Toamna, de Cosmisian

Mulți cititori s-au obișnuit deja cu stilul exersat de Cosmisian, atât de aparte și de personal, încât îl recunosc din prima clipă. Autorul se înscrie în rândul creatorilor de literatură care-și impun să fie particulari prin stil. Mai ales prin stil. Exercițiu pretențios de altfel. Le stil c’est moi, spunea Flaubert. Iată că și de astă dată, noul volum semnat de Cosmisian „Toamna este o ciornă rescrisă”, se înscrie pe linia metaforică. Subtilitate și ingeniozitate, tonalitate dorită și împlinită.

Cartea se pare că se vrea un fel de carte deschisă, la care se pot adăuga și alte texte, despre o toamnă viitoare. Un șir de stări construiesc imaginea unei toamne trăite acum, adiacentă prezentului, dar care, firește, posedă nebiruita forță a naturii și, ca atare, va reveni. Sugerarea unei continuități cu valoare de lege nu lasă totuși loc plictisului. Este un déjà vu, cum precizează și titlul uneia din însemnări. Ideea de anotimp se repetă doar în calendare, însă în scrisul poetic nuanțele intervin tulburător, dând contur unui nou, mereu nou anotimp. Toamna capătă în acest text o mantie specială, așa cum autorul o vizualizează. Poate anul viitor va fi de altă culoare, cu alt miros, dar cu același sens de neschimbat: repetabilitatea. Adică, însăși existența.

Toamna este o ciornă rescrisă, dacă e să redăm doar una din nenumăratele definiri pe care le aduce Cosmisian în calea toamnei. Frunzele, copacii, luna, aerul de calmă atingere sufletească, desenează un ambient în care, iubirea, încropirea unei iluzii, sau a unei veritabile idile se potrivește perfect. Iată câteva secvențe care susțin afirmația: Spatele toamnei se arunca în vânt, frunze ruginii pe care Andrei de cele mai multe ori căuta să le urmărească… Una dintre frunze a căzut mai întâi pe basca vișinie a fetei, atingându-i părul negru… Toamna esteatrasă ingenios de autor să intre în jocul lui imaginativ: O întâlnire misterioasă, parcă desprinsă dintr-un capitol nescris din cartea pe care o citea fata…

Dar, în câte feluri nu poate fi preschimbată toamna!E o adevărată magie: Toamna este ca o corabie ce plutește pe valurile de nori, un fel de ocean cu susul în jos, iar ultima frunză este o ancoră ce ține timpul în loc. Admirabilă imagine a unei toamne proprie scriitorului, pe care însă, ne-o putem însuși fără nici un prejudiciu. Textul ne dă dezlegare spre coloraturi ideatice, particulare.

Toamna este prezentată de autor nu doar imagistic, ci și acustic. Fiecare anotimp își are sunetul său astral perceput de noi, pământenii, la cote speciale, adoptate de chiar structura noastră interioară. Așadar, o toamnă fără ploi, n-ar fi de văzut, întâlnit, închipuit, fie măcar și pentru faptul că pianul sună altfel în serile ploioase, cum ne asigură Cosmisian, creatorul unei toamne ideatice, fabuloase, acroșante și deloc ternă, mofturoasă sau apăsătoare. Până și norii o salvează de acest pericol. Toamna văzută și simțită de autor trebuie să fie fermecătoare, misterioasă, plină de înțelesuri profunde. Face parte din existența lui, a noastră, a pământului întreg. Este o secvență din farmecul acestuia și al vieții, într-o derulare care nu lasă loc dezolării, ci dimpotrivă, unei încrederi care poate să ne fie sprijin.

Precum pădurea, care își are secretele sale în a reînvia, fantezia aleargă, aleargă, și frazele ne fură… Ne-au răpit, nu ne putem opri. Păduri, cascade, întrebări existențiale ce ne farmecă așa cum își propune autorul: Greu de crezut că o cascadă își poate sprijini căderea pe culoarea verdelui proaspăt al unei dimineți ce îngână culoarea apei, ce împrumută gustul desăvârșit al acesteia...

Și fantazarea declanșată de iubirea pentru toamnă, face volute de neoprit: M-am întrebat adesea de ce foșnetul frunzelor nu este auriu în bătaia blândă a soarelui.

Sinestezia sunet, lumină, culoare vine de la sine, ca un dat al naturii. Soare, clocot de ape, foșnet de frunze arămii… O toamnă prin care ne putem pierde pașii ca într-o visare alintătoare.

Departe de toamna bacoviană, toamna cosmisiană este o vitalitate impregnată cu o altă expresie, cu dorința subtilă de zbor peste tărâmuri și vreme. Este sugestia asimilării frumuseții ascunsă în culorile toamnei. Este bucuria că poți primi și înțelege frumusețile lumii ascunse într-o frunză, un nor, un munte, un copac.

Nota meditativă nu distorsionează câtuși de puțin starea de adorație: Am luat o piatră în mâna dreaptă și i-am simțit dorul de plutire. Am întrebat distanța dintre nori și dorul meu și am aflat cum pot stăvili dorința de zbor a pietrei.

Textele prozo-poetice sunt urmate la finalul cărții de câteva poeme, desigur că și acestea sunt inspirate de toamnă. Am putea conchide că întreg excursul literar încheagă un șir de imnuri închinate nu trecerii sau decrepitudinii prin schimbarea culorilor naturii sau prelungirea orelor de noapte, ci mai degrabă, cum am mai subliniat, închinate bucuriei că toamna poate fi inspiratoare de mister și farmec, revenind în fiecare an, deși de fiecare dată pune capăt unui capitol din trecerea vremii.

Frumos poeticește o spune chiar autorul: Toamna e ca un duet cântat într-o limbă pe care nu o înțelegi.

Veronica Balaj