DESTĂINUIRILE UNUI VECHI PRIETEN
Era în primăvara anului 2000 prin luna aprilie, când soarele încălzea bine pământul dezghețat iar pe alocuri apăreau norișori de aburi ce se ridicau alene din pământul proaspăt dezmorțit. Ctitorirea noului cartier de apartamente de lux din strada Plevnei, situat aproape de Spitalul Militar Central din sectorul 6 al capitalei, abia demarase iar forfota începutului unei astfel de lucrări îmi consuma tot timpul zilei, din zori și până seara târziu. Stația portabilă radio walkie-talkie suna insistent în buzunarul de la piept al salopetei de șantier. Aveam mâinile ocupate cu planuri și mape cu proiecte, dar semnalul de urgență specific centralei mă obliga să răspund fără amânare. Din eter, vocea precipitată a șefei de cabinet mă anunță că eram așteptat la sediul central al firmei de un domn care dorea urgent să vorbească cu mine. Am înțeles ”printre rânduri” din vocea Luciei că era o întrevedere particulară și că nu era cazul să pronunțe nume și alte date concrete.
– Care este numele lui și întreabă dacă nu poate amâna vizita pentru o altă zi când voi fi mai liber.
– Nu vrea să spună numele, fiindcă vrea să fie o surpriză pentru dvs. și că așteaptă această revedere de aproape treizeci de ani.
– Bine, nu pot refuza o asemenea surpriză și nici nu pot să-i stric plăcerea acestui domn misterios care mă așteaptă de atâta vreme! Servește-l cu o cafea și în 20 de minute voi sosi la birou.
Am făcut în gând un inventar al persoanelor pe care nu le mai văzusem de multă vreme, dar numărul lor era prea mare ca să pot ghici persoana care mă aștepta în cabinetul meu de la etajul trei. Când am dat ochii cu Mircea, pentru o clipă am refuzat să cred că este el fiindcă abia l-am recunoscut după aproape treizeci de ani de când nu ne mai văzusem. Ultima dată ne văzusem în vara anului 1972, în cadrul ultimei sesiuni de examene la „materiale de construcții” cu profesorul Dr. Constantin Braniște. După sesiune eu plecasem în practica de vară de două săptămâni, undeva prin munții Ceahlău, iar Mircea a mers la socri cu soția lui, care locuiau în județul Suceava, la Fălticeni.
În luna octombrie când am început anul trei de facultate am aflat cu mirare de la un coleg că Mircea Popescu nu mai este colegul nostru deoarece fugise peste granița României, în Grecia. La auzul acestui lucru, toți colegii mei de an vorbeau de isprava lui! Noi la anii tinereții noastre de atunci (21-22 de ani) nu știam să apreciem corect gestul lui curajos de a părăsi România comunistă a lui Ceaușescu. Unii, mai fricoși, abia șopteau vestea, alții, neastâmpărați, glumeau sau făceau bancuri pe seama plecării, iar alții, mai suspicioși, spuneau că Mircea ar fi plecat cu știința securității, fiind trimis în Grecia cu misiune de cercetare a familiilor grecilor care erau în România la studii.
În perioada respectivă, orașul Iași era plin de studenți străini veniți din Grecia, Vietnam, Irak, Siria, Algeria, Egipt, Libia și alte țări africane cultivatoare de banane. Învățământul universitar era foarte dezvoltat în România, eram vestiți cu facultățile de medicină, politehnică, agronomie, cu școlile de poliție și altele, care aduceau multă valută în dolari SUA, ce se depuneau în pușculița statului. Anul trei de facultate la construcții era un an deosebit de greu fiindcă părăseam materiile teoretice și intram în materiile meseriei de inginer constructor, care constituiau noutăți absolute pentru toți cei care eram adepții ingineriei.
În vremea anilor 1972-1973 și chiar până în 1989, plecarea din România nu se putea face oricum, iar cererea de obținere a unui pașaport era o aventură greu de realizat, care putea dura multe luni de cercetări pentru cei care păzeau cu strășnicie hotarele țării. Securitatea cerceta arborii genealogici până la a șaptea ”creangă” în jos la toți membrii familiei solicitantului, iar dacă se găsea ceva suspect, adio pașaport și puteai deveni un posibil urmărit! Eu cunoșteam Grecia atunci doar din lecțiile de istorie și geografie din liceu, unde am avut numai note mari. Nu știam mare lucru despre poporul și obiceiurile grecilor și nici nu aveam cunoștință despre motivele plecării lui Mircea.
Ne-am îmbrățișat ca doi prieteni vechi, ne-am așezat în fotoliile comode și am început să reînnodăm firele de unde ne-am văzut ultima oară, adică în corpul ”B” al Politehnicii din dealul Copoului în Iași. M-am uitat la Mircea cu atenție și l-am cântărit din priviri pentru a mă obișnui cu figura lui de grec adevărat, cu mustață și barbișon, cu nasul puțin coroiat și pielea feței arsă de soarele Mării Egee. La vârsta lui de 53 de ani arăta foarte bine, era un om manierat și educat de o bunică grecoaică, profesoară, un om trăit timp de douăzeci de ani în țara cu cea mai veche civilizație din Europa și un om care a viețuit în Comunitatea Europeană încă din anul 1981. Eram foarte curios să aud povestea lui, prin ce a trecut în viață, ce a făcut în Grecia și prin lume pe unde a umblat.
– Bătrâne lup de mare, hai să desfacem sticla aia de whisky pe care ai adus-o și începe a-mi povesti ce-ai făcut și pe unde ai umblat prin lume! Te rog foarte mult să începi povestea de la zero, adică de la Constanța, locul tău de baștină!
– Ilie, tu poate mai ții minte din facultate că eu am fost constănțean, născut în anul 1947 (mai devreme decât tine și decât ceilalți colegi de facultate). Părinții mei erau de nații diferite: tatăl meu era român din Constanța, iar mama grecoaică-macedoneană din orașul Salonic. Tatăl meu era vaporean, căpitan de vas care făcea transporturi pe mare între porturile Costanța, Pireu, Salonic, porturile turcești și alte porturi europene.
În timpul războiului mondial tata a primit ca misiune să aducă o încărcătură specială din portul Salonic (se pare că a fost vorba de câteva zeci de tone de dinamită pe care o foloseau trupele de geniu).
Când tata a acostat cu vaporul în portul grecesc Salonic, trupele italiene a lui Musollini erau la hotarele Greciei și declanșaseră războiul greco-italian. Portul Salonic era plin de refugiați de toate națiile care voiau să fugă din calea războiului și să se îmbarce cât mai grabnic pe un vapor care să-i ducă spre alte ținuturi mai liniștite și unde nu era război.Tata și vaporul lui aveau liberă trecere la întoarcere până la Constanța și, profitând de acest avantaj, au urcat pe navă mai mulți refugiați care voiau să ajungă în România. Chiar de la îmbarcarea refugiaților, tata (care era un căpitan tânăr și foarte chipeș!) a pus ochii pe o frumoasă tânără, îmbrăcată în costum național macedonean, brunetă, cu tenul măsliniu și ochii verzi ca smaraldul mării pe malul căreia crescuse. Trăsăturile feței mele seamnă foarte mult cu trăsăturile feței mamei, spune Mircea și se oprește un pic pentru a-și înghiți nodul care i se așezase în gât la amintirea părinților. Își șterge o lacrimă ce-i curgea pe obraz spre bărbie și ridică un potiraki (păhărel, în greacă) în memoria lor.
– Dumnezeu să-i ierte și să le fie țărâna ușoară la amândoi, că tare au mai ținut la mine și mult m-au iubit, spune Mircea cu ochii în lacrimi.
L-am lăsat să se liniștească și, profitând de ocazie, am sugerat lui Lucia, șefa de cabinet, să comande de la bufet o gustare rece. Simțeam că întrevederea cu prietenul meu va dura foarte mult timp, fiindcă observam la Mircea o descărcare sufletească completă, combinată cu o bucurie interioară a revederii cu un vechi și adevărat prieten care știa să-l asculte.
– Mama mea a murit când eu eram mic și am rămas doar în grija tatălui care m-a crescut și apoi m-a trimis la școală și facultate. Cât am fost mic, mă jucam cât era ziua de mare cu copiii din cartier, prin praf, prin catacombele de după război și pe străzile întunecate din timpul nopții. Vara stăteam pe nisipul de pe plaja mării și eram așa de negri încât greu ne deosebeai de cei care locuiau la Ecuator. Seara, câteodată când ne jucam prin fața casei unde locuiam împreună cu alți copii, așteptam să treacă controlul de seară al rușilor ca să mergem în pas de marș cu ei. După marș soldații se opreau, iar ofițerul comandant rus ne împărțea din ranițele lor la toți copiii ciocolată, biscuiți, bomboane și zahăr cubic.
Bunica dinspre mamă locuia în orașul Salonic și era profesoară de limba greacă. Mama mea a fost singura ei fiică, iar eu am fost unicul ei nepot. Dânsa a avut mare grijă de mine și îmi trimitea în mod regulat pachete cu mâncare, dulciuri și îmbrăcăminte, care erau foarte bine venite, mai ales în perioada anilor 1950-1960 în anii grei de început a puterii comuniste din România. Școala primară și liceul le-am urmat la Constanța, iar în anul 1966 am venit la Iași pentru a urma o facultate. Am dat examen la facultatea de construcții din Iași, dar pentru câteva sutimi de punct nu am reușit și am plecat înapoi la Costanța cu ”coada între picioare” și cu gândul de a mă angaja hamal în port. Ce să faci doar cu liceul de cultură generală și fără o calificare la mână?!
– Am lucrat doar câteva luni de zile în port, la încărcat-descărcat vapoarele cu mărfuri, până când într-o zi s-a terminat totul… Se oprește, ia o înghițitură de apă din pahar și continuă cu vocea stinsă, ca și cum ar fi pierdut ceva foarte scump. Am primit ordinul de încorporare, am făcut vizita medicală și am fost încadrat la unitatea militară de marină, cea mai împuțită armă din acea vreme, unde se făcea armată doi ani bătuți pe muchie! Am încercat atunci să fac ceva pentru a scăpa de armată: m-am dat bolnav, am spus că trebuie să am grijă de tata care e bolnav și bătrân, am spus că am platfus, că nu văd bine, …dar nu a ținut nimic la comuniștii ăia din armată și am fost încorporat la marina militară cu satisfacerea stagiului militar timp de doi ani.
Eram terminat! Gândeam atunci că facultatea s-a dus de râpă, fiindcă în doi ani de armată uitam toate materiile pentru admitere, o terminam și cu libertatea mea timp de doi ani, iar la finalizarea serviciului militar doar cu liceul nu puteam să lucrez niciunde, doar salahor în port, muncitor necalificat în construcții, săpător de șanțuri sau gunoier-măturător la străzi! Mă gândeam atunci să nu mă prezint la încorporare și să dispar undeva prin țară. Noroc de tata, care era un om purtat și cu capul pe umeri, m-a adus la realitate și mi-a spus că, în caz de neprezentare, eram considerat dezertor, căutat peste tot, arestat și judecat de tribunalul militar, unde, în cel mai bun caz, primeam o pârnaie de cel puțin un an, cu executare la batalionul disciplinar![1] varianta cea mai bună în cazul meu. După armată voi vedea ce drum voi urma și apoi nici nu puteam schimba destinul și carma care îmi era hărăzită din naștere!
– Ilie, acum te rog să mă asculți cu atenție și să vezi cum în viață tot răul se transformă în bine. La început mi-a venit foarte greu în armată dar până m-am obișnuit cu programul, cu marșurile, tragerile cu arma (care mi-au plăcut), mâncarea la alte ore decât acelea obișnuite de acasă, orele de cart iarna în vânt și ger sau spălatul punții vaporului la ora cinci dimineața și cu apă trasă cu găleata din Dunăre sau din mare. Circulând cu navele pe Dunăre priveam în zare cu binoclul militar și vedeam granițele Iugoslaviei și Bulgariei. Atunci mi-a încolțit în cap ideea de a părăsi țara fiindcă nu mă mai lega nimic de ea. De multe ori, în nopțile de cart (pază, strajă) mă apuca așa o melancolie și un dor de ducă de mă lua plânsul ore întregi, în liniștea nopții. Deși nu o cunoscusem niciodată până atunci pe bunica din Salonic ,o visam de multe ori și vorbeam cu ea în vis.
Făceam tot felul de planuri secrete pe care nu le spuneam la nimeni și nici nu scriam scrisori fiindcă nu aveam cui să le scriu! Tata murise și el, nu am primit învoire pentru înmormântare, nu mai știam nimic ce este acasă, iar eu rămăsesem singur pe lume. Să scriu în Grecia?- nici vorbă! Nu aveam voie să corespondez cu persoane din alte țări atât timp cât eram în stagiul militar și nici să scriu în limba română nu se putea fiindcă bunica mea nu cunoștea limba română. Mă simțeam singur, fără ajutor, mă apuca dorul de mama, tatăl nu mai exista, nu mai aveam nici un sprijin moral de la cine să cer un sfat și căzusem într-o depresie bolnăvicioasă. Mă gândeam tot mai des și mai mult la Grecia-țara unde trăia bunica mea, țara unde exista de veacuri Muntele Sfânt Athos, țara unde cresc portocali, smochini, lămâi și mandarini, țara unde este cald tot timpul anului. Mi-am revenit brusc din ațipire când am auzit tunând vocea ofițerului de cart:
-Soldat Popescu drepți! Unde îți este gândul și atenția când ești în serviciul de cart pe navă în mijlocul nopții? Dacă ataca inamicul, te împușca și captura nava? Pentru dormit în post, pedeapsa este de cinci zile de carceră grea! (o celulă de închisoare foarte mică, becul din tavanul carcerei este aprins toată noaptea, fără pat și obligatoriu să stai tot timpul -24 ore- numai în picioare!). Am fost dezarmat, numărate cartușele din încărcătoare, arestat și condus sub escortă înarmată la carceră. În locul meu la serviciul de cart a fost adus șeful de pluton, ca pedeapsă fiindcă nu mă instruise suficient, iar a doua zi la raporul de dimineață a fost degradat din sergent în soldat neinstruit. Și parcă nu erau de ajuns pedepsele primite de mine și șeful de pluton, comandantul navei a mai adăugat două pedepse: toți militarii din plutonul meu erau pedepsiți să spele puntea vasului timp de treizeci de zile iar cazul meu trebuia prelucrat cu toți militarii din unitatea de marină.
-După cinci zile de carceră grea, nu mai puteam să merg, eram foarte obosit, nedormit, mâncare primeam foarte puțină iar zilele de carceră se adăugau la cei doi ani de armată. Ce să spun, am fost scos de la carceră pe brațe de doi militari, eram cu nervii la pământ și cu starea psihică generală total împrăștiată încât am crezut că voi înnebuni, ori mă gândeam cum să-mi pun capăt zilelor cu arma din dotare care mi-a fost confiscată și pe care nu o mai aveam! Când am ieșit de la carceră și ochii au întâlnit lumina zilei am orbit, eram ca o legumă moartă, foarte slăbit și neptiincios.
Fiindcă și eu făcusem armata, dar după terminarea facultății ( cu termen redus-patru luni), cunoșteam bine sistemul de instrucție și înțelegeam foarte bine povestea lui Mircea, amplificată cu șase față de perioada ce o executasem eu. La un moment dat, Mircea a făcut o pauză și a turnat pe gât un pahar cu apă și unul de wisiky. Am profitat de ocazie și pun o întrebare.
-Bine Mircea, dar până la urmă cum sa terminat toată povestea cu armata ta la marină?
– Ce să spun? Am terminat cu armata înainte de termen cu patru luni, fiindcă în perioada carcerei am răcit foarte tare la plămâni. Carcera nu era încălzită, era foarte frig la interior, iar hainele îmi erau tot timpul ude fiindcă în fiecare dimineață o gorilă de militar care ne păzea, îmi turna pe cap o găleată de apă rece pentru a ne trezi și înviora. Am fost internat la staționarul navei mai multe zile dar tratamentul pe care-l primeam acolo nu a fost de folos și am fost transferat la spitalul mare din Constanța pentru tratament și testări medicale suplimentare. Norocul meu cel mare a fost că la spital am dat peste un doctor cunoscut și mi-a dat un raport medical ce scria ”inapt”pentru continuarea serviciului militar iar tratamentul trebuie continuat în civil la stațiuni de odihnă. În baza acelui raport, am fost lăsat la vatră cu gradul de soldat, din motive medicale.
Acel medic mi-a salvat viața de două ori: odată fiindcă mi-a dat tratamentul adecvat pentru boala de plămâni și a doua că după lăsarea mea la vatră am avut timpul necesar să revăd toate materiile pentru facultate. Cu un an înaintea voastră am dat examen la facultatea de construcții și am reușit. Neavând cine să mă întrețină la facultate, am solicitat sprijin la decanatul facultății și am primit o bursă de ajutor. A mers tot anul foarte bine până la sesiunea de examene din vară la matematici speciale, când profesorul Viorel Murgescu mi-a amânat examenul pe toamnă. Mi-am zis în gând că nu aveam probleme și că la sesiunea din toamnă voi lua examenul pentru a trece în anul doi. Îmi plăcea matematica și aveam note bune la seminarii, dar cam lipseam de la cursurile dânsului fiindcă mă trezeam greu dimineața. Eram în tandrețuri cu fosta mea nevastă care era studentă la Universitate și cu care hotărâsem să mă căsătoresc în vacanța de vară, după sesiune. Totul fiind pregătit pentru cununia civilă și nuntă la Fălticeni la părinții fetei, mi-am luat logodnica în brațe și am urcat în trenul de Suceava. Ne-am căsătorit legal, am făcut nunta și toată vara am hălăduit amândoi prin munții din Bucovina, din zona Neamț și Suceava, de unde ești tu. A fost o lună de miere de neuitat. Observ că și-a pierdut glasul, lacrimile îl podidesc și face o pauză pentru un pahar de wisiki și unul de apă.
-Mă scuzi Ilie, dar mi-am amintit de soția mea și de clipele frumoase petrecute împreună. Ne-am înțeles foarte bine și ne-am iubit mult. Parcă intuind următoarea întrebare, Mircea oftează prelung și spune:
-A murit de cancer la un an după ce am plecat eu în Grecia. A făcut boala din cauza mea, din cauză că am părăsit-o la un an de la căsătorie! Ea nu a știut nimic de plecarea mea, fiindcă mi-a fost frică de cei de la securitate care aveau să o schingiuiască pentru a afla locul și cauza plecării mele. Neștiind unde am plecat, ea nu putea să mintă absolut nimic. Ea a murit și nu a știut nimic despre mine.
-Hai povestește ce-ai făcut la sesiunea din toamnă cu Murgescu??
-După cum ți-am spus, toată vara am umblat prin munți, ne-am distrat și nu am pus mâna pe matematicile speciale. La examen am tras biletul cel mai urât și nu am știut nimic. Profesorul Murgescu mi-a zis pa și că la 1 octombrie când începea anul universitar ne vom revedea tot în anul întâi. Am pierdut un an dar am câștigat că ne-am văzut cu tine și cu ceilalți prieteni: Gabi Axinte (Bil), Nicu Dorofte, Coco, Irina, Mioara, Stela Carșote, Milica, Radu Zaim, Adi Pauliuc și ceilalți. La sfârșitul anului, după examen profesorul Murgescu mi-a trecut nota 5 în carnetul de note și îmi spune cu un zâmbet sadic pe sub mustață:
– Mircea, dacă scapi de mine și la anu, la geometria descriptivă, poți ruga frumos pe ceilalți colegi să-ți spună când trec pe lângă tine: ”Să trăiți Domnule Inginer”.Sătul de matematici, algebre și geometrii, sătul de profesorul Viorel Murgescu (care locuia vis a vis de” Bolta Rece”) am hotărât să fug din România prin Iugoslavia și să mă opresc la bunica mea în Salonic. Nu am spus la nimeni nimic, am luat din casă toți banii care îi aveam, mi-am cumpărat bilet de tren la Timișoara și dus, am fost.
La Timișoara am așteptat două zile un mafiot sârb, care noaptea după miezul nopții m-a urcat într-o mașină rusească ”Lada” și a trecut granițele României și Iugoslaviei ca prin brânză. Omul era cunoscut prin vămi, iar întunericul negru ca smoala a permis să nu mă vadă nici un securist de la pașapoarte sau vreun vameș. Mafiotul a fost și foarte cumsecade cu mine fiindcă mi-a vândut un pont foarte valoros despre cum să trec din Iugoslavia în Grecia, fără pașaport și vize. După câteva zile de mers continuu cu autostopul prin diverse mașini și camioane, căruțe trase de măgari și tractoare cu remorci, am ajuns la granița iugoslavo-greacă. Acolo, într-un mic orășel sârb, l-am căutat pe un prieten al mafiotului de la granița română, care m-a dus pînă în Grecia și mi-a arătat drumul spre Salonic. Deși nu am avut pașaport cu viză de Grecia, am avut un mare noroc și nu am fost oprit de nimeni care să mă controleze sau să-mi ceară acte la control.
În Salonic când am ajuns eram mort de foame și de sete, obosit frânt și nici în limba greacă nu înțelegeam absolut nimic. Noroc că un prieten grec din Iași, mi-a scris pe o bucată de hârtie câteva cuvinte în limba greacă și adresa bunicii mele pe care am copiat-o de pe un pachet mai vechi expediat de bunica cu conserve și prăjituri. Mergând așa în neștire pe stradă, am oprit la o tavernă (local de vară cu mâncare și băuturi la mese, așezate la umbră pe trotuarul străzilor) și am arătat hârtia scrisă în grecește. Chelnerul grec s-a uitat la mine și văzându-mă așa murdar, nespălat și tras la față, i s-a făcut milă de mine și mi-a dat un scaun la o masă undeva într-un colț, unde m-am așezat.
După obiceiul grecesc, mi-a adus imediat o cană de sticlă cu apă rece și o bucată de pâine proaspătă învelită într-un prosop alb, apoi mi-a făcut un semn discret cu mâna să stau liniștit pe scaun. Am băut toată apa din cană și am mâncat toată pâinea pe nemestecate, în două minute. Chelnerul a venit repede cu două farfurii în care era mâncare: în una dintre farfurii era salată grecească, (roșii coapte tăiate, castravete verde, ceapă, măsline și ardei iute murat. Deasupra legumelor se pun măsline și brânză feta, stropite cu oțet, ulei de măsline și puțin oregano) iar a doua farfurie avea o bucată mare de musaca încălzită și mirosind apetisant. Eu m-am speriat puțin și folosind limbajul mîinilor plus căteva vorbe în engleză, am spus că nu am bani, nu am cu ce plăti și refuz mâncarea. Grecul mi-a făcut semn să mănânc iar bani o să-i aduc atunci când voi avea. Mi-au dat lacrimile și am simțit că nu mai sunt singur și am ajuns la mine acasă! Am avut niște sentimente tare ciudate atunci! Mă gândeam la soția mea care a rămas fără mine acasă și însărcinată în luna a treia, oare ce voi face aici la Salonic fără a cunoaște limba, facultatea era neterminată, fără acte și pașaport, oare unde voi dormi la noapte și ce v-a spune bunica atunci când mă v-a vedea? Bunica mea, săraca nu știa că eu sunt în Salonic și mă ridicasem de la masă pentru a descoperi adresa unde locuiește. Am scos din buzunar hârtia magică unde era scrisă adresa și am arătat-o chelnerului grec la care mâncasem. A pus mâna pe un telefon de perete și a vorbit cu cineva, apoi a oprit o mașină și a vorbit cu șoferul timp îndelungat pentru a se lămuri cu adresa mea, probabil! Șoferul mi-a făcut semn să urc în mașină și a acelerat pe niște străduțe foarte înguste. îmi spunea din când în când, arătând cu mâna că mergem spre centru către Piața Aristotelus. Când am ajuns, șoferul mi-a arătat un bloc de locuințe și mi-a făcut semn să urc sus la etaj, după cum scria pe adresă. Am cerut numărul de telefon al șoferului care mă transportase la adresa bunicii. A scris ceva pe un colț de hârtie pe care am luat-o și am mulțumit profund îndatorat pentru serviciul făcut și gândind că odată voi achita datoria.
[1] Nota autorului: ”Batalionul disciplinar” era o unitate militară (UM) specială, care funcționa în cadrul Ministerului Apărării Naționale și, în fapt, a fost prima închisoare militară din armata română. Prima închisoare militară din România a funcționat la Iași. Batalionul disciplinar a fost înființat în anul 1952 și se numea ”Batalionul disciplinar 457”, cu codul de unitate militară numărul 03692. Înființarea acestei unități militare s-a făcut prin Decret (secret de serviciu) ce purta numărul 104/17.07. 1951. Decretul a fost prelucrat în luna august 1951 în toate unitățile militare din România, la organele de procuratură militară precum și la Târgu Mureș, unde funcționau deja din anul 1951 organe ale acestei instituții, în subordinea Procuraturii Militare din orașul Stalin (Brașov).
După cum am spus mai sus, batalionul disciplinar (pușcăria militară) funcționa în garnizoana Iași, fiind amplasat în clădirea fostului Penitenciar Galata. Dovedindu-și în scurt timp eficiența în a înfrânge rezistența și moralul celor ce ajungeau să-i treacă pragul, precum și de a-i disciplina mai mult decât o făceau celelalte unități din armata română, batalioanele disciplinare au fost extinse ulterior ca număr. Funcționarea efectivă a acestor batalioane a început după data de 1 ianuarie 1952 și erau destinate pentru executarea unor pedepse privative de libertate de până la doi ani de către militarii în termen din armata română.
Regulamentul de funcționare al acestor pușcării militare conținea 46 de articole, în care se detalia modul de funcționare, personalul care trebuia încadrat, programul zilnic al condamnaților, precum și categoria de infracțiuni pentru care un militar ajungea să fie condamnat la batalion disciplinar. Potrivit decretului și regulamentului de funcționare, batalionul disciplinar avea ca principiu reeducarea prin muncă, cu o durată de 12 ore zilnic, din care 9 ore de muncă efectivă la lucrări de construcții și gospodărire și 3 ore de program de instruire politică și pregătire de front. Această unitate specială era subordonată Șefului Marelui Stat Major al Armatei, iar toate cadrele militare aveau dreptul de a pedepsi și recompensa mai mari cu o treaptă decât comandanții de același rang din celelalte unități ale armatei române.
Primul batalion disciplinar, apoi și celelalte care s-au înființat, erau cazate separat de unitățile din garnizoană, într-un loc special îngrădit cu garduri metalice înalte și sârmă ghimpată. Militarii condamnați la batalion disciplinar primeau o hotărâre de condamnare din partea instanței militare de judecată (Tribunalul Militar), după care erau trimiși la batalion sub escortă militară înarmată. După terminarea pedepsei, militarii reveneau la unitățile lor fără escortă și își continuau serviciul militar. Perioada petrecută în batalionul disciplinar nu era considerată ca stagiu militar în armată.
Militarii care ajungeau în batalionul disciplinar erau pedepsiți adeseori pentru cele mai neînsemnate abateri, erau supuși unor tratamente umilitoare, agresați fizic iar bătăile erau la ordinea zilei. Instructorii selecționați să se ocupe de militarii condamnați erau adevărate brute și aveau un comportament sălbatic și fără pic de milă. Un militar care făcuse batalion disciplinar mi-a povestit că la pregătirea militară zilnică erau obligați să încarce ranițele militare cu 50 de kg de bolovani din piatră, după care cu ele în spate se deplasau în marș forțat (fără oprire!) pe o distanță de 20 km. La așa condiții este de explicat că nu puține au fost cazurile de dezertare sau sinucidere din partea celor care nu rezistau tratamentului la care erau supuși în batalion!
Ideea și modelul batalioanelor disciplinare au fost preluate de la ruși, care le foloseau cu mult timp înainte. Și Germania nazistă a folosit aceste metode de educare și pedepsire, iar în timpul războiului aceste unități disciplinare erau trimise să lupte în linia întâi. E lesne de înțeles de ce! Șansele de a scăpa cu viață erau minime sau zero, iar morții nu erau regretați de aproape nimeni, cu atât mai puțin de țara care-i trimisese la moarte sigură.
Batalionul disciplinar înființat și păstorit de generalul Emil Bodnăraș – Ministrul Forțelor Armate, a rezistat în timp și au fost înființate și altele noi. În anul 1974, când am efectuat stagiul militar cu termen redus (ca ofițer de geniu), batalionul disciplinar încă funcționa. Cunosc destul de bine sistemul deoarece un coleg din compania noastră a mâzgâlit ceva pe niște cărți militare și a fost condamnat la batalion. Nu am mai auzit nimic de el și nici nu știu dacă a ieșit cu viață din batalion.
