În imaginația Eului trăiesc fericirea vieții

Mulțumesc, prin rugă, Creatorului pentru sănătatea și unicitatea fiecărei clipe. Iubirea de la Dumnezeu este în tot, în cuvântul scris, în pasul din roată, în tot din ceea ce sunt, poet, scriitor, jurnalist, virgulă și punct. Adâncit în tocul dintr-o călimară, lângă Tine Doamne trăiesc în inima muntelui și-i iubesc măreția. Sunt un fir de apă, un susur din istoria clepsidrei care ne tot curge. Privesc afară, totul este alb, pe pervazul ferestrei din camera albă orhideele mă cheamă să le iubesc, să le admir și să le îngrijesc cu meticulozitate, așa cum o fac mereu. Fulgii mari de zăpadă au îmbrăcat în mantie albă copacii și florile din grădină. În casă, nepoții se întrec în glume și ghidușii, după ce au stat lângă cuptor așteptând nerăbdători să guste din brioșe. Clara, nepoata mea, intră în redacție, cu zâmbetul ei atât de pur.
– Ce faci, scumpa mea?
– Bunicule, ți-am adus brioșe, știu că îți plac, le-am pregătit cu mâinile mele!
O îmbrățișez cu infinită căldură, emoția este copleșitoare, nepoții au crescut sub aripa mea protectoare, am lăsat în grădina serilor poveștile pe care le spuneam, uneori se aude numai ecoul…, timpul se grăbește într-o direcție bine definită. Eu, scriitorul timpului meu, sunt ancorat în propria-mi trăire, scriu din călimara simțirii, respir prin cuvânt, în ritm amețitor mă îndrept către mâine, cu voia Tatălui Ceresc. În dimineața ne ninsă surâd pe marginea gândului, știu ce am de făcut cu iubirea, o voi dărui mereu celui mai frumos chip cu suflet de înger. Desenez dorința sufletului cu scânteia ochilor, pictez pasiunea prin culorile minții, trupul arde la flacăra senzualității, imaginația zburdă pe pânza destinului scris în Cartea Sfântă.
– Ce m-aș face fără Eul din Sine?
– Aș alerga înspre Tine dinspre Sinele unui Tu.
Ce magică-i viața când există pictura, însăși esența culorilor, pictorul, tabloul, pasiunea, iubirea! E soare pe chipul iernii, buzele sărută raza fericirii din grădina casei de pe deal, florile și-au așezat pe cap voalul pur al îmbrățișării anotimpului alb. Ce peisaj de basm pictează zăpada timpului meu! Pe fruntea Eului scriu povestea iubirii născute și dăruite de Bunul Dumnezeu.
– Cine ești Tu, cine-mi sunt Eu?
– Tu îmi ești Tot, Har, Sine, Bunul meu Dumnezeu! Eu sunt numai dacă Tu spui „Da”, azi…, mâine…, Te aștept cu ruga Sinelui dintr-un credincios Eu.
Doamne, rugă pentru dragoste, pentru bucuria lăsată de Tine, în fiecare casă! Ce fericită-i viața dacă ești cu cel iubit la același spectacol al trăirii, la concertul care poartă un nume… compatibilitate! Am renăscut în brațele femeii cu pântec din lumină, viața îmi dăruiește o lecție de filosofie a iubirii. Visez cu ochii deschiși și înțeleg cât de prețioasă-i lumina care-mi arată drumul spre casa albă.
– Unde te voi găsi, Sfântă Poruncă?
– În rugă, scorpion rebel, magică pană a harului din Cer!
Uneori nici nu știu de unde vin sau unde merg, imaginația se joacă cu mine, o las în pace, nu mă pun la mintea ei, alerg spre brațele sorții, spre femeia cu buzele uscate de dor și rujate cu speranțe. Senzualitatea și pasiunea sunt mistuitoare, încerc să aflu parola trupurilor, enigma care-i cuprinsă în nesecata atracție a culorilor din frumusețea atâtor petale.
– Oare voi reuși în neimaginata vâltoare?
– Cred că da, ambiția zodiei este prezentă și ea în jocul dragostei.
În miezul iubirii străbat faleza fericirii îmbrăcat în veșmântul memoriei, gândul își scrie recunoștința mersului nesătul de seducția aceluiași ruj. Neîncetat, timpul îmi fură din viață un verb, ninsorile-și sărută albul din pomii vieții, libertatea fulgului își străbate trăirea în sania din lemn cu tălpici din flori de cer. Visul meu hoinar trăiește setea buzelor roșii, foamea rotundelor coapse și atingerea sânilor, vis, la fel de hoinar, precum îmi este gândul nestrunit de căpăstrul necuvintelor.
– Unde vor ajunge fulgii de nea ai gândurilor mele?
– În palma destinului din înserare.
M-am logodit cu iubirea, o trăiesc în libertatea de a fi Eu, Eul de lângă Ea, femeia cu chip de înger, clipa care a venit și nu va pleca din inima mea. Pe culmea Sinelui, te iubesc, fir de dor! Spune-mi, cum să nu te divinizez? În acordurile din valsul luminii sărut inelul din degetul promis și opresc o lacrimă de fericire, o ocrotesc cu amprenta iubirii celeste. Ascult refrenul pasiunii, e atâta dor în privirea de dincolo de nașterea altei dimineți…!
– Ce ar fi dacă aș păși tiptil spre ortografia dorinței?
– Aș putea să mă așez la masa tăcerii să scriu poemul unui fluier de anotimp?
Zâmbesc. Scriu elegia dragostei, din metafore îi împletesc o brățară, din versuri îi fac cercei. Pășesc elegant peste vreme, niciodată nu-i prea târziu pentru a fi fericit, niciodată nu-i prea devreme să răspunzi prezent când iubirea te cheamă într-un poem cu drepturi de autor. Îmi e teamă de înserări și te chem aproape, iubita mea cu surâsul verde. Alături de femeia iubită, în izvoarele trăirii pure, dansez melodia naiului din ape, fără să vreau zăresc lacrima fericirii aninată într-n cercel și aflu parola unui timp, femeie ultimă.
– Unde te pot afla, cuvânt din târziu?
– În alfabetul dragostei, scorpion născut devreme, devreme în târziu.
E atâta echilibru în „nebunia” mea de om cu… minte, sufletul meu renaște necontenit cu iubirea femeii atât de sensibile, cu dragostea ei nemăsurată. Nețărmurită-i liniștea Eului, sărbătoarea ne bucură inimile, suntem întregul dintr-un univers al creației umane.
– Cum să nu iubesc această minunată stare?
– Nu ai cum să nu îi mulțumești Divinității, scorpion renăscut dintr-o stare…
Surâd. Surâsul scorpionului spune atât de multe, femeia visului înțelege chemarea pasiunii și jocul dragostei, totu-i o splendidă coregrafie a trupurilor care ard. În camera albă se scrie cea mai frumoasă pagină din lecția iubirii. Buzele se „zdrobesc” într-un spectacol pasional, degetele „desenează” cercuri concentrice pe trupurile catifelate, nimic nu poate fi comparat cu senzualitatea clipei.
– Oare-i vis sau asta-i trăirea din „Tainele scorpionului bonom”?
Retrăiesc ce a fost scris în Cartea Destinului, rescriu în pagina prezentului ce-mi e sortit în Universul Creștin. E atât de duminică, sunt fericit după ce am fost la Gala de Excelență a Dragostei. Ce extaz, ce bucurie! Retrăiesc și rescriu trăirea, iubesc și tot iubesc, asta fac pentru că asta știu. La ceasul dimineții împletesc clipele trăite, între mine și ecou sădesc imaginile magice având motto-ul „doar tu ești ziua mea”, în eseul meu ești iarăși tu, oriunde aș fi ești numai tu, cifrul inimii, cheia viselor, însăși poezia. Adeseori îmi e frică să te strâng prea tare în brațele cuvintelor, nu mi-ar ajunge treptele silabelor, nici seara care urcă prin mine pentru a putea ajunge la buzele tale. Citesc filă cu filă din anotimpul trăirii, al câmpului verde inundat de soarele din privirea celei mai sensibile flori, floarea cu tulpina dreaptă, neatinsă de furtuna întrebărilor pământești.
– De ce eu? De ce acum? De ce…?
– Pur și simplu, destinul picură trăirea peste privirea de foc a clipei celeste.
În balanța de argint, măsura timpului efemer a calculat cu precizie, ziua, ora, secunda chemării. Cerul a aprins luminile din altarul rugii, pe ușa Bunei Vestiri a pășit Ea, raza dorinței bărbatului ne(împlinit). Impecabilă și sfioasă, îmbrăcată în rochie albă de borangic, mi-a pătruns în sânge și curge-n aval spre noi și noi necunoscute, pretutindeni suntem protejați de forța divină care-i prezentă în universul nostru. Și a fost o sărbătoare! În enigma adevărului se descifrează zâmbetul scorpionului rebel, un zâmbet fericit, o metaforă și un cuvânt, Ea și El, povestea Lor, undeva într-un colț din eter.
– Doamne, cum să-ți mai mulțumesc?
– Prin ruga ființei tale, așa cum o faci mereu, acolo pe muntele vieții tale!
În brațele iubitei mele am aflat, puțin câte puțin, înțelesul destinului dintr-un tablou pictat cu surâsul cerului definit în culoarea unei simfonii celeste. Bunul Dumnezeu mi-a scris menirea, să fiu boem o viață-ntreagă, întotdeauna într-o impecabilă sinceritate, stăpânul absolut al dreptului la visare. E atât de seară, am sosit din brațele iubirii în neodihna Scorpionului. Am văzut-o de aproape și am înțeles viitorul cuvântului care-i poartă numele. Seara urcă prin noi și aprinde lumina timpului pentru a ajunge la buzele visului cu rădăcinile-n mine. Trec zilele, trecem și noi agățați de sfoara vieții, trecem aliniați ușor, ușor, în destinul sculptat pe coperta amintirilor.
– Ce-mi mai doresc?
– Să mă oprești o secundă în minutul tău, femeie din ceasul sorții.
E atât de iarnă! Îți sărut urmele pașilor ce s-au căutat printre alții, găsindu-se în Sine o floare, o comoară într-un anotimp predestinat să fie al iubirii.
– Ce ai făcut cu mine, soartă?
– Am așezat inelul sensibilei inimi pe portativul adevăratei iubiri.
Ce spectaculoasă sărbătoare a fost într-un ianuarie! Desenul minții m-a surprins cu sărutul uitat pe umerii flămânzi de roua dimineților, o splendidă iubire a culorilor vii. Scriu și retrăiesc senzualitatea clipelor trăite, o inegală poveste de dragoste, un joc al trupurilor într-o lumină difuză. Respir iubirea și beau un pahar cu șampanie în cinstea unei zile cu iubire neegală.
– Reverență, sfântă fecunditate, pictură dintr-un magic tablou de iarnă, îți mulțumesc pentru că știi să fii femeie în culorile pastelate de pe șevaletul unei vieți trecătoare!
Mi-am înșelat metafora cu o femeie, i-am dăruit un autograf pe coapsa rubensiană, era într-o noapte hibernală, nu, nu a fost aseară.
– Ce pot să fac să fiu iertat?
– Să transform lacrima gândului în cerneală?
– Bătăile inimii în cuvinte?
Se face liniște înainte de răspunsuri, ascult tic-tac-urile trăite-ntr-un vis de iarnă și alunec ușor spre foșnetul de liniște dintr-un eseu. Privesc în ochii timpului semnătura sufletelor pe portativul de culori din camera de oaspeți a eleganței. Prin valul vieții se ating degetele noastre, se doresc trupurile noastre, se iubesc sufletele noastre, și totuși… clepsidra ne curge.
– Oare ce știe nisipul clepsidrei, oare înțelege frumusețea curgerii?
Zâmbesc! În palma destinului se odihnește zborul unui strop de inimă. De ieri îi mulțumesc destinului pentru azi, de mâine voi rescrie ce mi-a fost scris azi. După azi, mâine, de mâine voi rămâne precum azi, îmbrățișarea din oglinda lacului cu nuferi. Scriu trăirea, trăiesc să scriu lângă femeia timpului, lângă ea am învățat zborul, prin ochii ei am găsit drumul de la capătul potecilor, însăși liniștea unui Val. Închid ochii și-mi deschid mintea la pagina din secolul trecut, atunci m-am născut pe un pat din dragoste divină, dintr-o lume ireal de frumoasă, dintr-un colț de cer albastru.
– Mulțumesc, Sfinte Mare, Sfinte Doamne pentru părinții pe care mi i-ai dat!
– Cine sunt ca să fiu, într-o lume în care m-am regăsit cel mai iubit fiu?
– Fiul cuvântului, Slavă Îi dau Celui de Sus!
Anii din timpul meu argintiu sunt o permanentă sărbătoare, am trăit-o în zborul împlinirilor pe scena pavată cu petale de catifea, petale care au fost așezate cu grijă și meticulozitate de Ea, de femeia cu privire de foc, cu(minte) ageră. E întotdeauna prezentă în ființa mea, Eu sunt prezent în sufletul Ei plămădit din credință, urzit cu blânde povețe din Cartea Divină.
– Slăviți fie părinții, Ei sunt începutul, Universul nostru, fără de care noi nu am fi fost…!
Privesc fotografia de familie, lipsește motivat tata, elegant îmbrăcat a plecat să se întâlnească cu părinții lui într-o lume mai bună. Duminică am îmbrățișat-o pe mama, era frumos îmbrăcată, tocmai sosise de la biserică. S-a bucurat, spunându-mi: „ai venit bradul meu!”! Era în pragul ușii, era fericită să mă vadă. M-am așezat lângă ea, pe patul cu așternutul alb. Avea în ochi lacrima bucuriei, râdea în hohote povestindu-mi boacănele pe care le făceam cu fratele meu în copilărie. De mult nu am mai râs așa…!
– Ce poate fi mai emoționant decât glasul mamei?
– Vocea propriilor copii, zbenguiala nepoților, sau… cine poate ști?
Cu pasul sufletului, liniștit de chipul mamei, m-am îndreptat spre mașină, am privit-o făcându-i cu mâna icoanei mele, maica mea prea albă. S-a înserat pe ulița amintirilor, mă uit peste timp și mă opresc la fila prezentului catalog. E pictat cu ortografia sufletului, e scris într-o caligrafie a inimii care bate pentru a trăi iubirea dăruită de Creator. Admir jocul culorilor, e un tablou de vis cu ramă din Eu pentru Ea, pentru femeia cu ochii de „nu mă uita”.
– Cum este scorpionul din mine?
– Iubește oamenii cu o singură față și iubita mea este unul dintre ei… unică în felul Ei.
Ea este ecoul pereche din nesfârșirea cuvintelor care însoțesc nopțile albe spre verdele zorilor, spre firul de iarbă ce are cheia lui, cheia sol. Cu palmele ridicate spre Cer mă refugiez în ceea ce vreau să fiu, izvor de trăire, setea fiecărui gând, o invitație la a fi ceea ce sunt.
– Oare sunt firul de iarbă care are cheia lui?
Geana zorilor mi-a amintit să nu uit mirosul iubirii, culoarea făgăduinței, inegalabila-i rugă. Cu ceva ani în urmă, surprins de iubire, am înțeles cine sunt și unde mă aflu în propria-mi lume. Ce vis, ce visare, câtă fericire poate fi dacă te regăsești în tine, în Sinele trupului care poate fi neobosit de ani…! Setos de iubire am primit de la viață perla coroanei, o inestimabilă comoară, dragostea femeii cu chip de înger. E asemenea visului din ruga spre Înalt, e libertatea de a fi însăși tu, cel creat de Rânduitor pentru a iubi jumătatea ta, ființa trimisă de Cel Sfânt. În clipa Eului ales călător prin viață, am renăscut pe un pat de dor, la căpătâi m-a vegheat iubirea Bunului Dumnezeu și dragostea unei ființe binecuvântate.
– Încotro mă îndrept?
– Spre semnele divine, spre brațele care mă ocrotesc, dinspre acolo înspre Sine.
Am pictat, în acuarelă, pe coapsa unei ierni lacrimi de fericire, de colierul vieții m-am ancorat în viitor, acolo într-o rugă a cuvintelor sfinte din adânc de călimară. Pentru câteva clipe am plecat în mine și mă tot întreb și răspunsul tot nu-mi vine.
– Din câți îmbătrânesc câți rămân tineri?
– Și eu, și eu pe unde mă găsesc?
Pe șevaletul destinului sunt, rând pe rând, o culoare din rogvaiv, din inimitabilul curcubeu de pe cerul existenței fiecărui Eu. Scriu și tot scriu în punctul de fugă al nesomnului, îmi e frică de târziu, nu vreau să pierd imaginea trăirii, chipul iubirii femeii trimise de destin. Pe marginea somnului imaginația se joacă cu mine, mă invită la nunta florilor de gheață de pe geamul dimineții albastre.
– Spune-mi tu, unică viață, unde-i mai frumos decât pe stânca fierbinte din muntele destinat să te odihnească?
– Niciunde, poet cu zâmbetul pe față!
E vremea fulgilor de nea ce cad în calea luminii, e dansul alb al purității, e bucuria libertății din universul care-mi dăruiește forța dragostei. Pictez iubirea în culorile minții, pășesc cu sfială în zâmbetul sorții, ruga mea către Dumnezeu e tulburătoare. În genunchi te slăvesc, Sfinte Doamne! Îmi dai sănătate, Sfinte Mare! Într-o tăcută adnotare mă așez ușor pe marginea de viață, într-un senin de sinceritate m-am îndrept spre direcția de valori adevărate, acolo în întinderea albastrului sunt picătura unor păcate. Iartă-mă iubire, iartă-mă pentru că abia acum te-am văzut de aproape și am înțeles cât de departe am fost de noi…
– Ce pot face să te știu împlinită?
– Aprind lumina timpului să pot vedea a scrie cuvântul care-ți poartă numele.
Ce frumoasă-i iarna! Trăiesc să-i iubesc visul din palme, e real, așa cum este iubirea pentru o floare, floarea de colț. Deschid fereastra timpului, dincolo de ea mă regăsesc fiul cuvântului, o silabă a lui, un cântec de dragoste al inimii care știe să-și înțeleagă rostul.
– Ce mi-aș dori de mâine?
– Să fiu același azi, zâmbet și bucurie în clipe de extaz.
Ieri am primit un alt cadou de la viață. Sunt sănătos și asta-mi dă dreptul la visare, la dragoste, la trăirea celei mai frumoase iubiri dintr-o lume ca lumea, dintr-o așteptare.
– Plecăciune, Sfinte Creator!
– Slavă Ție, Divinitate!
Într-un început de februarie, dintr-un an bisect, dăruiesc buzelor uscate, de prea mult dor, lacrimile cerului transformate-n fulgi de nea… Privesc cerul, demnitatea libertății are nevoie de iubire, cuvântul râde când este fericit, Eu filozofez într-un infinit preludiu al unui cântec de dragoste. Curg printre cuvinte, o curgere existențială, într-o ordine cum numai iubirea știe. În acordurile albastre ale inimilor argintii, senzualitatea își află locul în camera de oaspeți a destinului scris de Ea și El, două inimi, același inel. Cât de profundă-i iubirea când pasiunea-i cât lumea întreagă!
– Ce poate fi mai fascinant?
– Zăcământul din muntele dorințelor trupești?
În așteptarea unor răspunsuri se face liniște, bătăile inimii încing hora bucuriei, e sărbătoare în jocul cu chip de fericire. Scorpionul rebel trăiește-n iertarea timpului, în rugăciune și credință, gemene rostiri în lumina cea sfântă.
– Ce-mi doresc de la semeni?
– Privește-mă și vei înțelege de ce este nevoie să fim mai buni…!
Zâmbesc fericit și fac un pas într-o nouă zi, raza de soare îmi luminează alți și alți pași, mă las uitat într-o bucurie a existenței și tot merg spre nemărginirea necuvintelor, spre sâmburele existenței lor. Pentru o clipă mă odihnesc pe marginea Sinelui, mă așez pe lada de zestre a memoriei și scriu scenariul pentru o piesă de teatru a viitorului, acțiunea se desfășoară undeva pe stânca lustruită de sărutul soarelui, de mângâierea apusului, de „mâna sfântă”.
– Spune-mi, cum să nu aprind focul cu scânteia inimii?
– Nu ai cum să nu iubești flacăra care arde pe muntele dorului…!
Dinspre apus spre răsărit urmez o cale, Calea Cuvintelor, acolo-i lumea mea, o lume pe care o iubesc și o scriu în Jurnalul eului nonconformist. Dinspre necuvinte se așteaptă răspunsuri la șoaptele din intimitatea metaforei de pe fruntea pasiunii. Ce joc misterios! E jocul cuvintelor, al buzelor uscate de dor, al senzualității, un cerc de foc care cuprinde, cu brațele minții, trupurile dorințelor. Totu-i o magie, o regie a sensibilității, o coregrafie a privirilor care ard bariera dintre iubire și dragoste, dintre suflet și trup, dintre păcat și iertare, dintre ireal și real. Parcurg timpul în picioare și-n sensul acelor de ceasornic îmi port cu demnitate iubirea pentru femeia care-mi dăruiește cununa cu lauri a vieții trăite așa cum se merită.
– Mulțumesc, femeie rubensiană, splendidă stâncă a muntelui care-mi dăruiești aerul pe care-l respir.
– „Pentru totdeauna, suflet de copil”!
Privesc în depărtare, chem apropierea buzelor seducătoare, mă pierd în sărutul lor, uit cine sunt în lumea cuvântului.
– Oare-i de ajuns?
– Întrebarea-i fără de răspuns!
Acum e atâta liniște pe tăpșanul gândului meu, focul este domol, scânteile se opresc pe obrajii clipelor divine, totu-i precum o vrajă a destinului. Undeva în brațele serii, scorpionul. El își scrie necontenit trăirea, iubirea pentru frumos, pentru femeia cu chip de înger, cu suflet de zână, cu un timp egal cu al său, cu o viață fericită alături de cuvânt, un divin autograf pe un suflet senin.
– Cine știe cât ajunge nisipul din clepsidră?
– Cel de Sus, Sfântul cel Mare!
Așez pe colierul trecerii, într-o ordine stelară, inegalabilele sărbători din camera de oaspeți a vieții, fiind, care mai de care, o splendidă perlă, perlă a coroanei. Doamne, cum să nu o iubesc? În clipele de meditație ale Eului, mă întorc în mine și aștept sărbătoarea care vine în ritmul inimii nebune. E atât de frumoasă și această zi, îi zâmbesc și respir aerul dimineților, lângă dimineți am înțeles viața, lângă femeia iubită o trăiesc.
– Unde sunt în universul creștin?
– Între existență și trăire, scriind la lumina ei… propria-mi trecere.
Într-un Mai îmbrăcat în sărbătoare am aflat parola timpului, cuvântul iubirii, așa am devenit „sunt”, după ce am fost „eram”. Prin iubire mi-au crescut aripi din silabe și am devenit cuvântul care mă știe din fapte. Ușor, ușor am înțeles că sărutul nu trăiește prin sms, el se oprește pe setea buzelor cu autograful dintre șoapte. Dintr-un râu de imperfecțiuni am devenit Eu, nu umbra Sa, redevenind nemărginirea din scrierea inimii renăscute la lumina surâsului unei splendide femei… Ea, icoana mea.
– Cum să nu zburd în alfabetul dragostei, spune-mi tu, litera mea?
– Nu poți să nu rescrii iubirea, trăind-o și având harul Bunului Dumnezeu!
Adeseori, în ruga mea, cer iertare cuvântului, am greșit dăruindu-l unora care nu-l meritau, dar nu mai pot da timpul înapoi. Sunt bucuros pentru că El m-a însoțit pretutindeni, fiindu-mi atât de apropiat. Surâd, e un surâs dulce-amar, îmi reamintesc de clipele plânse, atunci când am dăruit mărgăritare celor ce nu meritau atenția mea.
– Dar… ce mai pot face?
– Trag aer în piept și mă bucur de darul Creatorului, de iubire și de sănătate.
E frumoasă iubirea, atunci când ești de față cu Ea! Eu sunt! Tu ești? În cerul vieții sunt oda bucuriei, asta pentru că tu, femeie de vis, ești bucuria vieții, Divinitatea este oda trăirii, Eu sunt pentru că, Cel de Sus vrea să fiu, El m-a ținut de mână, trecându-mă puntea dintre „a fost” și „sunt”.
– Mulțumesc, Sfinte Doamne, eu prin Tine… sunt!
– Cum să nu te scriu, spune-mi Sfântă fecunditate, dor devreme din târziu?
E vreme frumoasă, vremea sinelui din sine, vremea binelui din bine, a frumuseții din frumos, a iubirii din iubire, a fericirii din fericire, e vremea mea și o trăiesc arzând ca o torță în devremele din lumină. Mă înfrupt din miezul sentimentelor născute-n primăvara memoriei, merg și tot merg înspre îmbrățișarea nenumită, e undeva într-o colivie de aur cu lacătul ruginit.
– Oare unde-i cheia, oare unde-i ascunsă?
– În seiful destinului, într-o lume mai bună, acolo unde mentalitatea este la ea acasă.
Iubirea apropie omul de om, cuvântul de cuvânt, ne speranța de speranță, fixează punctul după ultimul cuvânt din fraza vieții, viața-i singura șansă să știi să o trăiești… nu doar să-i exiști. În foșnetul de liniște al gândului hoinar îmi strunesc dorul pe șevaletul pasiunii. Pictez inelul de logodnă al sorții în cele mai sensibile culori. Zâmbesc! Femeie din vis… ești culoarea verde din zâmbet, ești iubirea lui, cândva am plecat în căutarea zâmbetului și l-am găsit datorită ție. Doamne! Mulțumesc pentru verdele din zâmbet, mulțumesc pentru zâmbet!
– Ce aș mai putea spune?
Iubire… te-am găsit trecând peste puntea din verde viu și înțeleg lacrimile dintr-un râu de imperfecțiuni. Sunt una dintre lacrimi, adeseori ți-am sărutat palma și am simțit vindecarea prin atingerea degetelor tale. Mângâierile sunt o stare, tânjesc necontenit după îmbrățișarea ta, ea este răspunsul nespuselor întrebări.
– Îți aduce aminte de întâia lacrimă?
– Da, scorpion nepereche, era într-o primăvară, undeva pe marginea drumului verde, drum la capătul căruia se află poteca noastră.
Am scris nenumărate cărți, cea mai frumoasă dintre ele este viața, o tot scriu pe o pânză de suflet. Pe copertă este imaginea Sinelui, a fost descoperită în Sine de femeia cu trup de floare și suflet din raze de soare. Nici nu știu ce mai sunt, poate o adiere de vânt care se joacă în părul ei, acolo și atunci, mereu pe perna albă din fulgi de gând, poate că abia acum sunt… Nici nu știu ce aș fi fără curcubeu, poate un deget inelar fără semnul viu al logodnei, un nor cu lacrimi, o silabă dintr-un oftat, o candelă stinsă care stă posacă pe noptiera de lângă pat. O știi, e deschisă la culoare, e mată…
– Cum să fac să te veghez în fiecare noapte, acolo pe un colț de pat?
– Ești mereu aici, scorpion tandru, suflet fin de bărbat!
Surâd și închid în mine un ocean de dor, îl ferec în suflet, nu-l las nici în somn, nici el nu mă lasă să adorm. E o luptă dreaptă, eu înțeleg și știu că sunt călător, un porumbel voiajor, un mesager al iubirii într-un univers unde viața-i o scenă și eu… un actor. În mintea mea trăiește iubirea, în sinea ei sunt visul împlinit, bucuria de a iubi, de a te ști întregul meu, fericirea inimii. Mă opresc pe marginea gândului, curios din fire încep să dezleg enigmele scorpionului rebel, e greu de descifrat, dincolo de mine sunt altfel, dincoace sunt Eu, iubitul femeii cu părul curcubeu. Nici nu știu unde să mă opresc, poate-i mai bine să mă odihnesc pe sânul serii sau pe umărul nopții nevoite să mă accepte așa cum sunt, rebel și răsfățat, niciodată o virgulă, întotdeauna un punct.
– De ce sunt atât de hotărât?
– Pentru că timpul e grăbit și nu mai are răbdare pe peronul de la răsăritul dinspre apus.
Deja e seară, e inegală cursa dintre mine și timp, Eu sunt în „plasa” lui, El conduce detașat, Eu zâmbesc în neștiutul rămas, El râde în hohote în scurtul popas. Sunt fericit pentru că trăiesc iubirea, clipa sensului dat de busola cu geamul plat. E argintie precum vârsta mea, mă știe din vremea necuvintelor, e prezentă în drumul luminat de felinarele copilăriei. Ce magică coregrafie are propria-mi viață! În culisele destinației am aflat cifrul reședinței, e complicat dar este frumos, este mersul pe sârmă în echilibrul neimaginat. În apropiere se aude o melodie, te invit la dans, trestie curgătoare dinspre pontonul unde ne-am ancorat! Ce splendidă-i unduirea de pe lacul dezghețat! E perfectă asemănarea cu baletul trupurilor care fac dragoste în camera albă, acolo în patul cu cearșaf din petale de lăcrămioare din grădina de pe deal.
– Unde am fost purtat de pasiune și senzualitate?
– Undeva unde tăcerea își află locul, unde privirea-i dirijorul, ea reprezintă jocul.
În palma timpului cad picături din zile, sunt diferite, ruga lor este aceeași, penița tocului setos rescrie muzica sufletelor, tulburătoarea metaforă a vieții. Libertatea cuvântului se scrie în netăcere, scrie viața care nu are termen de comparație când fructul iubirii are sens. Femeie cu chip de înger, la logodna iubirii din vis, îți voi dărui inelul încrustat în muguri de sete, lângă tine mi-am găsit locul în loja oficială a șoaptelor cu har. Voi avea grijă de tine, te voi purta mereu în buzunarul timpului de la piept!
– Reverență, lacrimă de dor, sfânta mea icoană!
Pretutindeni dorul e în rădăcina lui, în noi înșine, neîncetat cheamă apropierea în același trunchi al copacului iubirii. Rescriu într-o pagină de carte aducerile aminte dintr-o zi de februarie. Visez la bucuria nespuselor dorințe, revăd clipele pasiunii trăite lângă femeia din vis. Dragostea mea, întâlnindu-te am înțeles imensitatea trăirii, iubindu-te am definit necuprinsul din fiecare culoare, din nuanța ei, din așteptare. Sărutându-ți buzele am simțit setea, lângă tine am aflat că am atâtea de știut… Cititorule, e frumos afară, te rog să te uiți, dar să și vezi iubirea-mi de pe coperta vieții, din filele scrise cu penița sufletului.
– Mă întrebi unde-mi este locul?
– Printre paragrafele din „Tainele scorpionului bonom”!
Privesc în căușul palmelor și revăd harta destinului, linia vieții și a iubirii, cărările bătătorite de idealuri (ne)risipite, revăd ziua când am primit în dar de la Divinitate, o splendidă creație, regina florilor.
– Îți amintești ziua când ți-am așezat pe cap coronița din margarete?
– Da, știu că nu poți uita, dar nu plânge, floare de Mai…!
Doamne! Frumusețea florilor de câmp este divină! După perdeaua zâmbetului din fotografie se ascunde dorul năprasnic, abia reușesc să-l ascund într-o îmbrățișare a metaforei cu silaba unui vers. Îmi pitesc surâsul într-un colț din universul cuvântului, îl las acolo lângă tocul moștenit de la tatăl meu, îmi e tare drag, uneori închid ochii să-l pot vedea pe tata cum număra banii, socotindu-i să-i ajungă pentru a-mi plăti orele de meditație. Ce splendide sunt secvențele vieții de demult, atunci când el, cu mâna-i bătătorită de muncă, îmi mângâia pletele de culoarea abanosului. Ce dor îmi e de tata! A plecat de mult într-o călătorie cu biletul numai înspre dus. Ieri am îmbrățișat-o pe maica mea prea albă, mi-a vorbit despre tata. Ce mult l-a iubit…! Se înserează pe cărarea mea, pe calea luminii e iubita sufletului meu, mă așteaptă în fiecare zi cu zâmbetul pregătit să-mi facă clipa o sărbătoare și, asta face necondiționat și necontenit.
– Îți mulțumesc, sfânta mea sărbătoare…!
– Cu tot sufletul, fragilul meu poet, vers răsărit din înnoptare.
Prin seri mă găsesc în dicționarul pasiunii, e o stare care nu poate fi definită decât de cei care iubesc, e un elixir al vieții, o parte a bucuriei de a face parte din universul cunoașterii de sine.
– Ce poate fi mai frumos decât magia iubirii, dragostea dintre o femeie și un bărbat, pasiunea născută acolo în intimitatea trupurilor?
– Eu nu știu să fie altceva, mai presus de adorație…!
Surâde apusul, eu zâmbesc în parcul vieții, trăiesc să iubesc, să iubesc femeia cu trupul luminat de bucurie, cu plăcerea fericirii pe chipul angelic, cu sufletul radiind de împlinire. Ce divină este viața! Mulțumesc Celui de Sus pentru dar! În ruga mea Dau Slavă Rânduitorului pentru că m-a creat să dăruiesc dragoste necondiționată, să fiu Eu, un altfel de Eu într-o lume care a uitat să iubească ce-i este sortit, ce este al său. Cu mâinile-n triunghi îmi îndrept privirea spre Cer și acolo întrezăresc speranța. Bunul Dumnezeu mi-a păzit și mi-a salvat viața, Eu mă închin Lui pentru totul dăruit. Mulțumesc, Sfinte Doamne! În seara dinspre noapte îmbrățișez cea mai minunată floare, regina nopții, suprema mea alinare, un tablou dintr-o idee, dintr-o culoare, roșu aprins de focul care mă arde într-o incendiară nestare.
– Spune-mi, ce pot face să păstrez colivia cu un unic diamant?
– Să rămâi la fel de pur cum este comoara credinței, se aude în ecoul din vocea inegalabilei comori…
E liniște în sufletele siameze, trupurile se desprind din tăceri pentru a se îmbrățișa în șoapte, într-o senzuală pasiune, într-un joc al umbrelor pe un superb perete al cuvintelor luminate de penița talentului și de seducția minții.
– Cine poate înțelege jocul dragostei în afară de aceia care știu a fi jucători?
– Nimeni și nimic nu poate fi mai presus de ceea este scris să fii, născut pentru a iubi…
Tu și Eu privim în aceeași direcție, iată un singular fericit! Privesc apropierea depărtării și zăresc trenul vieții care-mi aduce necontenit bucuria iubirii. Tu și Eu, neîncetat un alt început, o nouă zi într-un februarie primăvăratic, o strângere de mână, mâna degetelor pereche, mâna destinului, atingerea, dorința, universul trăirilor, nisipul și urmele pașilor de la țărmul iubirii. Dacă n-ai fi te-aș sculpta într-o stâncă, un incendiu de argint în vârf de munte, o iubire albastră în seri ce ar sta să vină.
– Reverență… pentru că ești ca să fii, mireasa Eului de a fi.
Scriindu-ți, altcumva decât cu cerneală, opresc gândul de azi pentru popasul de mâine, atunci te voi rescrie în camera albă pe o nouă filă din povestea noastră. Colindând în nopțile nesomnului, pe străzile luminate slab de felinare „palide”, prăfuite de timp, departe…, am zărit rostul pecetluit cu rozele din grădina bucuriei, fără de care, ecoul ceasornicului primit moștenire de la bunii mei părinți s-ar fi oprit într-o clipă, obosit de atâta uzură. Călător în propria-mi viață, am navigat uneori pe valuri cuprinse de furtuni, alteori m-am odihnit în șezlongul confortabil de pe prispa cu mușcate roșii, dând Cezarului, ce este al Cezarului. Detectiv, pe urmele pașilor mei, am dezlegat enigma sădită în spatele cortinei de la fereastra dinspre in(certitudine). Divinitatea mi-a întins brațele, și tot Ea, mi-a deschis un drum nou, atât de frumos, străjuit de o parte și de cealaltă de siguranță.
– Spune tu, lectorul meu, cine nu își dorește siguranță?
– Lumea ca nelumea.
– Cu ochii legați nu poți să faci din cuvânt, cuvântul și din lume, oameni.
În mâna destinului sunt izvorul nesătul de sete, știu că îmbrățișarea apei cristaline nu mă lasă niciodată să-mi fie dor. Femeie din ne numărul vieții, în fiecare picătură de apă trăim iubirea, în fiecare val ne-am aflat iubindu-ne, așa înțelegem întregul pe care-l trăim. E dimineață în imaginația minții, pe șevaletul trupului privesc desenul cu dorința sufletului care naște fructul pasiunii. Am trecut podul peste cea mai năvalnică trăire, teama de a nu mai fi, incertitudini, lacrimi reci se prăvăleau pe chipul din tabloul sufletului măicuței mele dalbe, zilele se derulau într-un ritm diferit, nimic nu părea a fi, din ce a fost, nici soarele nu-mi mai încălzea tâmpla obosită de neputința așteptării. Privesc înapoi cu un zâmbet dulce-amar, uneori mă întreb dacă aș fi reușit fără iubirea femeii floare, Ea m-a călăuzit cu blândețe, mi-a îmbrăcat gândurile în haina protectoare, înlăturând vicisitudinea care îmi apăsa trupul atins de durere.
– Cum aș putea să nu ud floarea cu lacrima purității?
– Să fii sigură de mine, minune, niciodată nu voi uita să fiu în preajma ta!
S-a umplut cu zâmbet și soare camera noastră, imperială floare, tu ești raza care-mi cuprinde chipul în răsfăț și alinare! E atâta liniște pe perna intimității, e o splendidă odă a bucuriei și pasiunii mistuitoare, trupurile ard, barierele dispar, totul este senzualitate într-un absolut neregizat. Uităm de noi, lumea noastră este magie, iubirea este divină.
– Oare ar putea fi altfel?
– Negreșit că nu, iubirea este mireasa timpului meu!
Trec anii și odată cu ei și noi, dar nu trecem unul după altul, unul în urma celuilalt, nici iubirea nu trece, ea devine mai adevărată, așa cum este străvechiul vin din crama destinului. M-ai prins de mână în oda bucuriei și te-am scris în poemul vieții, într-un neoprit fluviu de lumină. În pragul timpului alb am visat o noapte sălbatică, n-am vrut să o domesticesc pentru că pierdeam conturul trupului rubensian, ploaia de stele și degetele dăruind atingeri unor irepetabile refrene. Cu părul curcubeu mângâiai respirația scorpionului și-n mărgelele anilor sărbătoream frumusețea iubirii, a clipelor care trec, prețiosul din inegalabila splendoare, viața.
– Ce am făcut pentru a trăi iubirea?
– Am căutat-o în tăcerea unei uși. Mi-a deschis inima ei și m-a întrebat dacă sunt pregătit…
– Iată-mă!
În cercul nesfârșit al timpului amân2 suntem secunda celestă a minutelor care vin și trec în frumusețea care este, pur și simplu, simplitate, puritate a iubirii pentru suflet și trup.
– Cine suntem noi 2…?
– Albul din verdele vieții.
Împreună am învățat de la viață că pentru zbor ai nevoie de mâna care poartă inelul argintiu și de sufletul de aur, iar pentru a putea atinge înălțimile visate ai nevoie de iubire, de culorile ei, alb și roșu, două culori într-o supremă îmbrățișare. Pe umerii zilei trăiesc fericirea, e vindecată ca mine și-i pregătită pentru îmbarcarea altor taine, altor enigme, a atâtor și atâtor clipe dăruite de viață. Deschid pașaportul vieții, o simplă fotografie, o sofisticată privire, un Eu care se scufundă în Sine pentru a aprofunda sufletul care vrea să-i răspundă trupului.
– De ce doresc femeia, de ce o vreau?
– E perechea Sinelui, a strigătului din mine, a celui care-și vrea porția de fericire.
Dinspre azi spre mâine un surâs, dinspre viitor zâmbetul, știu că este pentru tine, femeie a cuvântului amor. Ești atât de senzuală, ești născută pentru a fi iubită, uite-te în oglindă, ești frumoasă floare, petală cu petală, culoare și nuanță, ești magia dinspre zi spre seară…! Ochii lacrimilor de fericire admiră femeia cu chip de floare, o „frumușică” din livada iubirii în pârg.
– Cine poate spune cum se trăiește iubirea, cine… în afară de Sinele din Sine?
– Înaltul, numai El știe răspunsul împlinirii, cheia fericirii creștine, bucuria de pe pământ.
Iubirea-i un miracol, femeie din trăire! Aseară mi-am lăsat sărutul pe buzele tale, azi voi reveni să-l recuperez într-o îmbrățișare. Lângă tine rescriu ciclul anotimpurilor în ciclul trăirii, Tu și Eu, iubirea noastră nu-i păcat, neiubirea-i de neiertat.
– Pe unde sunt ca să fiu, iubire din verde viu?
– În loja oficială a Sinelui, în seara spectacolului, într-o coregrafie a inimilor „nebune”.
Pășesc cu grijă pe urmele pașilor destinului, trăiesc iubirea, e o pură magie, un miracol al vieții dăruite de Creator. Doamne, îți mulțumesc, prin rugă, pentru că-mi dai zorile, razele soarelui, dragostea Cerului. Pe un colț din pajiștea fericirii îmi odihnesc neodihna, e locul unde-mi scriu povestea de iubire, o sfântă iubire.
– Cum să nu-i mulțumesc Cerului pentru împlinirea Sinelui?
– Sfinte Doamne, Slavă-Ți dau, Cerându-Ți îndurare și iertare pentru greșeli și neascultare.
Am sufletul „ușurat”, trăiesc prin cuvântul care se ține de cuvânt și privesc viața-n ochi, nu-mi plec, niciodată, privirea. Ce ușoară-i sinceritatea, nu trebuie să o duci în spate precum o povară…! S-a întunecat afară, în suflet s-au aprins luminile bucuriei, aștept reîntâlnirea cu splendida-i coregrafie a dirijorului celest.
– Reverență, unică-mi iubire, sfântă-mi sărbătoare!
Nu pot opri ceea ce veșnic curge la vale, Eu sunt râul, Tu ești poezia lui, o scriu dintr-o răsuflare.
Aud chemarea din interiorul vârstei, este precum un val, limbajul lui îmi răspunde prezent, mă opresc și cuget pentru o clipă, privesc curgerea uitându-mă în urmă către izvor.
– Oare amintirea-i un detaliu sentimental despre trecut?
Nu puțini au fost anii în care am căutat în poemele mele, ramura verde a femeii-primăvară, care să dăruiască parfumul iubirii din florile fragile ale unui nou început. Printre rânduri îmi citeam dorința, în versuri scriam alinarea, ficțiunea nu m-a reprezentat în scrieri, întotdeauna am scris ce am simțit, așa cum, și în prezentul atât de luminos, scriu trăirea din izvorul persuasiunii, o permanentă sărbătoare în salonul dezmierdărilor, un vis împlinit după o călătorie pe magistrala destinului. Lacrimi de cer îmi ating fruntea, solfegii de lumină îmi acompaniază bucuria exploziei din Eul ales călător. Imensă recunoștință, Tată Ceresc, Slavă Ție pentru bunătatea nemăsurată, dăruită mie, la ceas de cumpănă din toamna argintie!
– Oare sunt nostalgic sau începe primăvara să-și arate melancolia?
– Cum îmi astâmpăr setea prescrisă de Rânduitor?
– Voi bea mereu din izvorul pur al rugii către Creator.
Privesc spre Înalt. Pe fruntea scăldată-n soare e așezată cununa demnității din flori de câmp, pe brațele anotimpurilor e legământul sentimentelor născute într-un magic răsărit. În incendiul unei raze de soare părul visului meu strălucea pe umerii renăscuți din iubire.
– Cum să te strig, frumoasă împlinire?
– Simplu. Viitoare logodnă a cuvântului cu Sine.
Pe coapsele întrebărilor se îmbulzesc răspunsurile, unul dintre ele este în așteptare.
– Când mă inviți la nunta florilor, tu, divină floare?
– În curând, te voi cuprinde-n hora bucuriei de pe culmi, acolo-i stânca iubirii, de acolo izvorăște seva care-mi hrănește rostul.
Tresar. Pe noptiera cuvintelor zăresc inelul metaforei, o imagine dintr-un vis al scorpionul decis să-și trăiască viața așa cum i-a fost prescrisă în cartea cu coperta sfântă. Pentru o clipă totul pare vis, realitatea pecetluiește prezența iubirii în respirația celor doi actori din piesa de teatru a vieții. Ce poveste, câtă magie poate să fie în loja dragostei…! Pe scena surâsului se aude bucuria actorilor care-și joacă propriul rol într-o perfecțiune a sentimentelor născute din suflete nonconformiste. În șoapta din culisele scenei răzbate glasul serafic al îndrăgostiților de viață, e susurul apei care coboară din inima înălțimilor cerești.
– Poate fi altceva mai grăitor decât cuvântul iubirii?
– Oare metafora simțirii e mai presus de Sine?
Tăcere. Gândul pleacă hoinar și din când în când se oprește să filozofeze despre mine, despre tine, despre nimic, sau poate despre infinit.
– E bine, spune-mi tu cine sunt, femeie de la chindie?
– Cu respirația tăiată îți voi răspunde: ești norocul meu, binele care-mi face atâta bine…!
Poate-i o nebunie a cuvântului care mă știe, e brodat pe reverul cămășii din in, care se completează cu modelul de pe marama din borangic, o logodna dintre o femeie îmbrăcată-n ie și bărbatul de la Chindie. Nimic nu-i întâmplător, hora jucată pe iarba verde a senzualității trezește pasiunea perechii născute din rugă, o rugă a ploii din Cerul Sfânt.
– Slavă Ție, Divinitate, Eu sunt fiul Tău, scorpionul rebel din primăvara ce va să vină.
Dinspre azi spre mâine, o singură femeie, pentru totdeauna o inegalabilă iubire. E dimineață și în orice direcție aș merge, alături de tine, este sensul meu. Admir picăturile de rouă, ele sunt mărgăritarele cerului. Te divinizez, frumoasă femeie, pe buzele tale citesc bucuria nespuselor dorințe din anotimpuri.
– Ce îți șoptește sufletul?
– Hai, dar numai hai, în lumea cuvântului, într-o lume dintr-un colț de rai, lumea metaforei dintr-un buchet al iubirii din Mai, propria-mi menire pe Sfântul Pământ. Închid ochii și-mi imaginez incendiul de argint de pe chipurile care ard în ziua nenumită din calendarul pasiunii și al senzualității născute prin iubire. E vremea liniștii sufletești, vremea culorilor din penelul pictorului care-și face autoportretul pe o pânză a destinului prescris de Rânduitor.
– Încotro se îndreaptă gândul pașilor rebeli?
– Înspre bariera dintre idee și ideal, dintre ceea ce visez și vis, atunci când merg înspre realitate.
Deschid ochii și-mi privesc palmele, harta lor, descopăr liniile vieții, mă descopăr pe mine într-un popas dintr-un petic de cer, mă reperez într-o bucurie a scorpionului rebel. Întredeschid fereastra și aerul răcoros îmi dă putere să scriu incredibila poveste a timpului trăit în șoapta metaforei din necuvintele transformate-n declarații de dragoste! Te iubesc, fecunditate, femeie din zborurile neînvinse, zboruri măiastre. În larga-mi zare mă așteaptă îmbrățișarea purității, brațele mă țin strâns legate într-o coregrafie divină, parcă totu-i o vrajă dintr-o poveste imaginară. De dincolo de gând se proiectează secvențele dorințelor, unele realizabile, altele sunt simple proiecții în imaginația scriitorului boem.
– Ce pot face pentru Eul bonom?
– Îi voi hrăni visul cu realitatea.
Din tulpina renașterii în 2, mi-am luat porția de iubire, e cât pentru o întreagă viață. Admir răsăritul îmbrățișărilor din pragul petalelor de dor, privesc brațele arcuite într-o geometrie perfectă, adulmec parfumul iubirii pecetluite pe secunda din cercul de lumină neschimbat de adierea anotimpurilor, toate sentimentele trăite le-am adunat, rând pe rând, în cărțile mele. Copiii mei, cărțile scrise cu har de la Divinitate, scrise cu penița înmuiată în cerneala inimii, cu iubire pentru muza Eului, cu parfumul chipului de femeie care mă însoțește peste tot în lumea mea și a cuvântului.
– Ce mi-aș dori, la fel de mult de la Sine pentru Sine?
– Pur și simplu sănătate și-n ruga mea îi dau Slavă Celui de Sus pentru că sunt atât de bine!
Pe cupola vieții razele de soare sărută metafora născută în desenul minții, e frumoasă precum femeia pe care o iubesc dumnezeiește. Nimic nu poate fi mai înălțător decât sentimentul purității și al credinței…! Pe coala timpului semnez autograful cu… minte, sunt Eu într-un algoritm al minții cu suflet, al sufletului cu trup, al meu cu mine, al propriei povești de iubire. Ea, femeia sortită, e aripa mea, Eu sunt cealaltă aripă vindecată de năprasnica furtună din ființa-mi plăpândă. Bunul Dumnezeu m-a salvat din ghearele flămânde, aflate dincolo de bariera nenumită de cuvânt.
– Slavă Ție, Doamne!
Respir adânc, nu e oftat, e ușurarea gândului scorpionului fragil, de acolo dintr-un ocol, dintr-o pajiște cu flori albastre, dintr-o lume a mea și a ei, lumea noastră. Respir ușurat, trupul îmi e sănătos, mintea-i la fel, sufletul iubește cu pasiune o floare, un mugur, o lumină dintr-un colț de cer.
– Ce să-mi doresc mai mult, spune-mi tu, mireasă din fiecare floare?
– Poate sărutul care va veni pe versuri de primăvară.
Recit poezia cuprinsă-n cercul iubirii, fiecare vers are lungimea lui, a cercului trăirii, a binelui și a bucuriei, a dragostei celeste.
– Ce voi face în seara Sinelui?
– Mă voi ruga pentru iubirea divină, mulțumindu-i Celui de Sus pentru Calea spre Lumină. În spirala dragostei pentru semeni, scriu cuvântul magic în povestea Eului, e harul divin, darul de la Dumnezeu.
– Ce aș putea fi fără credință?
– Un sărman toc cu penița uscată de necredință, arsă de foc.
Pe ecranul unui chip privesc caligrafia unei inimi fericite într-o maiestuoasă ortografie. Ce frumoasă-i viața, este precum un recipient în jurul căruia este gheață. În interiorul lui, iubirea topește timpul, îmblânzește tonalitatea, reconfigurează tonul rece, împrăștie ceața din grădina cu trandafiri imperiali. Fiecare spin își apără fructul iubirii, culoarea îl trăiește în lumina dimineților, acolo-i speranța fiecărei clipe. În oglindă zăresc imaginea nedeformată a scării pe care urc treaptă cu treaptă. Undeva, în vârful ei, regăsesc împlinirea, dar și rămasul puținelor trepte de parcurs până la asfințitul calendarului prescris.
– Oare pot face ceva să păstrez imaculate filele din anotimpuri?
– Iubind fiecare literă, din alfabetul dragostei, se poate repeta frumosul renașterii din pagina vieții.
Se înserează pe aleea poetului, versurile sunt recitate pe scena destinului de către autor, e propria-i poveste de viață care-i scrisă cu cerneala roșie a inimii neîmblânzite de trecerea anilor. Parcă-i un imn sau, mai degrabă, o odă a bucuriei, un crâmpei dintr-o operă, însăși concertul inimilor neobosite de jocul trupurilor într-o lume dintre Pământ și Cer. Îmi odihnesc așteptările în poala universului și aștept cu nerăbdare să fiu acolo sau aici, într-o eternă neuitare.
– Cum aș fi fără răspunsul iubirii?
– O nevinovată întrebare.
Dau să plec și plec să dau răspunsul așteptat. Iubirea se trăiește, se stă cu ea la sfat, se păstrează numai cu un suflet curat, cu Eul din Sine, cu Eul din Ea, cu nemăsurata-i prețuire. Dincolo de ne sinele care se rescrie prin necuvinte sensul vine de la sine, e vizibil în oglinda deformată de lumina difuză a unei neplecate zile.
– Oare ce se poate întâmpla în ziua sortită să ne fie cunună?
– Domnul știe…!
Filosofez cu o coală de hârtie, ea mă știe, eu o știu dintr-o poezie, dintr-un desen al luminilor, dintr-o pictură a umbrelor, dintr-o vreme a scrisului de mână.
– Îți aduci aminte când îți scriam bilețele de dragoste, pe discreta hârtie?
– Ce caligrafie, ce inimi albastre, ce bucurie…!
Îmi e atât de dor de simplitate, de puritatea atingerii de mână, de sărutul nevinovat, de adolescență, de frumoasa nebunie…! Lângă femeia iubită trăiesc adeseori acele clipe îndepărtate, buzele se topesc în sărutul pasional, în atracția trupurilor, în bătăile inimilor la unison, într-o nescrisă poezie.
Trăim clipa, reînnodăm tinerețea cu maturitatea, uităm cifrul cifrei și continuăm să valsăm pe scena nenumită de ani. Uneori ne oprim din jocul trupurilor și ne pufnește râsul, parcă suntem copiii universului adolescentin, iubirea ne-a întinerit cu regia ei și, râdem în hohote. Dorințele ne copleșesc și facem dragoste, o nebunie a clipei, mai presus de ideal, mai presus de vârsta cuvântului și de forța metaforei.
– Cine ar crede indescriptibilele momente pasionale?
– Haide spune-mi, e vis, e visare? Crezi?
S-a înnoptat de-a binelea, aprindem veioza și surâsul amplifică lumina din camera albă. Ne îmbrățișam într-o duioasă și pasională atingere, scânteia aprinde jarul de pe tăpșanul fără egal al iubirii lăsate pentru a fi trăită.
– Ce pot face, în afară de a șopti un sincer mulțumesc?
– Să-mi apropii mâinile-n triunghi… pentru o rugă.
În îmbrățișarea iubirii se simte mirosul visului de primăvară. Scriu cu ortografia prezentului dinspre viitor și mă bucură odihna înserării din trăirile nefardate.
– Îți amintești când ploaia râdea cu lacrimi în sărbătoarea dintr-o primă zi a rămasului din viață?
– Da, era ca-ntr-un desen de pe pânza sufletului fragil…!
Viața-i o adiere de vânt, fără iubire e frunza unui nonsens. Îmi e tare dor de valsul trupurilor, de frumusețea și puritatea sufletelor, de convorbirile privirilor, de noi. În nenăscuta zi de sărbătoare îmi imaginez întredeschise ferestre înspre timpul nepetrecut. În tresăriri de netăcere îmi fac bagajul pentru drum, e plin cu prezentul neștiutului cufăr din lemn de nuc. Pornesc pe Calea Luminii, cu puritatea iubirii îmbrățișez lacrimile de fericire ale cerului, e culoare și zbor viața trăită, nu șoptită.
Discret, admir surâsul iubitei mele și dincolo de trupul mlădios îi prețuiesc sufletul fragil din nedormitele dorințe.
– Unde să te păstrez, floare de munte, iubire dintr-un divin cer?
– Pe stânca sculptată cu dalta neasemuitului mister.
Ce asemănare între sculptor și opera sa…! E o frumoasă nebunie, o nescrisă bucurie a rebelului dintr-un colț al universului său de boem, o parte ne știută de însăși El, o sensibilă enigmă a unor culori dintre pământ și cer. Scorpionul își trăiește iubirea cu discreție, nu vrea decât ceea ce merită, alint și mângâiere, pasiune a sufletului și a trupului, magie în clipe pasagere. La ora sărbătorii trupurile vibrează, sărutul e de nestăvilit, buzele ard în focul viu al senzualității, totu-i un miracol al pasiunii.
În afară de Bunul Dumnezeu, nimic nu poate opri ființele noastre să se iubească, nimeni nu poate înțelege jocul dragostei mai mult decât noi. Iubirea nu are limite, în schimb, Ea seamănă numai cu Sine, mai presus de Ea e credința în Sinele său, în acel Bine al Meu, al Tău, al Său.
– Ce fac în clipele visării?
– Filozofez. Asta știu, asta fac și iubesc ceea ce fac.
Îmi trăiesc fericirea în libertatea gândului, în libertatea de a fi Eul statornic în credință, în iubire, în iertare și-n biruință. Din cel ce sunt, iubesc ceea ce ești, femeia mea din vis, din paginile propriei noastre povești. Ești frumoasă și te zăresc pe fila destinului, un sensibil reper.
– Încotro ne îndreptăm în șoapta neauzită?
– Înspre credință, acolo în lumea neînvinsă de neiubire, de neiertare.
În ne joaca iubirii am semnat regia unei superbe pelicule din filmul vieții, o lecție a dragostei profunde, un scenariu care nu are egal într-o astă lume, e mai presus de ea, mai presus de orice nume. Un singur pronume m-a cucerit și pentru asta nu sunt singur pe lume, sunt un nume, o carte cu imaginea scorpionului pe coperta sa. „Tainele scorpionului bonom”, o realitate a existenței mele, o parte din trăirea mea, un sens pe sensul sorții, o porțiune de drum pe care o parcurg cu zâmbetul pe buze, cu dragostea în suflet, fără riduri pe frunte.
– Cum să-ți mulțumesc, floare de colț, sfântă culoare, trecătoare secundă?
– Iubindu-mă, Soare de Mai, sfântă-mi rugă!
S-a înserat pe strada Eului, soarele a plecat să-și odihnească razele, Eu mă grăbesc spre brațele care-și așteaptă cuprinderea în cea mai frumoasă îmbrățișare dintre zi și noapte.
– Slavă-Ți dau, Sfântă Divinitate!
– Să fii sănătos, cu metafora ta, scorpion mângâiat de raza soarelui dintr-o apropiată primăvară!
Ne trăim fericirea pe stânca zilelor, Tu îi ești copacul vieții, Eu îi sunt seva și culoarea iubirii. E vremea renașterii, mugurii de pe ce doi copaci ai vieții ne dau binețe, parcă surâd dulce-amar, e o trecere peste pârleazul spre zâmbet. În piramida lumescului, și-n pașii din dansul timpului, se odihnește gândul, stă liniștit pe degetul cu inelul de argint, admirând și savurându-și împlinirea. Eu, îndrăgostit de cuvânt, parcurg verdele vieții în puritatea din roua dimineților, sunt prezent lângă femeia iubită și lângă cei pe care-i prețuiesc. Dinspre trecut spre prezent se derulează imagini pline de sensibilitate, viitorul le găzduiește în camera de oaspeți a lacrimii ce curge ușor, ușor. Sunt nostalgic, mă chem la raport și-mi cer să fiu atent la Eul meu fragil. Din interior, de dincolo de poveste, se aud bătăile inimii și oftatul prelung.
– Ce m-aș face fără iubire?
– Aș alerga spre niciunde și aș găsi… nimic.
Pe tâmpla serii am desenat conturul buzelor senzuale, ele îmi potolesc setea și-mi dau curajul de a iubi clipa, de a merge cu ea până la capătul lumii. Ce splendidă-i culoarea când tac șoaptele fierbinți…! Privesc în depărtare și nu văd mai nimic, nici chiar pe mine în visul nocturn, acolo ești numai tu, regina de pe tabla de șah, iubita unui „nebun”. După un scurt popas, pornesc spre cuibul de nebunii al notelor muzicale de pe portativul celui mai frumos cântec al dragostei.
– Ce titlu să-i punem viitorului șlagăr?
– Stânca virgină, imaginarul vis.
În depărtare se aude ecoul inimilor renăscute în șezlongul iubirii, refrenul melodiei fiind însăși Sinele.
Pe acorduri divine se scrie povestea iubirii cu accente albastre, un madrigal al pasiunii unui Eu pentru Tu, Tu fiindu-mi Eu. Rememorez drumul parcurs pe calea luminii, reascult bătaia-n poarta pe care mi-ai deschis-o, iubesc ceea ce ești, înger predestinat din neasemuite zări. Alături de tine, am găsit în mâinile serii dragostea din rămasul nopților, simple și curate atingeri, sensuri. Adeseori am deschis fereastra ființei fragile, dincolo de ea am zărit speranța, am poftit-o în casă și mi-a zâmbit.
– Ce i-am dăruit?
– Sensibilitatea și afecțiunea poetului, mângâierea cuvântului și acuratețea metaforei.
Pe portativul serii semnez autograful iubirii, e scris cu cerneala firii, un descifrabil desen al scorpionului pasional, însăși imaginea inimii. Mă odihnesc puțin la streașina cerului divin, simt iubirea Sfântă, slujesc cu credință harul de la Dumnezeu, prețuiesc grija Lui pentru a mă lăsa să scriu încă un eseu.
– Oare ruga mea e de ajuns, Sfânt Rânduitor?
– Niciodată să nu uiți prin ce ai trecut, rebel cu… minte, boem înnăscut.
Într-o primăvară magică mi-am deschis sufletul, am „dat cu ușa de perete” și-n camera viețuirii a intrat femeia visată înainte de punct. De atunci viața mea s-a schimbat, zborul m-a înălțat, timpul parcă m-a uitat pe prispa unde-mi scriu nemurirea. Neîncetat scriu ceea ce simt, nu ceea ce aș vrea să simt, nu-mi imaginez trăirile, sentimentele, dorințele, totul pulsează în ființa mea. Nu sunt scorpionul momentului, Eu sunt momentul, frumusețea lui, sunt pasiune în „suc propriu”, o flacără care arde necontenit. Nu aș putea fi altfel, m-aș „ofili” în propria-mi fire, aș deveni un fir de iarbă uscat de razele soarelui divin.
– De ce sunt Eu, portretul Eului?
– Pentru că sunt un norocos, o adiere de vânt prin părul curcubeu al femeii fără de egal.
VALI NIȚU