De unde sunt eu?

“E un fel de dragoste și aceasta, aici și acum, tu cu mâna pe umărul meu, eu plângând, eu crezând că sunt singur, aici cu tine, tu, fără să-mi ceri nimic, dăruindu-mi mie, un necunoscut, din forța ta, desi nici ție nu îți e deajuns.  Puține lucruri în lumea asta sunt la fel de frumoase ca bunătatea. Până acum nu m-am gândit la asta, nu a fost nevoie, dar azi, aici cu tine, nu am de ales. M-a izbit în piept, adânc, atât de tare că aprope am rămas fără aer, forța bunătății. Vorbele tale, atingerea ta, prezența ta lângă mine…parcă abia acum înțeleg viața și parcă abia acum încep s-o trăiesc cu adevărat. Acum, când trebui să renunț la ea.

E o dragoste și aceasta, poate singura adevărată, când un necunoscut se dăruiește altuia, fără cuvinte, fără dorințe, fără gânduri, doar dăruindu-se!…”

fragment din manuscrisul  „Dans printre stele”

De unde sunt eu?

De unde sunt eu? Aș putea să vă spun că vin din țara legendelor. Dar haideți să recunoaștem, pentru fiecare dintre noi, țara legendelor e locul acela pe care la- văzut când a deschis ochii și în care a crescut și pe care și după ani și ani de viață în numește încă acasă! Indiferent că e un sat rupt din rai sau un mic orășel, fiecare îl păstrează în suflet, cetate, la care se gândește când îi vine dor sau când îi e greu.

Și atunci, de unde sunt eu?

Aș putea să spun că vin din țara copilăriei mele dar ce s-ar întâmpla atunci cu micul prinț și locul căruia îi spune el acasă?

Așa că m-am gândit și cred că eu sunt din inima bunicii mele. De ce spun asta? Pentru că tot ce sunt eu ca om, felul în care simt și gândesc, toate le am de acolo, din adâncul inimii ei. Ce țară mai frumoasă și mai caldă, ce alt cuib mai primitor?!

Mi- a strecurat bunica, cu lingurița, amestecat în laptele proaspăt de capră, aroma câmpului, dragostea pentru doine și pentru povești, iubirea pentru pământul ce mi-a încălzit trupul micuț și pentru frumusețea albastrului neasemuit din cer, albastru ce se strecurase și în ochii ei atât de iubiți…

Acolo, pe câmpul unde bunica își odihnea oasele obosite de munca câmpului, îmi legăna ea visele și îmi strecura în mintea de copil, gândul, că dacă vreau, pot…

Bunico, bunico!…cum ai știut tu, femeie de la țară, să-mi îndrepți visele spre frumos și să-mi deschizi ochii inimii să văd frumusețea din tot?

M-am gândit la ceva… raiul, trebuie să fie exact așa, ca inima mamelor și a bunicilor, ce-și leagănă pruncii la piept și le strecoară vise și doruri, astfel ca ei să devină curioși de tot și de toate și cât e viața, să caute mereu și  să tot afle…

Așa trebuie să fie raiul, ca inima lor fără asemănare!

Bunica mea și când sângera, stătea tot în picioare! Nicicând n-am întâlnit om mai drept. Este că și voi simțiți la fel? Toți avem eroii noștri întâlniți în viață, binecuvântare de la Maica Preacurată, de la Dumnezeu, de la Duhul Sfânt…de unde , de ne-unde, oamenii aceștia ai noștri, sunt sfinți…

Când plângea bunica, că avea dureri nemăsurate, îmi spunea, plângi copile dacă te doare și apoi mergi mai departe! Mergi înainte că nimeni nu vine să-ți șteargă lacrimile, nu-ți dă nimeni de mâncare, nici ție, nici la vite, nici apă…vrei să moară bietele de sete și foame?? Cu ce sunt bietele ființe vinovate că nu e pe lume adevăr și dreptate?

Și uite așa m-a învățat bunica despre milă și despre credință, despre puterea de a înainta și despre tot ce-i cuprinde omului ființa…

De acolo trebuie să fiu eu, din adâncul binecuvântat al sufletului său!

Voi de unde sunteți, din ce suflet binecuvântat? Îi mai aveți alături pe cei dragi? Dacă da, duceți-le câte o floare, chipul vostru în prag, pentru i va fi sărbătoare!

Dacă nu, spuneți-le rugăciuni, lor să știe că nu i-ați uitat, Lui Dumnezeu să-i ierte de amărăciuni și aprindeți-le câte-o lumânare, pentru lumină și spre neuitare!

Fetița și visul

lumina avea formă de pară. Ieșea, subțiată și palidă, seară de seară și se oprea în ochii curioși de copil. Atunci ochii, usturau puțin, doar puțin, cât să lăcrimeze și să se închidă, somnoroși, așteptând visul să-i pătrundă în tâmplă. Iar visul nu întârzia niciodată, lua copilul de mână și pleacau să străbată lumi miracoloase, departe, pe aripa albastră a cerului, poposeau pe pajiști de Marte, înotau pe dune de Lună și se jucau cu stelele împreună.

Miraculoase lumi și curios copil! Iar timpul, fascinta de acest joc se odihnea și el, prea bătrân să mai alerge la joacă. Dar îi plăcea să privească și atunci clipa se mai lungea cât să-și odihnească luminadin zorii, strălucirea, de ochii cei muritori.

Prin crăpături de ziduri, ca prin ceață, înmugureau în umbre, forme nemaivăzute, cu viață,c e începeau să danseze în apusul fumuriu  fitilului de la lampă. Se îmbrățișau și începeau să șoptească, într-un limbaj al tăcerii, întâmplări, amintiri, toate ascultate de copil cu atenție uimire.

Noaptea mirosea a plită încinsă. Perna se răzvrăteade atâtea vise. Dintr-un perete, o icoană îi zâmbea luminos și cald, pavăză împotriva păianjenului întunecat ce ma urca din când în cînd, tremurând, peste tavanul îmbrăcat în cenușiul nopții.

Noapte și bine. Sub genele închise în semn de întrebare, privirile copilului căutau calea spre vise. Mâini micuțeîncepeau să cioplească forme pe pereți și să le dea apoi nume de fete sau de băieți. Formele, se refugiau apoi în cetatea cu ziduri de chirpici în timp ce pe puntea dintre vis și realitate, începeau să calce îngeri mici. Era noapte și toate viețuitoarele ei erau puse pe fapte. Frunze albastre cu forme de stele băteau în fereastră ora de joacă cu ele. Copilul bălăior și micuț, privea zâmbind umbrele mute ce încercau să comunice prin tot felul de litere și cifre.

Desculț, să nu trezească bunica obosită, visul se apropia tiptil iar fetița, că fetiță era forma aceea micuță ascunsă în penumbră de pătură, lampă și lună, cu mâinile pline de joacă, îl ascundea în sân, să-l apere de vântul ce bătea rece și hain.

Așteptau împreună să treacădragonul ce ieșise din lampă, cu coadă fumurie și spartă din loc în loc sau poate doar arsă de foc. Oare cine a lăsat fereastra deschisă din cer și-a gonit stelele după nori? Călători prin lumea nopții, visul și fetița, mână în mână, colindau poienița albastră a cerului și adunau ierburi ca să descânte zorii.

Lasă, i-a șoptit fetița visului, o să treacă și dragonul și norii și vântul! Așteaptă la colțul nopții următoare, o să vin să ne întânim, de acum sunt fetiță mare. Am învățat drumul spre vise iar tu ești prieten de băieți și fetițe, o să-ți aduc o bucată de mămăliguță și o cănuță cu lapte cald și o să mergem să ne dăm în leagănul acela ce coboară tocmai din rai.

Fericirea

Fericirea a rămas acolo, lângă gura sobei, încălzește amintirea. Stă ascunsă în urmele  lăsate de tălpile desculțe de prejudecăți. Fericirea mi-a rămas în nopți, în patul cu saltea de paie și învelit în pledul ce cu mâna ta bătătorită a fost tivit. Și în poveștile din umbrele lăsate de lampa cu petrol. Fitilul arde iar fumul se ridică și se duce, dintr-o copilărie fericită până în raiul unde azi păzești din viața mea ce-a mai rămas.

Ești greu de egalat! Greu de urmat! Ai fost prea bună pentru această lume, prea demnă pentru acest prezent. Tot anotimpul nostru, al fericirii, astăzi e absent. S-a destrămat, s-a rupt, s-a ofilit, tot ce ne-a înconjurat atunci, tot ce-ai atins, de jalea despărțirii s-a ascuns în umbra adierilor de vânt. Atâta fericire! Cum s-a dus…a luat-o în urma pașilor în sus, spre raiul unde știu că locuiești, în raiul nesfârșitelor povești, al mângâierilor și-al duioșiei, al jocurilor…al copilăriei…

S-au dus în umbra frunzelor de dud,  iubirea ta, copilăria…în zborul fluturilor rătăciți peste bujorii abia îmbobociți!

Iubiți! Iubiți căsuțele cu uși deschise și cu pridvoare largi! Iubiți colinde, potecile înveșmântate în cânt de glasul gâzelor purtat de vânt! Iubiți-le! Eternitatea lor se va muta în rai cu cei ce-n zbor se vor muta ca dar, purtându-ne și visurile odată, iubiți-le, iubiți-le pe toate!….

Sursa autor: Ileana