Zborul frânt al Poeziei: Nicolae Labiş

de GT PostDecember 2, 2022December 2, 202220 1472

În eternitatea Timpului să ne oprim rememorator, fie doar şi pentru o clipă, la poetul Nicolae Labiş, născut la 2 decembrie 1935 în ţinutul mirific al Mălinilor, aflat pe apa Suhei, ce străbate “cu şopot limpede” hăţişul pădurilor de foioase şi brazi ale Obcinei Stănişoarei, cel pe care Geo Bogza avea să-l numească “puiul de cerb”, iar Eugen Simion avea să-l definească emblematic de a fi fost “buzduganul unei generaţii”. Dacă ar mai fi trăit, “iedul Nicolae” ar fi împlinit acum 87 de ani!

Cu un debut fulminant în poezie, “Fii dârz şi luptă Nicolae!”, cu un talent sclipitor, Poetul “primelor iubiri” urcă vertiginos şi strălucitor pe cerul liricii româneşti a timpului său, devenind “o supernovă” miraculoasă prin Lumina şi Culoarea Poeziei sale. Mereu în “luptă cu inerţia”, fire romantică şi năvalnică, devine în scurt timp o adevărată “stea” a generaţiei sale, impunându-se cu forţa poeziei ce ardea ca o torţă în inima şi cugetul său înaripat spre înaltul celest.

Dar, fatidic sau nu, aripile zborului său cutezător i-au fost frânte (mărturisitor!) “la douăzeci de ani şi încă unul” în urma unui tragic accident, petrecut în noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, când “pasărea cu colţ de rubin s-a răzbunat” (tramvai / cine ştie ce?), care l-a aruncat pe… un pat de spital, de unde a trecut prea dureros şi prea regretat…Dincolo… în 22 decembrie 1956. Se împlinesc 66 de ani de atunci, fără ca “misterul” morţii sale să fi fost descifrat vreodată!

Scurtă i-a fost să-i fie viaţa, scurtă i-a fost şi creaţia poetică, dar Poetul Nicolae Labiş este şi acum şi va fi şi de-acum încolo, mereu şi mereu, în veacul de acum şi în cele ce or să mai vină, “o puternică şi emblematică personalitate a literaturii române”!

“Moartea căprioarei” reprezintă, desigur, o “chintesenţă” a liricii sale definitorii şi inegalabile, fiind considerată una dintre cele mai frumoase poezii româneşti. Inspirată poetului de momentele trăitoare ale “foametei din munţii Carpaţi”, care s-au succedat în chip nemilos ororilor războiului abia încheiat, poezia “Moartea căprioarei” înfiorează prin tragismul acestora: “Împleticit m-am dus şi i-am închis / Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne, / Şi-am tresărit uimit şi alb când tata / Mi-a şuierat cu bucurie: -Avem carne!”

Despre Labiş şi “Moartea căprioarei”, scriitorul Valeriu Butulescu avea să afirme cu tăria aforismului său: “Labiş a trăit puţin, dar pentru un veac ne-a interzis să ne atingem de căprioarele poeziei.”

De fiorul acestei capodopere labişiene m-am pătruns în suflet chiar de la prima ei lectură din anii liceeni şi acolo mi s-a cuibărit pentru totdeauna, făcându-mi o adevărată “datorie de suflet” s-o recit în gând sau de aievea, cu aceeaşi caldă emoţie, ori de câte ori inima-mi dă…ghes, aşa cum se întâmplă şi acum, în clipele rememorării …”puiului de cerb”…

Moartea căprioarei…în 5 ipostaze

Seceta a ucis orice boare de vânt.

Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.

A rămas cerul fierbinte şi gol.

Ciuturile scot din fântână nămol.

Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună

Din strunele undelor limpezi, izvoarele.

Când va scăpăta soarele, când va licări luna,

Aici vor veni-n şirag să se-adape.

Una câte una căprioarele.

Ea s-arătă săltând şi se opri

Privind în jur c-un fel de teamă