8.6 C
Nürnberg, DE
March 28, 2024
Exclusiv

VEȘNICIA SATULUI ROMÂNESC și colindele de altădată

Mircea Dorin Istrate

Ninge din nou pe noi cu leru-i-ler, cu sfintele colinzi înmiresmate ce ne îndumnezeiesc sufletul nostru cel păcătos și ne umplu de speranțe că ziua de mâine va fi mai bună, cu mai puține înnevoiri și nemoroc, cu sănătate, liniște și pace.
Și-atunci, mai toți cei întomnați de-acum, aflători de-un leat cu mine, ne-ntoarcem iarăși gândul în vremea cea de început a vieții noastre, acolo unde, în căușul satului cel îngărbovit de timp, venea vremea Crăciunului, a colinzilor cele dumnezeiești rămase drept sfântă moștenire de la moșii și strămoșii noștri cei veșniciți de-acum în huma pământului acestuia, a colinzilor și urărilor ce se făceau de cei mici și de cei mari deopotrivă pe la casele de români, toate învăluite în aură de mister, dar și în îmbietoare mirosuri de colaci rumeni, de cozonaci aurii, de sarmale aburinde, de mere, de pere și de auritele gutui puse la ferești.
E vremea în care gândul tuturor celor îmbrumaților de-acum se întoarce în timpul cel de dinainte a vieții lor, cela cu ierni întroienite, albe și curate și cu trăiri adevărate, când Crăciunul era așteptat cu tot sufletul omului în smerit și-n rugă de iertare pentru toate păcatele făcute mai peste an. Și-atunci, în boaba unei lacrimi fierbinți sterse pe furiș cu colțul năfrămii, bunicile nostre cele trecute toate prin timp și vremure grele, le povestesteau nepoților de cum a fost lumea lor ceea de atunci, de cum se orânduiau toate celea ca cerescul să coboare în sulfetul tuturor oamenilor pentru a-i face mai buni, mai iertători, mai îngăduitori uni cu alții, mai oameni, mai plăcuți lui Dumnezeu.
Și în vorba lor molcomă, înecată din când în când îl lacrimi de păreri de rău, copiilor de-acum l-i se reamintea mereu în fiecare an de toate datinile, obiceiurile și tradițiile locului, cele care dădeau importanța, măreția, cuvioșenia cuvenită momentului sărbătoresc al nașterii lui Iisus, cel trimis de ceresc ca prin jertfa lui să mântuiască lumea cea plină de păcate.
Apoi v-ați gândit cumva vre-odată Domniile Voastre, că toate aceste DATINI, OBICEIURI și TRADIȚII sunt cele care au ținut în viață însăși VEȘNICIA satului românesc? că dacă astăzi nu vom mai avea cui să le lăsăm drept sfântă moștenire, satul v-a pieri în scurt timp pentru totdeauna? că atunci vor rămâne în el doar o adunătură de oameni păcătoși fără nici un Dumnezeu, fără nici o sparanță, fără nici un țel?
Voi nu vedeți că de-acum satul are tot mai puțini copii colindători? Ei care au fost cândva frumusețea, bogăția și mai ales speranța satului românesc sunt acum în foarte multe sate doar câțiva, cât să-i numeri pe degetele de la o mână?
Acum de la o vreme nici iarna parcă nu-i mai iarnă ci doar arată ca o toamnă corcită, tristă, rece și morocănoasă, iar copiii se pare că nu vor simții nici anul acesta plăcerea și bucuriile zăpezii. Totul e de prea mult timp trist, gri, fără speranțe de mai bine. Noi, cei mai în vârstă, putem chema când vrem dintr-o țandără de gând, vremea aceea pură și adevărată a căpilărie, să ne farmece, să ne alinte și să ne vindece și măcar pentru o clipă de bolnava și păcătoasa lume în care trăim acum, dar ei, copiii cei de astăzi, cu siguranță că nu vor avea nici așteptările, nici trăirile, nici bucuriile iernii și a Crăciunului, cele care merită să rămână pentru toată viața omului în tainița unui gând curat.
Și-apoi să mai știți încă Domniile Voastre, că veșnicia satului românesc a fost posibilă, a fost susținută și întreținută încă din străvechime de SFÂNTA CREDINȚĂ a locuitorilor, ea fiind mereu și mereu troiță cea veghetoare de bunăcuvință, de demnitate, de curățenie morală, de înfrânare în fața păcatului, de frică față de judecata ceea de apoi, toate acestea formând, selectând și dând țării și lumii mari oameni de cultură, de știință, de artă care ne-au făcut cunoscuți prin truda și jertfelnicia muncii lor lumii întregi, ridicând în slavă și mărire buna noastră maică, Romania.
Această HRANĂ SPIRITUALĂ era întotdeauna de-asupra celei trupești, cea care desfăta mai ales trupul și simțurile. Cea spirituală era menită a aduce RENAȘTEREA și REÎNVIEREA omului din el însuși, pentru ai adăuga mereu și mereu câte o nouă clipă de îndumnezeire la veșnicirea lui umană.
Încă de la începutul lumii, DRAGOSTEA de NEAM și GLIA STRĂBUNĂ, STATORNICIA noastră în huma locului, ne-au dat puterea și jertfelnicia necesară de a răzbi oricător încercări venite dinlăuntru și dinafara noastră. OGORUL cela care a săturat cu multă muncă și zilnicită trudă nesătula noastră gură, a fost cea mai de preț avere a țăranului român. El l-a ținut în veșnicie, el i-a dar curajul nebunesc în toate marile noastre războaie, el l-a făcut să se întoarcă de oriunde ar fi fost plecat în lume, mereu și mereu la casa părintească.
Îi chema înapoi mirosul de pământ reavăn întors de plug primăvara, pomiștea popii și melinii din țintirimul de pe Coastă îmbrăcați într-ututotul în cămeși de floare, frăguța-nmiresmată din cărare, apa rece din șipotul din Dealul Crucii, brazda de iarbă proaspăt cosită, cireșele și primele mere abia pârguite din vară, pântecoșii pepeni cu mirosul lor îmbietor de arome îndulcite, negria mure de pe Vale, îmbrumatele prune, strugurii din vii, pâine aburindă abia scoasă din cuptor, ulcica de lapte proaspăt muls, iar acum în iarnă, neasemuitul miros de sarmale, de cârnați și cartaboși, de colaci și cozonaci, de vin și țuică fiartă, iar duminica și la sfintele și marle sărbători de peste an, mirosul de tămâie și de sfânt de la la catapeteasma bisericii, vorba blândă, cumpătată și pilduitoare a bătrânului și înțeleptului nostru preot.
Pentru toate astea și încă atât de multe altele avem sfânta datorie de a ne întoarce măcar odată-n an, împreună cu copiii și nepoții noștri la casa părintească, locul venirii noastre pe această lume, pentru a ne vedea cu neamul, pentru a ne vorovi cu el, pentru a ne mai număra încă odată câți mai suntem pe-aici și câți sunt duși de-acuma în lumea de dincolo așteptându-ne să venim și noi pentru a fi din nou împreună într-u veșnicia nemărginitului timp.
Este iarăși o iarnă tristă și înfrigurată, ca sufletul nostru cel sleit de atâtea nevolnicii prin care am trecut în această mincinoasă viață. Ninge cu fulgi mari de vise peste noi și lume. De undeva, de nici știu de unde se aude parcă un zvon de clopoței și glas de colinde. O fi oare adevărat sau e visul și visarea gândului meu cel obosit de-acum de toate nemernicia lumii? Poate e adevărat pentru că simt cum în fierbințeala unui bob de lacrimă curată și adevărată s-a adunat de-acum pentru o clipă de liniște și de visare, toată frumusețea unei lumi ce a fost cândva aici, în locul în care l-am crezut a fi mereu și mereu VEȘNICIA SATULUI MEU, acela atât de blînd, de smerit și de curat, în care m-am aflat și eu cândva, alături de atâția ații ca mine, pentru a fi pentru o scurtă clipă speranța de mai bine a lumii ce o doream să vină.
,,CRĂCIUN FERICIT!,, în liniște și pace tuturor românilor, oriunde s-ar afla ei.

Mircea Dorin Istrate

Related posts

MUZEUL ȚĂRĂNCII ROMÂNE (Maramureș)

Liliana Moldovan

”A patra carte a lui Marcel…” – un epistolar liric original gândit de Dumitru Cerna

Liliana Moldovan

 La Liga Scriitorilor – Medalionul literar „Alexandru Ioan Cuza făuritorul  Unirii Principatelor Române și „Mihai Eminescu făuritorul limbii  române literare” – Invitați speciali scriitorii din Năsăud

Liliana Moldovan

Maica Domnului , nădejdea noastră :Pelerinaj cultural Vâlcea – Viena- Borås

Liliana Moldovan

Scriu gânduri pe nuferii amintirilor

Liliana Moldovan

”Mitropolitul Andrei Șaguna. O Biografie culturală” de Mircea-Gheorghe Abrudan. O istorie conceptuală!

Liliana Moldovan

Lasă un comentariu

Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Vom presupune că sunteți de acord cu acest lucru, dar puteți renunța dacă doriți. This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

Privacy & Cookies Policy