Am cunoscut-o pe Mihaela CD ca poetă, savurându-i versurile încărcate de sensibilitate, o binecuvântare și o chemare, născută din chinul unei mari dureri. Călcând pe urmele pașilor de catifea, am găsit frânturi de suflet și pulbere de fericire, gingășie și iubire, lăsate ca dovadă a trecerii ei pe cărările deschise înspre nemărginirea închipuirii.
M-a surprins însă, deosebit de plăcut, Mihaela CD ca romancieră, când i-am citit această ultimă operă, la care știam că muncește de vreo doi ani. Eram convinsă, că o astfel de lucrare nu poate fi decât una de excepție, în care sufletul autoarei și puterea ei de înțelegere a vieții vor fi expuse, într-o carte deschisă.
Nu vreau să dezvălui prea mult din conținutul acestui superb roman, fiindcă ar fi nedrept față de cititori, să le i-au plăcerea, de care eu am avut parte, de a descoperi fiecare amănunt, așa cum ne este prezentat de autoare, ca o rotiță importantă a întregului ansamblu. Voi încerca totuși să îmi exprim părerea, impresiile și felul în care am perceput esența întregii acțiuni, din punctul meu de vedere, care este destul de asemănător cu cel al Mihaelei CD, așa cum s-a dovedit și cu alte ocazii.
Ana…ce nume ar fi mai potrivit pentru personajul principal, decât cel ales de autoare? Ana, simbolul sacrificiului suprem în scopul zidirii trainice, un nume făcând parte din literatura noastră populară, concept cu răsunet, reprezentând dăruirea, uitarea de sine, iubirea. Un personaj, care stârnește interesul de a fi urmărit, încă de la primele cuvinte scrise de autoare, un pilon de rezistență a întregii scrieri, prezent activ în întreaga acțiune, fără a putea fi omis, nici chiar în puținele situații în care nu se află în prim plan.
Ceea ce am remarcat în mod deosebit, simțind în totalitate caracterul și spiritul scriitoarei Mihaela CD, este apariția frumuseții, a eleganței, a măiestriei, a talentului, a curajului, a inteligenței, acestea fiind componente ale întregii desfășurări și însușiri ale personajelor acestui roman. Mi-a plăcut în mod deosebit structura, oarecum inedită a scrierii, aducându-mi în minte impresia de cântec, în care visul Anei apare ca refren, repetându-se, dar căpătând și înfățișare nouă, de fiecare dată, generând ceea ce urmează.
O altă caracteristică a cărții este îmbinarea sentimentelor, unele fiind permanente, altele succedându-se, făcându-și apariția cu oarecare regularitate. Fericirea, durerea, tristețea, încrederea, iubirea, toate fac parte din esența acestui roman, pe care am avut privilegiul să îl citesc, să îl înțeleg în felul meu, poate diferit decât alți cititori, dar în definitiv, aceasta este adevărata frumusețe a unei lucrări, să fie văzută în mod diferit, să fie percepută, de fiecare cititor altfel, dar să fie înțeleasă.
“Femeia care a uitat să mai plângă” este o carte captivantă, în care cititorul se poate afunda, uitând, în momentele lecturii, de lumea din jurul său. O carte, care, fără exagerare, “stoarce lacrimi”, creează durere, tristețe dar și zâmbete și speranțe. Un roman care merită să fie citit și savurat în toată splendoarea lui, o creație de excepție a scriitoarei Mihaela CD, care a reușit să impresioneze și de această dată cu talentul ei.
Gabriela Raucă
