Vastele spații geografice în care au locuit nu i-au împiedicat pe români să-și păstreze cu – firești particularități regionale unitatea de limbă, unitatea de cultură și cea religioasă. Într-un articol publicat în Timpul îin mai 1879, Eminescu scrie despre unitatea prestatală și aceea statală a poporului român: „Din marea unitate etnică a tracilor romanizați care ocupa veacul de mijloc aproape întreg teritoriul Peninsulei Balcanice, începând de sub zidurile Constatinopolului, a Atenei și a Triestului și ajungând până la Nistru spre miazănoapte și răsărit, până-n șesurile Tisei spre apus, n-a rămas decât mâna acesta de popor românesc liber pe peticul de pământ dintre Prut, Dunăre și Carpați…” Așadar o întrebare simplă: când și cum a descoperit România și românii comunitățile românesti din afara hotarelor sale ? Noțiunea de „român de pretutindeni”, chiar dacă are un anume grad de ambiguitate, a câștigat dreptul de expresie. Formula ca atare e folosită, pentru prima dată de Simion Mehedinți, care își dedică manualul din 1903: „Pentru românii de pretutindeni”.
Până la consacrarea acestei noțiuni s-au folosit, în funcție de autor, expresiile: „români din afara granițelor”, „din jurul României”, „din străinătate”, „de peste hotare” sau, mai rar, „români megieși”, împreună cu termeni înrudiți, dar purtători de sensuri diferite: comunități istorice, diasporă, emigrație. Primele urme materiale atestă existenţa omului pe teritoriul de astăzi al României încă de acum 2.000.000 de ani. Originalitatea ariilor culturale, înrudite cu celelalte culturi preistorice europene, se regăseşte în arta modelării lutului (vasele pictate de tip Criş, Turdaş, Cucuteni, statuete de lut zoomorfe şi antropomorfe, între acestea: „Gânditorul“, descoperit la Hamangia, Cernavodă). Tăbliţele de lut de la Tărtăria (motive pictografice incizate) dovedesc existenţa unui început de scriere arhaică – primul din Europa – în jurul anului 4.000 î.Hr., concomitentă cu scrierea din Sumer. Continuatorii acestor străvechi civilizații au fost geto-dacii care au întemeiat Regatul Daciei, un regat puternic, cu centrul politic şi religios în Transilvania, la Sarmizegetusa. Geto-dacii au stăpânit vreme de secole teritoriul dintre Marea Neagră, Munţii Balcani, Tisa şi Nistru. Două nume pentru un neam format din aproximativ 100 de triburi, care probabil vorbeau aceeaşi limbă!! Până în primele deceniii ale secolului al XIX-lea, cu puține dar notabile excepții, referințele la românii de pretutindeni sunt puține. Excepțiile privesc cele trei țări românești Transilvania, Moldova și Țara Românească, care și-au găsit locul în relatările istorice. Norocul sau ghinionul nu determină Istoria: cele două sunt doar simplificări ale unor realități mereu în schimbare. Vor fi unii concetățeni care să spună că România anului 2022 este, printr-un ghinion al Istoriei, mai mică decât România anului 1922, pe când Ferdinand și Maria se încoronau, la Alba Iulia, ca suverani ai României Mari.
Dar există și o perspectivă de sens contrar: comparând harta Europei din anul 1400 și cea din anul 2000, cineva ar putea spune că românii sunt printre norocoșii câștigători ai Istoriei. Care dintre perspective e mai adevărată? Ambele şi nici una – pentru că Istoria e, în sine, o infinită tranziție și, din acest punct de vedere, nimeni nu știe care va fi harta teritoriilor românești/europene peste alți 500 de ani. De 700 de ani spațiul românesc se află pe linia de turbulențe dintre lumea creștină şi cea islamică, dintre culturile concurente ale Orientului, Occidentului şi Sudului european. Ca neam, comunitate sau popor poți încerca multe – dar niciodată nu vei reuși să te sustragi din geografia ta. Atât lumea otomană, cât și cea slavo-greacă ne-au marcat – chiar dacă modernitatea noastră, de două secole, a încercat diluarea acestui determinism geografic – spunea Eugen Lovinescu despre religia noastră, „în spatele crucii ortodoxe se află rusul”. Aliații, prietenii ți-i poți alege. Neamurile și vecinii, nu! Sigur, și … un detaliu(!): atunci când adevărurile nu mai convin celor puternici, istoria este rescrisă!! …
Sursa: Mihail Miron
