FIUL RISIPITOR
Motto: ’’Ca mulţi în lumea asta sunt fiu risipitor,
Ce-am tot micit averea rămasă din străbuni,
La toţi de din-nainte le sunt pe veci dator,
Iar cei care-o să vină, mă ierte de-or fi buni.’’
În nopţi neliniştite, mă-ntorc în vis acasă,
Aşa cum mai făcut-a cel Fiu Risipitor,
Ai mei părinţi m-aşteaptă deja cu-ntinsă masă
De parcă ei şi nu eu, le-aş fi mereu dator.
Cu inima curată, cu drag mă-mbrăţişează
Şi-n lacrima durerii mă văd o bucurie,
Speranţa lor de-o viaţă n-a încetat să crează
Că am să fiu cu dânşii, pân’ face-s-or vecie.
Spăşit le cer iertare că nu le-am fost aproape
Să le-ndulcesc trăirea în cuibul lor străbun,
Că am cătat prin lume plăceri şi câte toate
Să-mi facă traiul dulce, uşor şi cât mai bun.
Ei zic că mi-s iertate de mult a mele fapte,
Că ultima le şterge pe toate de acum,
Că de-am gândit la dânşii, cândvă, în miez de noapte
Le-o fi ca mângâiere, pe neîntorsul drum.
Smerit le stau în faţă şi-i văd precum icoane
Pe ce-a catapeteasmă a sufletului meu,
Sunt lumânări de ceară, pe care Tu, o Doamne,
Le tot topeşti în mine de-atâta ars din greu.
Aş vrea, dacă se poate, să-ntorc, să iau cu mine
Ce-l timp pe care-n viaţă de-aici l-am tot scăzut,
Să fac, cum se cuvine, la toţi un car de bine,
Mă ierte c-al meu suflet, pe mulţi i-a cam pierdut.
N-ajung a mele lacrimi, şiroaie dac-or curge,
Să spăl greşeli ce încă în viaţă v-am făcut,
Să fiu un leac de bine când inima vă plânge,
Si să vă pun surâsul pe sufletu-amârât.
Voi, robitorii muncii ţinut-aţi astă lume
Şi din credinţa-n Domnul v-aţi tot luat puteri,
Orânduit-a-ţi viaţa cu bună-nţelepciune
Şi mult gustat-aţi încă din asprele-i dureri.
De-o vreme rostul vostru în toate s-a schimbat,
Că lumea asta parcă întoarsă e pe dos,
Nimica nu-i cum fost-a aicea altădat,
Că-şelător e timpul acesta mincinos.
Eu am venit cu gândul să fiu de voi aproape
Şi să vă cer iertare, cum este creştinesc,
Că nu-i mai mult ce până, aici lăsa-voi toate
Şi-mpreunat cu neamul să fim toţi în ceresc.
**
C-aşa e datul firii să stăm un bob zăbavă
Aici în astă viaţă din tată în copii
Şi-apoi, la urma urmei, să ne urcăm în slavă
Şi în promise raiuri să vieţuim vecii.
TU, ZEU ÎNCHIPUIT
În taina unui vis, ţi s-a părut
Când ridicai privirile din lut
Spre cerul nopţii negru, înstelat,
De nimeni încă-n lume măsurat,
Că zeu îmi eşti de-acum îndreptăţit
Să ai pe mână cerul, nesfârşit.
Te-ai şi văzut pe capră-n Carul Mare
SĂGETOTOR în largile-ţi hotare
Frigând BERBECI pe jarul tău de stele
Şi TAUR neînvins, în nopţi cu iele.
Şi-n plasa minţii, tu, cu-ai tăi ciraci
Mi-aţi prins la PEŞTI, la SCORPIONI şi RACI
Şi LEU mi-ai fost în fapte cu FECIOARE
De mi-aţi umplut cu GEMENI pe sub soare.
În lupte cântăreai cu-a ta BALANŢĂ
Pe cine să îmi laşi, rămână-n viaţă,
Trofeu ţi-ai pus la şea de CAPRICORN
Şirag din cei învinşi, apoi din corn
Ţi-ai trâmbiţat victoriile-n zbor.
Şi maiestos, trecând nepăsător
Împăunat de visu-ţi VĂRSĂTOR
Te şi credeai pe veci, nemuritor.
Frumoase timpuri, gându-ţi preamărit
Tu lasă-ţi-l în ceruri priponit
Şi din înalt coboară pe pământ
Şi-ai să te vezi o biată frunză-n vânt,
Nimicul care încă, cu-a sa minte
Se crede zeu, în cerurile sfinte.
NE TOPIM
Ne topim în zilnicia îndulcitelor păcate,
În măruntul unor tinpuri ce se trec linguşitor,
Iar de-avem un colţ de pâine, zicem că avem de toate
Şi nimc nu ne lipseşte, de mai pică şi-un amor.
Ne plecăm adesea capul să-mpăcăm pe orişicine,
Suntem slugi la noi acasă pentr-o plată de doi bani,
De la noi lăsăm prea multe, altora le fie bine
Numai să ne laşe-n pace, să n-avem pe-aici duşmani.
Am uitat de moştenire şi de legea ce-a bătrână
Când strămoşii sângerat-au apărând străvechea glie,
La nepoţi să laşe pildă, că-i mai bine în ţărână
Mort în luptă bărbăteşte, decât viu în grea sclavie.
De-aia dacul pe Columnă de milenii veşniceşte
Arătând de-acolo lumii cum se moare-n măreţie,
Cum se apără cu viaţă tot ce-aicea vieţuieşte
Ca să ştie următorii ce în veacuri or să vie.
***
Azi, citind cele istorii un fior ne mai încearcă
Doar o clipă mărginită ce ne umple de mândrie,
Apoi iar cădem la urmă, în visarea ceia seacă
Ce ne trece astă viaţă, fără vlagă-n amorţire.
PREŢUL SECUNDEI
Secunda-mi bate ca o toacă-n piept,
Îi simt tăria-n zbaterea din tâmplă,
Pe alta care vine o aştept
Să văd ce-mi dă şi ce se mai întâmplă.
E un nimic ai zice, dar contează
Mereu să se repete, ne-ncetat,
Că doar aşa se ţine viaţa trează
De când ne naştem, până am plecat.
Bătaia de-o secundă de se-opreşte
Începe drumul nostru spre neant,
De-aceea preţul ei, la urmă creşte
Când se adună anii ne-ncetat.
Când ea ne pune viaţa în balanţă
Şi hotăreşte simplu: Osândit!
Am da atunci, întoarcă-ne la viaţă,
Ce-n truda vieţii am agonisit.
Hotarul e secunda ce desparte
Ce-a viaţă de neviaţa veşnicită,
Clipita ăsta scade şi ne-mparte
De-om fi sau nu uitare liniştită
CUM SUNTEM
Suntem mulţi, ca lanul galben legănat în unduire,
Dezbinaţi de preamărire şi de banul sunător,
Tragem toţi în părţi ca racul când e vorba de unire,
Plângăcioşi când bate vântul de necaz aducător.
Nu-nvăţăm să fim o stâncă în furtuna viforoasă
Ce de-o vreme tot se-abate peste naţia română,
Prea le dăm la toţi nebunii câte cer, şi-ntinsă masă
Prea întindem la aceia, ce ne-aruncă o fărâmă.
Am uitat c-avem în sânge şi curaj şi demnitate
Ce primitu-le-am din vremea cea bătrână, de demult,
Când cea dragoste de ţară învia eroi din moarte
Şi-i punea pe tâmpla ţării, la-nvechit să-mi steie mult.
Prea răbdăm la umilinţe, noi ce-am fost în fruntea lumii
Înstelaţi în bătălie, măreţiţi în veşnicii,
Ca să ducem mai departe gândul ce-au avut străbunii
Ce cu viaţa lor ţinut-au, vatra sfintei Românii.
Fiţi bărbaţi cu sânge-n vine şi cu inimă de leu,
Daţi-vă de vi se cere viaţa voastră pentru-a ţării,
Nu cădeţi în josnicie chiar de fi-va cât de greu
Că suntem din neam destoinic, nu o umbră a-nserării.
CITITOR ÎN STELE
Pe-al veciei fus, din caier, mi se torc ca nefârşite
Vremi grăbite mergătoare înspre hăuri infinite,
Iar din firul lor subţire, fiii lumii, muritorii
Tot umplut-au pagini albe de-ndoielnice istorii.
La-nceput, a fost o vreme, când, din mersul unor stele
Înţeleptul ce le vede tălmăcit-a dacă ele
Pot aduce bucurie, pace lungă, întristare,
Boli, necaz, nenorocire, între neamuri supărare,
Ploi ori secetă, războaie, lauri pentru frunţi semeţe,
Bătălii ce-or fi pierdute, ori domniile măreţe.
Când o astră depărtată se topea-n nemărginire
Semn era că peste lume va veni nenorocire,
Un luceafăr ce se naşte bucurie prevesteşte
Fericind speranţa lumii şi-ndulcind a ei poveste.
Născocire? Potriveală? vorbă lungă-nşelătoare
Încâlcind gândirea lumii despre vremea viitoare?
Dar ce-a soartă ce e dată muritorilor de rând
Nu ne-o schimbă nici o astră lucitoare-n ceruri stând.
Nu din astre vin necazuri ori dorita bucurie,
Ci din sufletele noastre unde-i ură şi iubire,
Nu un astru de pe boltă ne va face nouă soarta
Ci lucrarea-n care omul, din voinţă-şi face fapta.
Astăzi , mulţi mai cată-n stele mersul vremii care vine
Înflorind poveşti frumoase a puterii lor divine,
De-i întrebi, ei când s-or duce de pe lume, nu vor şti
Fiindcă steaua lor încântă, doar credulii care-i ştii.
Ei vor zice şi-ncă-or crede că sfârşitul e aproape,
Că de bani v-or duce lipsă şi de sete or să crape,
Ori norocul îl vor pierde dac-o stea va pâlpâi,
Iar de-şi schimbă mâine locul, lumea asta va pierii.
***
Într-un punct din galaxie stele nasc şi stele mor
Şi-n rotirea lor nebună merg de vremi pe calea lor,
Ascultând de legi pe care, mintea nostră nu le ştie,
Şi nu fac nici rău nici bine, din a lor împărăţie.
Mircea Dorin Istrate
