Consider că ar trebui revizuită interpretarea critică despre literatura rusă contemporană din perioada sovietică, în special privind proza. Literatura rusă, reprezentată în anii `40, în special de Mihail Bulgakov, a făcut trecerea de la realismul socialist, prin realismul clasic, la un altfel de realism. Prin folosirea fanteziei, ca formă a imaginației creative, s-a făcut trecerea de la realismul limitativ, specific de clișeu, tezism și propagandă ideological, la un alt realism. ”Intelighenția” rusă a înțeles că nu se poate depăși sistemul și cenzura sovietică prin dizidență, pentru că, altfel, scriitorii ajungeau în gulagul siberian, preferând un mecanism de protest subliminal, mult mai inteligent, ca să depășească marota oficială a eroului schematic impus de regimul boșevic. La începuturi, scriitorii au fentat tendința oficială. Realismul socialist impunea un model robotic de erou, care trebuia să trăiască și să acționeze într-o lume eroizantă și perfecționistă pentru un viitor luminos inteligibil, despre care numai subiectul îi înțelegea resursele. De acest declaj ideatic, dintre realitatea obiectivă și cea virtuală, impusă spre un viitor luminos tezist de regimul totalitar, s-a profitat de către scriitorii sovietici, care au marșat pe un realism clasic, ce impunea o obiectivare excesivă a preajmei. Andrei Siniaviski a numit în mod ironic această metodă ”clasicism socialist”, scriitorii înfățișau realitatea nu așa cum era, ci așa cum doreau aceștia să o vadă, rupând astfel dictatul ideologic, prin excesul de realism. Prin această ”șmecherie” creativă, scriitorul sovietic transpunea într-o tramă personală modelarea mediului de către om, inversând sensul lucrurilor. De la viziunea anti-umanistă a realismului socialist, scriitorii ruși din perioada ”dezghețului” hrușciovist au creionat perspectiva distructivă a modelării naturii de către om și drama inadaptării societății umane la schimbările forțate impuse de regimul sovietic. Utopia schematică a realismului socialist, impusă de regimul stalinist, era demantelată de conflictul dintre om și natură și repercursiunile morale impuse de aceste schimbări. ”Veacul de aur” așteptat de comuniști era înlocuit de scriitori cu ”vârsta de aur” a mitului fondator. Lumea noii generații de scriitori ruși, care au profitat de deschidere, după moartea lui Stalin, a fost despre ”nostalgia paradisului”. Noii scriitori ruși l-au continuat pe Mihail Bulgakov, impunând ideea de adevăr artistic, care nu mai era în concordanță cu adevărul ideologic sovietic. Zamiatin, Platonov, Paternak și, mai ales, Cinghiz Aitmatov au profitat de liberalizarea regimului pentru a reinterpreta realitatea sovietică și a da complexitate și conținut personajelor. Fantasticul și forțele suprarealiste sunt introduse în noua proză rusă, care se transcrie într-un post-realism, tot ce modelează societatea sovietică spre o nouă perspectivă interpretativă mult mai livrescă și autentică în același timp.
Triumful mitului și imaginarului s-a percutat cel mai bine și profund în proza noului realism rus al prozatorului Cinghiz Aitmatov, scriitor de origine kîrkîză. La sfârșitul anilor `50 se afirmă un prozator de limbă rusă născut în 1928 într-o republică Kîrkîză dominată de cultura rusă și controlată de sovietici. Cinghiz Aitmatov a înțeles perfect fundătura realismului socialist și a fost scriitorul care a pus bazele noului realism în proza rusă. Aitmatov a făcut trecerea prin clasicismul realist de la realismul socialist la un altfel de realism. Aitmatov a inițiat un apel la mitul fondator al poprului kîrkîz – Manas, pentru ca, prin ”eterna reîntoarcere” descrisă de Mircea Eliade, prin ”nostalgia paradisului”, să ajungă, nu la un suprarealism, ci la un ”alt realism”. Cinghiz Aitmatov a scris în limbile rusă și kîrgîză. În 1956 este admis la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova, iar între 1958 și 1966 este corespondentul ziarului ”Pravda” în Republica Kîrghîză. După 1985, Cinghiz Aitmatov s-a alăturat politicii de glastnost a lui M. Gorbaciov, devenind consilier al acestuia și ambasador al URSS la ONU, apoi al Rusiei la Bruxelles, pe lângă Uniunea Europeană și NATO.Din opera acestui mare scriitor de limbă rusă amintim nuvelele și romanele: Față în față, 1957; Geamilia, 1958 (Editura Albatros, în 1989); Plopșorul meu cu băsmăluță roșie, 1958 (Editura Albatros, în 1989);Primul învățător („Birinci mugalim”), 1962; Drumul secerătorului („Samancîpîn djiholu”), 1963; Ogorul mamei, 1965; Adio, Floare galbenă!, 1966; Vaporul alb („Belîi parohod”), 1970 (Editura Albatros, în 1989); Cocorii timpurii, 1975 (Editura Albatros, în 1989); O zi mai lungă decât veacul (И дольше века длится день), roman, 1980 (Editura Univers, în 1983); Eșafodul, 1987 (Editura Univers, în 1991). O parte din aceste romane le-am citit pe nerăsuflate. Ele sunt adevărate narațiuni lirice, care trensced realismul socialist și ”clasicismul” realist al regimului sovietic. Salvarea literaturii ruse a venit tocmai prin apelul la mit, fantastic și legendă, la reîntoarcerea melancolică a omului la vârsta de aur, când trăia în comuniune cu natura. Scriitorii ruși ai ”dezghețului” au criticat eroul sovietic care intra, prin modelarea naturii după chipul mitului sovietic, în conflict cu mediul înconjurător. Acești noi scriitori ai ”dezghețului” literar și politic au fost de fapt primii ecologiști literari, care criticau sistemul sovietici, ce dorea transformarea naturii prin forța tehnologiei. Nostalgia mitului duce la un conflict moral, între personajul romanelor lui Aitmatov cu mitul eroului sovietic distrugător, datorită implementării utopiei ce strică formele cosmogonice. Întoarcerea la popor, la oamenii simpli era o critică la adresa nomenclaturii și osificării sociale a regimului sovietic. Viața oamenilor simpli, în concordanță cu natura și mediul înconjurător, reprezintă o perspectivă etică indiferent de vicisitudinile vieții. Aitmatov a percutat un atac inteligent la adresa ”omului sovietic”, care prin aplicarea utopiei ideologice distrugea natura și formele eticii tradiționale. Întoarcerea la omul simplu era de fapt și o recentrare a obiectivizării pe periferie și marginal. Așa apare proza rurală, cum la noi s-a scris superb în plin dezgheț roamnul ”Moromeții” de Marin Preda. Omul simplu, creionat de prozatorii ruși, era un manifest împotriva ”omului sovietic”. Omul simplu cu rădăcini și istorie era trezorierul valorilor ancestrale morale, în comuniune cu pământul, natura, familia, religia și modul de viață arhetipal. Cinghiz Aitmatov a făcut cu persuasiune translatarea spre un altfel de realism. În locul progresului științific sovietic era preferată traiectoria tradițională a Rusiei milenare, cu figuri legendare și trăiri creștine autentice și simple. În ”Vaporul alb” sau ”Cocorii timpurii” se transcede realitatea în miturile fondatoare ale kîrkîzilor. Valorile universale sunt doar acelea despre frumos și adevăr care transced ideologiile timpului și teroarea istoriei sovietice. Aitmatov a înțeles că dincolo de teroarea istoriei impuse de omul sovietic stă frumusețea și adevărul legendei: o altă realitate în conflict cu progresul teluric a istoriei științifice și de suprafață. Cinghiz Aitmatov introduce un altfel de spațiu și timp în trăirea umană contemporană din URSS, apelând la perspectiva creștină și cosmogonică, într-o vreme când bisericile erau săli de sport sau depozite. Autorul percepe lumea ca o cruce pe orizontală și verticală. Pe orizontală avem pendularea vieții între stânga și dreapta, pe verticală se înalță sufletul omului purificat de spirit spre eternitate. Cărțile lui Aitmatov sunt despre zborul gândului uman. Autorul construiește simbolic o cruce arhetipală, pe care se construiește universul eroilor ce refuză repetiția, clișeul și teza. Astfel realitatea este legată de imanent și transcendent, ignorând trecerea timpului, prin înveșnicirea realității adevărate, care prin frumos și adevăr devine cognoscibilă. Construcția noii realități se face pardoxal prin ”deconstrucție”. Doar astfel se poate distruge teza și clișeul impus de regimul nivelator, pentru a se reconstrui arhetipul universului ancestral, adevărata realitate care contează și în care se aprind de voință și viață eroii prozatorului rus Cinghiz Aitmatov. ”Deconstrucția” a fost o formă inteligibilă de a distruge un sistem de non-valori impuse de realismul socialist sovietic și a se construi prin imaginarul fanteziei și prin nostalgia paradisului, prin mit, o altă realitate, cea care vibrează cu ”vârsta paradisiacă” și cu frumusețea ancestrală a adevărului artistic dintotdeauna.
Aitmatov a reconstruit realitatea pe esențe funciare ale arhetipului înveșnicit de atingerea ființei. Romanele lui Aitmatov sunt despre ”adevărul vieții”, care este universal, total, nu schematic și tematic, impus de o ideologie sau de progresul științific transformat într-o religie atee. Eroii generației scriitorilor ruși din perioada ”dezghețului” trăiesc în timpul mitic, adevărata realitate care contează și este despre conținut și substanță, precum și în paradigma adevărului universal al umanității. ”Timpul sacru” este cel care contează și este adevărat, pentru că ”sacrul și profanul sunt două realități de a fi în lume”, conform lui Rudolf Otto. Timpul mitic este o restaurare a prezentului, un fel de a fi contemporan cu zeii îndrăgostiți de om, nu răzbunători. Noul realism ”altfel” propus de Aitmatov este o reîmprospătare a timpului degradat de istorie, prin restaurarea originilor curate ale începuturilor paradisiace, când oamenii trăiau cu zeii în bună pace, iar Adam și Eva trăiau goi în ”grădina raiului” fără să cunoască rușinea. Regimul sovietic era o epocă a unui timp impur în conflict perpetuu dintre natură și om. Restaurarea paradisului prin mit readuce un timp al curățirii morale și ancestrale, în care omul este prieten cu mediul natural. Omul este parte a naturii, nu în conflict cu aceasta. Crucea primordială a timpului orizontal și vertical este un spațiu al umanității în afara ceasului mecanic creat special pentru a teroriza omul. Omul nu este un Golem. Noua realitate este o cosmogonie a celestului în armonie cu pământescul în noua proză rusă postbelică. Basmul este un altfel de realism. Cinghiz Aitmatov transcede paradigma suprarealistă. În 1924 André Breton, publica primul său „Manifest al suprarealismului” în care, fixând net anume repere ale mișcării – antitradiționalism, protest antiacademic, explorarea subconștientului, deplină libertate de expresie, înlăturarea activității de premeditare a spiritului în actul creației artistice etc. – o definește astfel: Automatism psihic prin care își propune să exprime, fie verbal, fie în scris, fie în orice alt chip, funcționarea reală a gândirii, în absența oricărui control exercitat de rațiune, în afara oricărei preocupări estetice sau morale. Suprarealismul susține că adevărul și arta se află „în realitatea superioară a anumitor forme de asociație” bazate pe atotputernicia visului, pe „jocul dezinteresat al gândirii” eliberate de constrângeri. Cinghiz Aitmatov duce mai departe suprarealismul unui Dali sau Piccaso, trece de realul superior și esențioalizat al acestora și concepe un altfel de realism, adică un ”alt realism”, o paralelă a adevărului sufletesc inițial față de golemul social sovietic și nu numai. Acest ”altfel de realism” propus de literatura rusă din anii 70 și80 a secolului XX este superior suprarealismului, care nu face altceva decât să dea o nouă formă superioară realismului. În schimb printr-un altfel de realism, Cinghiz Aitmatov propunea o alternativă nouă și totuși eternă a realității, o altă realitate adusă de la izvoare, despre esențe arhetipale a lumii înveșnicite, prin legendă, ce face posibilă discuția omului cu zeii despre adevărul și frumosul artistic, etern și eteric,
Ionuț Țene
