Cutremurele sunt catastrofe naturale care nu pot fi prevăzute, dar împotriva cărora statele cu risc seismic ridicat iau măsuri și investesc pentru limitarea pe cât posibil a efectelor lor.
Se construiesc clădiri care să reziste și care sunt special prevăzute pentru a evita daunele produse de cutremure, se investește în structurile de rezistență și în tehnicile inovative de a proteja clădirile, se fac teste, exerciții și simulări atât pentru clădiri, cât mai ales pentru autoritățile implicate dar și pentru populație pentru a crește conștientizarea și a educa cum trebuie să se comporte și ce măsuri trebuiesc adoptate în cazul acestor evenimente nedorite.
După cum bine știm și România este o țară care a trecut prin adevărate dezastre și a suferit mari pagube materiale și numeroase pierderi de vieți omenești. Se cunoaște cutremurul devastator din 1977, pentru a ne referi doar la ultimul mare seism, care din păcate a condus la redesenarea arhitecturii capitalei, acolo unde s-a resimțit cel mai puternic tragedia, lucru care a însemnat demolări masive și fără discernământ a cartiere întregi și a mai multor biserici și mănăstiri.
Care este situația astăzi? Se pare că nu am învățat suficient, dacă am învățat ceva, din experiența traumatizantă de atunci. Deși specialiștii au avertizat de ani buni că un nou seism major poate surveni în orice moment, autoritățile române, indiferent de culoarea politică, nu sunt încă conștiente și nu s-au pregătit pentru a preîntâmpina prompt și eficace urmările sale.
S-au făcut verificări și au fost identificate imobilele care au nevoie de lucrări de consolidare în funcție de nivelul lor de degradare și s-au alocat bani pentru consolidarea celor mai șubrede dintre ele – celebrele clădiri cu bulină roșie. Cam atât.
Lucrările de consolidare se desfășoară în ritmul melcului, conform studiilor cel mai lent din Uniunea Europeană. Asta în condițiile în care doar în București sunt peste 300 de imobile în această situație.
Motivele nu lipsesc, de la insuficiența fondurilor, la birocrația stufoasă care descurajează firmele specializate și până la refuzul proprietarilor de a-și părăsi locuințele vizate (mai ales cei în vârstă).
Adaug aici că în anul 2018 președintele Johannis a promulgat o lege importantă, prin care proprietarii care locuiesc în clădiri cu risc seismic sunt obligați să reducă riscul seismic al construcțiilor. Adică să le consolideze. Dar ca în cazul atâtor altor legi din România ele mai trebuie și aplicate. Pentru asta trebuie să existe cineva care să vegheze (a se citi aici oblige) la îndeplinirea rigorilor lor. Și aici deja avem o mare problemă pentru că statul este ineficient și slab în exercitarea atribuțiilor sale.
Timpul trece și va fi nemilos atunci când se va produce nenorocirea. Și ea se va produce negreșit. Dar în stilul nostru atât de special și de dulce românesc, în care nu ne scoate nimeni din nepăsare, incompetență, delăsare și s-o spunem pe șleau prostie crasă, noi așteptăm. Ce nici noi nu știm prea bine.
Campaniile media de conștientizare a populației nu au avut efectul scontat. Simulările au fost puține și nu știu cât de mult și cât de bine au învățat autoritățile din aceste exerciții și dacă civilii au rămas cu ceva. Personal mă îndoiesc. Românii însă știu mai bine – „lasă că merge și așa”, „nu-i dracul atât de negru” și „nu mi se poate întâmpla mie”.
Doar în fatidica zi de 4 martie, când a avut loc cutremurul din 1977, ne mai aducem aminte de pericole și de riscul uriaș la care suntem expuși. Viața trebuie să meargă mai departe într-adevăr, dar cu siguranța și responsabilitatea de care au nevoie cetățenii țării. De felul în care îi îngrijim și protejăm depinde soarta întregii societăți.
Autor: Mihai Tudor, Ploiești
Sursa featured image: https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/42-de-ani-de-la-cutremurul-din-4-martie-1977-888457
