Rătăcitorul cu mintea plină de visare

Un rătăcitor cu mintea plină de visare s-a trezit în sân de noapte în Muntele Negăsit. Purta cu sine o făclie, aprinsă din senin, fără a se întreba de unde o are, dar era evident faptul că îi era necesară. Nici nu știa că nu aparține locului, pentru că părea a-l cunoaște prea bine. Se zvonea că în acel Ținut se așezase o noapte la fel de înaltă ca munții. Și asta de mult timp. Dar rătăcitorul nu știa nici acest lucru. El doar pășea pentru prima dată pe locuri neatinse nici din întâmplare, iar muntele pulsa la atingerea liniștită a tălpilor desculțe ale bărbatului cu făclie. Și el pășea în ritmul inimii muntelui.

Inima muntelui era bolnavă de mult timp, dar acest lucru nu era cunoscut de nimeni. Nici muntele nu știa, nici rătăcitorul cu făclie nu știa. Doar Viitorul știa. Și el nu spunea nimănui secretele cu ușurință. Viitorul este foarte răbdător. Făclia portocalie părea că-l conducea pe bărbat spre peretele dur al muntelui. Ajuns în fața acestuia, și-a întins brațele și a atins recele negru al muntelui cu ochii închiși, dorindu-și ceva nedeslușit. O foame ascunsă în sufletul lui îl făcea să caute. Poate că această foame l-a adus în această lume pe care nu o mai călcase nimeni. Dar foamea era în egală măsură atât a muntelui, cât și a bărbatului cu făclia. Ei nu știau asta, doar povestitorul știa. Și el scria despre asta.

În prima noapte, bărbatul a dormit în apropierea peretelui pe care îl atinsese cu palmele. Din chiar acea noapte a simțit o apropiere de inima muntelui, dar cum să-și fi dorit el mai mult? Cui îi este oare cunoscut drumul spre inima vreunui munte? Mă întrebi de unde știa bărbatul că trecuse o noapte când întregul ținut își trăia neschimbarea în întuneric? Luna. Luna știa cum să-și numere lumina ce pătrundea cu greu în această misterioasă lume. În chiar această noapte, bărbatul visase mult. Lumina era peste tot, atât de albă, de vie. Dar, nu era o lumină ca cea a zilei, ci o lumină ca cea a unei femei. Seninătatea care îi ilumina chipul, l-a cucerit. Visul îi era atât de real, mai ales că întreaga lui poveste părea a fi mai curând visare.

Vis după vis, imagine după imagine, noaptea părea a îngâna bătăile unei inimii care nu era a lui, o inimă ce părea că și ea visează, doar că visele ei erau ale unui munte, amintiri nespuse, tăinuite în stânca neatinsă până atunci de om. Muntele visa în visul bărbatului a cărei făclii era singura dovadă că exista. Și-a dres vocea și a cântat. I-a reușit atât de bine. Aceasta era dovada că visa. Era singurul loc în care el își putea depăși incapacitatea de a face altceva cu aerul din pieptul său. Respirație, făclie – visare, muzică. Fără să realizeze, aceasta melodie pe de-a-ntregul nouă pentru el, a atins inima muntelui. Zgomotul de piatră al peretelui își ceda notele joase în schimbul unui sunet cristalin, de parcă apa din munte își dregea vocea înainte de a izvorî din spatele unei cortine groase în fața unui public curios. Emoție cristalină.

Luna dispăru și, pentru prima dată apăru soarele, adormit încă de prea multa absență. Era amorțit, dar vesel că putea oferi căldură după un somn adânc. Luna a dominat prea mult această lume neatinsă de om, dar lumina ei era rece. Pe când a sa… Brusc, soarele tresări din moleșeală, complet mirat că vede adormit pe iarbă un om. Un om și o făclie. El a salvat muntele din întuneric fără să știe. O făcuse în vis.

Sursa: www.cosmisian.com