AVEREA CE ŢI-O LAS
Nepoate, când sorocul adusu-te-a pe lume
Ca să lungeşti viaţa trecuţilor spre cer,
Un cor de ursitoare, descântec lung de bine
Făcut-au vieţii tale, în tăinuit mister.
Cu truda minţii mele eu învăţat-am încă
Tot ce făcut-a neamul din cela început
Şi-ţi las dulcea povară s-o miruieşti prin muncă,
S-o treci şi tu prin viaţă, sporind-o tot mai mult.
Că fără ea noi astăzi am fi nimicul lumii
Ce nici măcar nu ştie când viaţa la-nceput,
Şi cine fost-au ceia din lungul şir al mumii
Şi cine-s cei bărbaţii ce-au stat moşiei scut.
Ce-avem şi ce-i al nostru din dar Dumnezeiesc
Când jur-prejur în larguri noi ne-nmulţeam cuminte,
Ce drepturi moştenit-am din vremuri de lumesc
Cu sânge apărate şi vieţile jertfite.
Tu astea încă toate le dă la următori
Să ştie ce avere au toţi de apărat,
Şi-n dragoste de ele, de-o fi cândva să mori
Tu fă-o cu credinţă, să fii de lăudat.
ÎNTR-O ŢANDĂRĂ DE GÂND
Motto
’’ La o margine de sat
Unde timpul stă pe loc,
Într-o vreme m-am aflat
Sub o umbră de noroc’’
Eu, nimicul lumii mele,
Eu, copilul fără minte,
Am avut, cu toate cele,
Raiul lumilor’nainte.
Fragi de miere, mură coaptă
De pe maluri de Târnavă
Şi pomiştea popii toată
S-o mănânc de vreau, pe tavă.
Struguri dulci şi lipicioşi
Cu mirosuri de tămâie,
Singuratici nuci umbroşi
Şi cât vrut-am, deal cu vie.
În Răzoare două stâne
Şi-ncă una-n Continit,
Cu cărările bătrâne
Ce pe-acol’ s-au însfinţit.
Şi acăţul de la moară,
Bercul lumii de poveste,
Podul şurii, şi-o comoară
Din uitate lăzi de zestre.
La copile tinerele
Ce tot vrutu-s-au iubite,
Eu le-am dat un roi de stele
Pe săruturi, neplătite.
Somn de vrut-a să mă-mbie
Lâng-o buză de izvor,
Mi-a făcut din colilie
Pat cu pernă, de mohor.
***
Gândul azi de l-oi întoarce
În cel timp de început,
Boaba lacrimii s-o face
Vremea-n care-am încăput.
ANOTIMPURI ÎN ROTIRE
Motto:
’’În primăveri, primăvăram coline
Şi mă umbream în veri pe-un vârf de deal,
M-am întomnat cu toamnele din mine
Iernându-mă cu iernile-n Ardeal.’’
*
În primăveri am fost semănătorul
Ce dat-an viaţa vamă bucăturii,
În fânul verii pus-am cimbrişorul
Să-nmiresmeze iarna podul şurii.
Pe Continit cu turma de mioare
Tot păşunam vecia din-ceput
Şi-am tot arat pământul la Răzoare
Să-mi însoresc străbunii prinşi în lut.
Sub vechea salcă, unde-n tremurare
S-au lenevit curgând în lunga vară,
Iar murele s-au îndulcit la soare
Din crucea zile cât îmi tot luară
Băiet fiind, cu alţii de-a mea samă
Prin Bercul înfrunzit făceam cărări
Şi-nfiorat tot datu-i-am ca vamă
A sufletului dor, prins în visări.
***
Acuma-s întomnat în vremi de toamnă
Şi simt a iernii rece îniernat,
Pe-al vieţii ram brumat sunt ca o poamă
Rămasă-n vânt şi-n ploi, însingurat.
MĂREŢIA
Cu vremea care trece, îţi tot adaugi zile
Scăzându-le din timpul primit de la ceresc
Şi tot îmi creşti cu-ncetul, ca flacăra-n feştile
Şi-uitarea-apoi te prinde, când zilele-ţi descresc.
Când vine vremea vremii să creşti în măreţie
Te-ndepărtezi de ceia ce reazem bun ţi-au fost,
Mărirea-ţi dă putere, dar scazi în omenie
Şi tot mai fără prieteni îmi eşti, făcându-ţi rost.
Cu cât îmi urci în slavă, mai mulţi te pizmuiesc
Şi-a lor slugărnicie e vis de răzbunare,
Că le-ai luat tu locul şi-atunci te linguşesc
Ca să ţi-i faci prieteni pe rând, pe fiecare.
De e ca nenorocul să îţi arate dosul
Din pricini tăinuite, să cazi de-acol’, de sus,
Fugi-vor toţi de tine, ca-n vremuri de leprosul
Închis în cuşca casei, aştepte-al său apus.
***
Aşa că, măreţia adesea-i schimbătoare,
Se numără-n clipite, s-au ţine nemurite
A tale fapte care făcute-s cu sudoare,
Sau piere ca speranţa,ce zi de zi te minte.
NUNTAŞII
Destramă dimineaţa cocoşii care cântă
Vestind a vieţii vreme-n deşteptare,
Când ceia lătureni , poftiţi la nuntă
Cu-a lor neveste încă fiecare
Şi cu băndaşi-mpiedicaţi la urmă,
Se-nşiruie de-alungul pe cărare
Spre Dealul Crucii, dezlânată turmă.
Se-ntrec în râset şi-n cântări de-a valma
Oprindu-se-n popasuri mici şi scurte,
Tot bând o gură şi-ntărind sudalma
Pe soarta ce le-a dat atât de multe
Amare clipe încă din născare,
Iar bucurii puţine, ca o punte
Spre alte suferinţi la fiecare.
De ieri s-au dus gătaţi de sărbătoare
Cu staroste de nuntă-n sat vecin
Şi dus-au dar cu ei, să mi-l însoare
Cu-o fată îndrăgită-n neam străin,
Un mire bun de muncă, om de casă,
Să lege două suflete-n destin
Ca viaţa să le fie mai frumoasă.
Şi-au petrecut cu toţi-n veselie,
Jucat-au cei bătrâni în pas vioi,
Au dat, în fală, daruri să se ştie
Purcei de lapte, bani, ciopor de oi,
Iar soacra mare a cinstit băndaşii
Cu trei găini, cu vin, c-aşa-i la noi
Pomană aive dară nevoiaşii.
S-au ospătat cu oale de sarmale,
Cu porcii fripţi, cârnaţii rumenii,
Cu dulcele lichiu, ce soacra mare
La împărţit cu drag pe la chindii
Să o vorbească ceilalţi doar de bine
Şi lăudată fie între vii
De cuscri, de nuntaşi, de orişicine.
***
Acuma osteniţi îs toţi ca unul,
Cu plumbi în tălpi şi somn picat pe pleoape,
Dar încă buni de chef cât ţine drumul
Spre satul lor ce e aici pe-aproape.
Şi-apoi măcar acum atât s-ar cere
Îmbucuraţi necazul să-l îngroape
O ziuă doar, că n-o fi o avere
ICOANA
Din candelă feştila împarte cea lumină
În tremurate raze pe chipul din icoană,
Şi-n pâlpâiri se stinge, tot aşteptând să vină
Un înger, ce-ntări-va sfinţenia din ramă.
Jur-împrejur a smirnă miroase locu-n care
Puteri nebănuite se ţes din însfinţit,
Ca ruga cea smerită şi calda sărutare
Lăuntrice speranţe să nască înzecit.
În faţa ei, de-o samă, în şiruri păcătoşii
În lacrima durerii mereu s-au închinat,
Iar blânda cea icoană, mi i-a cuprins cu ochii
Şi sub privirea-i caldă mereu i-a-mbărbătat.
***
Acum, în umbra serii, cădelniţa-n hodină
Un fir de fum îmi toarce spre-altarul scorojit
Şi-n liniştea adâncă, smerit mi se închină
Un preot dat uitării, din veacul învechit.
-Fereşte Doamne lumea de rele ce-or să vină
Şi dă-i la păcătosul speranţa de-ndreptare,
Mi-l scoate pe nevolnic, ce iar căzut-a-n tină
Şi dă-i, că-i omeneşte, putere de-nălţare.
Iar mie dă-mi osândă de-acuma îndoită
De-am să greşesc cu gândul în faptă şi-n cuvânt,
Că vreau, de merg la Tine, când viaţa mi sfîrşită
Să fiu iertat în toate, ca-ndurătorul sfânt.
Apoi, o cruce-şi face spăşit şi-n mulţumire,
Sărută cea icoană cu sufletu-mpăcat
Şi-n gând cuprinde lumea să-i facă ocrotire
În noaptea ce se cerne, pe răbdătorul sat.
ÎN GRÂUL DIN COLIVĂ
În grâul din coliva făcută s-amintească
De şirul fără capăt a celor duşi la cer,
Stau nume ce odată în viaţa lor lumească
Au fost ca noi, şi-acuma-s doar stele care pier.
Cu miile-s în blidul sfinţelnicului loc
Veghiaţi de-o lumânare ce parcă-i priveghează,
Le fie somnul dulce sub umbră de noroc
În raiul fără margini sub însfinţită pază.
Pomelnicul ne leagă de ei, nemuritorii,
Ce tot urcat-au neamul pornit din veşnicit,
Să fie-n astă vatră de-apururi muritorii
Cu soarta mergătoare din zori, spre asfinţit.
Când îngânăm un nume şi vreme de-o clipită
Cel chip l-avem aevea aşa cum l-am ştiut,
Cu el în gând vorbi-vom în clipa pironită
Şi-i mângâiem cel suflet ce vine din trecut.
Ne stâmpără aleanul de-i ştim îmbucuraţi
Şi-n bună rânduială în lumile de sus,
Pe moşii noşti jertfelnici, bărbaţi între bărbaţi,
Ori dragi părinţi ce-n lumea aceasta ne-au adus.
FILOZOFUL
Barbă lungă, plete sure, mers târşit, împiedicat,
Gârbovitul duce-n spate ani ce nici că îi mai ştie,
Căutând cu ochii minţii gândul cela desfundat
Ce îmi ţine în strânsoare, taine-n cuib de veşnicie.
De o viaţă-mi tot adună, îmi măsoare şi-mi socoate
Mai adaugă, mai scade, mestecându-le mereu
Şi-n plăcută neodihnă prinsă-n zile lungi şi-n noapte
Cată taine ce-s ştiute doar de Bunul Dumnezeu.
Cum ar vrea măcar o clipă să îmi fie azi în stare
A găsi ce nici visează mintea altora închisă,
Un ceva ce truda-ţi face mai uşoară în lucrare
Iar cea lume să-ţi dea faimă nesperată, necuprinsă.
Şi-ar mai vrea, aşa socoate, uite-aşa din întâmplare
Facă-mi aur din nimica, bogăţie şi putere,
Piatra cea filozofală ce pe lume preţ nu are,
Tinereţea înfruptată şi-a iubirilor plăceri.
Domnu-l vede, dar îl lasă în zadar să se căznească
Ca să vadă toţi că-n lume din nimic nimic se naşte,
De nu pui valoare-n cele şi nu laşi să se-nmulţească
Aurul ascuns în minte ,dar primit când mi se naşte.
MIRUIŢII NOŞTRI DASCĂLI
’’Nu e viaţă mai frumoasă ca şi viaţa din liceu,
Nu e fată mai frumoasă ca şi fata de liceu,
Nu-i iubire mai frumoasă ca iubirea din liceu,
Amintirea nu-i întreagă, fără tine, drag liceu’’
Din dulceaţa unor vise, puse-n umbra unui gând,
Din durerea unei lacrimi tescuită-n amintire,
Reîntoarcem roata vieţii şi clipitele pe rând
Să-nfioare-a noastre simţuri, din cea vreme de iubire,
Când visam să fim eroii unor fapte ’nălţătoare
Ce pe cap ne pună-n fală frunza gloriei de laur,
Ca în sunete de trâmbiţi, noi legiunea salvatoare
Să renaştem lumea veche, într-o epocă de aur.
Să croim cu-a noastă minte lumi mai bune ce-o să vie,
Să fim solii de ţărână către large infinituri,
Clipa dulce-a tinereţii să ne-o facem veşnicie
Şi-ntr-un rai de bucurie, să ne treacă anotimpuri.
*
Vise, vise scurse-n nopţi de miere şi topite în uitare,
Vagi himere rătăcite în dulceaţa unui gând,
Umbre ce hrănit-au clipa unor timpuri visătoare
Ce pierdutu-s-au mai toate, ca uscate frunze-n vânt.
**
Azi, răriţi pe-a vieţii cale, mergători spre veşnicie,
Iar venim la tine şcoală să-ţi aducem închinare,
Că ne-ai dat din al tău suflet, nesecata apă vie
Să ne facem rostul vieţii şi-o cărare fiecare.
Cerem dascălilor noştri ce-s de-acuma roi de stele
Să ne ierte de greşit-am bunătăţii lor de miere,
C-am fost tineri mânji ai vremii trăitori cu toate cele
Plini de vise şi speranţe, dădătoare de putere.
Din a lor înţelepciune, pe-al nost’ suflet picurară
Taine bine ferecate să ne fie de folos,
Ca apoi, la rândul nostru, să culegem floarea rară
Ce să fac-a vieţii cale, urcătoare-n preafrumos.
Cu a nostre bune fapte semănatu-ne-am căratea
Să nu facem de ruşine cuibu-n care am crescut
Şi pe voi, cinstiţii dascăli, ce v-aţi ars ca lumânarea
Să ne daţi lumina vieţii, născătoare de-nceput.
***
La a voastră amintire picura-va geana noastră
Boaba lacrimii din suflet lâng-o rugă de iertare,
Ca Măritu-n cele raiuri, bucuros vă veşnicească
Miruindu-vă că fost-aţi, răbdători cu fiecare.
Ca uitarea să nu fure mângâiatul vostru nume
Preasmeriţi vă facem astăzi o icoană de-nchinat,
Iar cât umbră încă facem, trecători prin astă lume,
Când vorbim de voi a bine, sufletul v-am sărut
CÂND BATE TOACA
O toacă bate-n turla bisericii din deal
De parc-ar bate-n poartă la rai dumnezeiesc,
Şi-nfiorând văzduhul smeritului Ardeal
Cel sunet sec îmi urcă spre însfinţit ceresc.
Apoi, vibrează bronzul la clopotul ce bate
Chemând la slujba zilei creştinii oropsiţi,
Ca-n rugi să-şi spele dânşii mulţimea de păcate
În faţă la altare cu zugrăveli de sfinţi.
Le ungă a lor suflet un popă preacucernic
Cu mierea din cuvinte şi pilde nălţătoare
Şi iar şi iar le spună, că numai cela vrednic
Va nemuri-n clipita veciei, când el moare.
Ei vor promite multe spre grabnică-ndreptare,
Că fără de prihană vor fi în veci purure,
Dar mincinoasa viaţă, pe strâmba ei cărare
Pe mulţi în iad i-o duce la cazne să le-ndure.
***
Când toaca bate-n turla bisericii din deal
Şi clopotul în dangăt pe lume pune greul,
În măreţia clipei, trudiţii din Ardeal
O cruce-şi fac, şi-n dânsa cuprind pământ şi cerul.
