„Amputarea” Ardealului prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) (I)
În bătălia pentru Ardeal, cu al său şovinism revanşard, Ungaria horthystă şi-a luat ca aliate, că tot doreau acestea o nouă ordine europeană, pe revizionistele Germania şi Italia. Iată, pe scurt, „filmul” prin care România, aflată în special la cheremul Germaniei, a fost silită, consimţind fără să tragă un glonţ, la un veritabil dictat internaţional, camuflat în „arbitraj”, în tragica vară a anului 1940 (după ce, în 1938, germano-italienii facilitează, cu ocazia primului dictat de la Viena, refacerea Ungariei prin „amputarea” teritoriului Cehoslovaciei):
2 iunie 1940. Guvernul Germaniei întreabă guvernul României „în ce măsură (ţara – n.a.) ar fi dispusă să discute eventualitatea dorinţelor de revizuire a vecinilor săi?”. „Dorinţa” Ungariei însemna de fapt o fâşie de teren, nordul Ardealului, însoţită eventual de un schimb limitat de populaţie, aşa cum a cerut, la Berlin, partea ungară (prin prim-ministrul Pal Teleky şi ministrul de externe Csáki).
28 iunie. Ungaria şi-a „încordat muşchii”, dar nu înainte să ceară voie „fratelui protector” german, pentru a i se autoriza o acţiune militară împotriva României (Csáki îl roagă pe diplomatul german, Clodius, să transmită aceasta ministrului de externe german Ribbentrop).
30 iunie. Conştientizând că nu se poate bizui pe nimeni, guvernul român condus de Tăttărescu renunţă (cu toate că decretase mobilizarea generală la 15 martie 1938 şi 60.000 de soldaţi români erau cantonaţi la frontiera de nord-vest a României), la garanţiile anglo-franceze.
2 iulie. Regele Carol al II-lea intră singur în „gura lupului” şi cere dictatorului german Hitler să garanteze frontiera României. În aceiaşi zi, tranşând duplicitar conflictul diplomatic ungaro-român, ministrul plenipotenţiar german Erdmamsdor declară, într-o audienţă la Csáki, că Germania manifestă simpatie faţă de Ungaria, dar dacă guvernul ungar încearcă să refacă revizuirea prin forţă armată, guvernul Ungariei acţionează numai şi numai pe răspundere proprie (îi atrage atenţia că guvernul german nu este dispus să acorde nici un fel de ajutor militar Ungariei).
4 iulie. Situaţia se precipită şi la Bucureşti şi la Budapesta. La Bucureşti, luîndu-se în calcul supravieţuirea statului prin concesii teritoriale dureroase, guvernul Tăttărescu este demis şi preşedinţia Consiliului de Miniştri este încredinţată unui pro-german, Ion Gigurtu, favorabil Germaniei! În schimb, la Budapesta, cade ca un „trăznet” reiterarea germană, în cabinetul lui Csáki, conform căreia Germania nu numai că nu va acorda Ungariei nici un fel de ajutor militar, dar va şi lăsa Ungaria să se descurce singură în faţa oricăror consecinţe care ar rezulta din acţiunile violente ale sale. Speriat de turnura evenimentelor, amiralul fără flotă Horthy (guvernatorul Ungariei între 1920-44), cel care a girat încă din 1920 primul regim de tip fascist din Europa, s-a „gudurat” printr-o scrisoare, insinuantă, avându-l ca destinatar pe Hitler: îşi arată regretul că Ungaria nu este suficient de simpatizată de Germania şi, încercând să sublinieze că în joc sunt şi interesele germane, precizează: „Stăpânirea Carpaţilor este pentru noi o problemă vitală. Ardealul este singura fortăreaţă naţională a Europei şi va fi spre binele Germaniei dacă ea va fi în mâini sigure”.
7 iulie. La Berlin, din raţiuni de strategie militară, Hitler are o întrevedere cu ministrul de externe italian Ciano şi, dându-şi „cărţile pe faţă”, afirmă că Germania este interesată în România în special de importurile de petrol.
10 iulie. La München, „arbitrii” germano-italieni încredinţează delegaţia ungară, cuprinsă şi ea de o reţinere sugestivă, că nu se ştie într-un eventual război al Ungariei cu România, dacă Ungaria ar ieşi chiar „teafără”! Atunci, vrând să intre totuşi în graţiile atotputernicilor de la Berlin şi Roma, prim-ministrul ungar Teleki şi-a expus consideraţiile care stau la baza pretenţiilor Ungariei şi a dat asigurări că ţara sa este „gata de a face sacrificii pentru a satisface dorinţa Axei de pace în bazinul dunărean şi Balcani”. Nervos, Hitler i-a replicat că „puterile Axei nu cer nici un fel de sacrificii din partea Ungariei” şi, foarte direct, l-a întrebat pe Teleki „dacă Ungaria este capabiă singură să învingă România”. În acel moment crucial, conform stenogramei, ungurii Teleki şi Csáki au ezitat să răspundă – abia apoi au spus că da! Văzându-le ezitarea, neîncrezător, Hitler le-a răspuns că „este deosebit de dificil să prevezi sfârşitul ei” (al acţiunii militare a Ungariei împotriva României – n.a.), sugerându-le că ar fi mai bună o rezolvare a revendicărilor ungare „în etape separate şi prin negocieri”! Apoi, Hitler l-a invitat pe ministrul de externe italian Ciano, să îşi spună punctul de vedere! Reprezentantul Italiei s-a pronunţat, însă, la fel ca şi Hitler.
15 iulie. Imperativ, Hitler îi trimite o scrisoare lui Carol al II-lea şi îl avertizează că, neacceptând solicitările părţii ungare în ce priveşte acapararea unei părţi a Ardealului, riscă să expună Statul Român la destrămare. El cere pur şi simplu ca România să facă o înţelegere paşnică cu Ungaria şi, abia apoi, Germania va putea „clarifica posibilitatea unei colaborări mai strânse”. Presându-l pe regele de la Bucureşti să consimtă la viitoarele cesiuni teritoriale, Hitler îşi asumă următoarele cuvinte: „o revizuire a devenit inevitabilă (…) Mai devreme sau mai târziu – şi probabil într-un timp foarte scurt – rezultatul ar putea fi chiar distrugerea României”.
26 iulie. Constrâns să satisfacă pretenţiile horthyste prin sfârtecarea Ardealului, Carol al II-lea îi răspunde lui Hitler, prin intermediul prim-ministrului Gigurtu – el transmite la Berlin că, România, acceptând tratativele cu Ungaria, nu se va abate de la principiul etnic (făcut prin schimbul de populaţie) şi ar fi bine ca reglementările româno-ungare să se facă într-un cadru mai larg. Precipitându-se, Hitler reacţionează şi cere ca negocierile pe această bază să înceapă imediat!
2 august. Îngrijorat de starea de spirit a poporului român, Gigurtu tatonează cum ar reacţiona reprezentanţii noştri în problema cedării teritoriale şi convoacă la reşedinţa sa o consultare cu fruntaşii politici din Ardeal. În absenţa ţărănistului Maniu, care a refuzat să participe, la şedinţa în cauză mitropolitul ortodox al Ardealului, Nicolae Bălan, a pledat pentru rezistenţa armată! În schimb, însă, a fost contracarat de A.V. Voevod şi V.Pop care, acceptând arbitrajul germano-italian, au conchis că „România nu va avea nici o şansă de succes în cazul… rezistenţei armate”! Şedinţa s-a sfârşit prin faptul că prim-ministrul Gigurtu şi-a cerut demisia, spunând că el nu este politician şi se află la post numai din ordin! Carol al II-lea, însă, i-a refuzat-o! Ulterior, Maniu şi liberalul Brătianu s-au adresat populaţiei Ardealului, printr-un memoriu, invocând varianta necesităţii războiului.
8 august. În încercarea de a capta simpatia Germaniei, România semnează un acord, cu Germania, prin care consimte ca întreg surplusul de cereale să fie livrat, acestei ţări, pentru a întări frontul german împotriva U.R.S.S. (la 31 iulie, la Berghof, germanii ajunseseră la concluzia că trebuie să îi lichideze pe sovietici). Tensiunea diplomatică ungaro-română se amplifică: diplomaţii Bucureştiului doresc discuţii pe baza respectării principiului etnic, iar cei ai Budapestei pe baza principiului teritorial.
9 august. În încercarea de a-i face pe germani să înţeleagă mai exact cât de abuzive sunt pretenţiile ungurilor şi cum sunt ele percepute de saşii din Ardeal, ambasadorul german la Bucureşti (W. Fabricius) transmite la Berlin concluziile unor experţi de-ai saşilor în ce priveşte istoria Ardealului: „Ungaria a stăpânit Transilvania, în mod trecător, timp de 50 de ani”. De precizat că, la tratativele româno-ungare de la Severin, secuii din Ardeal s-au pronunţat în sensul că „nici nu se gândesc să părăsească regiunea unde au fost împroprietăriţi (…) deoarece le este cunoscut traiul ungurilor din Ungaria… şi prevăd ce-i poate aştepta”, iar saşii i-au trimis un Memoriu lui Hitler cerându-i să li se înlesnească mutarea în Banat.
COSTEL NEACȘU
