Nimeni nu mai e acasă. Toți au plecat.
Ion și-a agățat coasa în cui, Dumitru și-a lăsat
secera peste snopul de grâu,
bunica a acoperit cu un șervet mămăliga aburindă. Nu știu
unde au pus cheia, în casă
fumegă o lumânare în ceara rămasă.
În perete, prin geamul fumuriu,
îl văd pe Iisus trist. E târziu,
limbile de la ceas tac încruntate,
vântul foșnește peste cenușa din vatră. Crăpăturile toate
făcute de timp în chirpici
parcă mă-întreabă – ce cauți aici,
cine ești, cu ce drept
tulburi liniștea morților? Te aștept
nu aici, ci acolo-n istorii,
să le pui celor care au plecat, pecetea de glorii.
Nimeni nu mai e acasă. Toți și-au lăsat
timpul și s-au dus departe de sat,
departe de plugul rămas în grădină,
casa nu mai are stăpân, nici stăpână.
Mai vine din când în când cineva
să verifice dacă pământul mai poate suporta
atâta pustiu. Un dud vechi
plânge cu dude amare, timpuri străvechi.
Poezie de Ileana Vladusel
