Basarabia e România! Punct!
În decembrie 2012, în prejma Zilei Naţionale a României, cunoscutul jurnalist român Constantin Tănase, director-fondator al ziarului “Timpul” din Chişinău, publica un editorial intitulat “Basarabia e România? Dar (ce) ar fi România fără Basarabia?”. Un titlu care, la prima citire, stârneşte nedumerire, ştiindu-se faptul că autorul este un vajnic apărător al românismului din Basarabia. Ce s-a întâmplat, colega, de ţi-ai pus o asemenea întrebare?
– Întrebarea asta mi-o pun în fiecare an de Ziua Naţională a României, deoarece nu ştiu în ce măsură Sărbătoarea Naţională a României este şi Sărbătoarea R. Moldova? Întrebarea nu este deloc speculativă şi provocatoare – dacă avem „o istorie comună”, cum se obişnuieşte a spune, până când e comună ea şi de când (din ce an) nu mai este „comună”, iar cele „două” naţiuni independente îşi făuresc semeţ şi independent propriile istorii? Răspunsul la întrebarea dată nu trebuie căutat în manualele de istorie (a românilor sau integrată). Fiecare român îşi are propriul răspuns la această întrebare; am şi eu răspunsul meu, subiectiv, care poate să nu coincidă cu cel din manuale sau din cântecele patriotice ale românilor. Precum e şi „firesc”, nu există un răspuns „oficial” la respectiva întrebare, unul unanim acceptat, fiindcă noi, basarabenii, încă nu ne-am lămurit care e răspunsul oficial, când este vorba de istoria şi limba noastră – cel rostit de Academia de Ştiinţe sau cel (rostit şi mai des nerostit) de conducătorii de vârf ai R. Moldova!
-Din câte ştiu, şi cunoscutul expert în problemele Basarabiei, prof. bucureştean Dan Dungaciu, a publicat recent o carte, intitulată “Basarabia e România?”, un titlu polemic şi eretic pentru unioniştii de la Chişinău…
– Acest semn de întrebare a fost perceput de ei ca un mare act de trădare – cum adică Basarabia nu e România, dar ce e?! Cine a citit cartea a înţeles, însă, care-i dedesubtul acestui semn de întrebare. Pe mine, acest semn de întrebare nici nu m-a umilit, nici nu m-a descurajat şi nici nu m-a… trădat. Ba mai mult, cred că respectivul semn de întrebare poate fi (şi trebuie) utilizat şi în raport cu alte multe domenii ce vizează istoria recentă şi dosarul identitar ale R. Moldova.
Să luăm Transnistria, bunăoară. Transnistria nu este o problemă care preocupă opinia publică din R. Moldova; despre ea se scrie ocazional, în legătură cu anumite evenimente – să zicem, participarea lui Vlad Filat la un meci de fotbal la Tiraspol, arestarea de către Miliţia (Securitatea) de la Tiraspol a unui cetăţean al R. Moldova sau reluarea negocierilor dintre Chişinău şi Tiraspol într-un format sau altul. Înlăturarea de la putere a cetăţeanului transnistrean rus Smirnov, care a pierdut alegerile în favoarea lui Şevciuk, nu pare a schimba ceva în relaţiile dintre… R. Moldova şi R. Moldovenească Nistreană („autoproclamată” şi „nerecunoscută”).
Toată lumea înţelege că „problema Transnistriei” nu se va rezolva sau, dacă se va rezolva, apoi numai în formula în care o „vor ruşii”. Rezultă că Transnistria este o fatalitate pentru R. Moldova şi viitorul ei românesc şi european.
– Fatalitatea asta nu este, cumva, caracteristică şi pentru moldovenii din dreapta Nistrului, noi, cei din Ţară, cam aşa o percem…
– De facto, toate problemele importante ale R. Moldova de astăzi se circumscriu unui „triunghi fatal”, respectiv cine suntem?, de unde venim? şi încotro mergem? Chiar dacă nu sunt cu totul tabuizate, aceste întrebări sunt ocolite cu grijă de către elitele politice de la Chişinău. Ca să nu răspundă la primele două întrebări din „triunghi”, clasa politică a R. Moldova a declarat că „vrea integrare europeană”, crezând că, în felul acesta, „s-a spălat pe mâini”… Şi nu doar elitele politice, dar şi o parte a poporului a crezut asta. Iată însă că de fiecare dată când dorim să ne despărţim de trecutul blestemat – cum zic poeţii – istoria ne apucă de poala caftanului, ne trage înapoi şi ne întreabă… cine suntem?…
Dar să revenim la… fatalitate. Spiritual, Transnistria de mult a fost abandonată (trădată) de politicienii moldoveni. Chiar şi cele câteva şcoli româneşti de dincolo de Nistru se menţin ca şcoli româneşti graţie unor iniţiative private şi a interesului Bucureştiului, nu şi a Chişinăului, oficial. La fel stau lucrurile în ceea ce priveşte atitudinea Chişinăului oficial faţă de moldovenii (românii) din „sudul Basarabiei” şi „nordul Bucovinei”. Cine îşi aminteşte, de exemplu, care dintre liderii politici ai R. Moldova (de la M. Snegur la M. Lupu) a vizitat vreodată localităţile din aceste regiuni, unde românii moldoveni locuiesc compact? Au manifestat vreodată guvernele de la Chişinău grijă faţă de populaţia din aceste teritorii (dăruite de Moscova Ucrainei după cel de-al Doilea Război Mondial)? Asta e tot o fatalitate?
– Cum îţi explici că nici Alianţa pentru Integrare Europeană nu a reuşit să rezolve, nici după mai bine de doi ani, moştenirea lăsată de comunişti, reflectată şi în fatalitatea asta de care vorbim?.
– Speranţe deşarte! În 2009, am crezut că la putere, în R. Moldova, vine o echipă de reformatori, oameni noi cu gândire nouă, neafectată de comunism, stalinism şi antiromânism, care vor revoluţiona cele cinci domenii „fatale” ale actualei istorii a R. Moldova: relaţiile cu Rusia; relaţiile cu România; relaţiile cu Ucraina; relaţiile cu Transnistria şi relaţiile cu conaţionalii noştri de pe teritoriul Ucrainei. N-a fost să fie! Nu s-a înregistrat niciun progres în niciunul din domeniile vizate. Dimpotrivă, în unele am făcut chiar paşi serioşi înapoi. Ceva nu merge, ceva e putred în aşa-zisa statalitate moldovenească, nu în zadar istoria ne apucă de poala hainei şi ne trage înapoi. Oricum, întrebarea dacă Sărbătoarea naţională a românilor de peste Prut este şi Sărbătoarea românilor din R. Moldova rămâne. În ceea ce priveşte cealaltă întrebare – Basarabia e România? – eu răspund univoc: DA! Dacă Basarabia nu ar fi România, nici România nu ar fi România!
La cea întreagă, mă refer. Basarabia e România! Punct.
– Din păcate, nu aşa ca dumneata gândesc şi liderii politici de la Chişinău, care au uitat că, pe vremea lui Ştefan cel Mare, Prutul era un râu ce trecea prin mijlocul Ţării Moldovei, pe malurile căruia „eliberatorii” ruşi au pus sârmă ghimpată, despărţind fraţii de acelaşi neam, cu aceeaşi limbă, aceleaşi tradiţii. Ei, şi mai ales comuniştii moldoveni care stau în genunchi în faţa Moscovei, ar trebui să ştie că minciuna faţă de istoria unui neam este o lepădare de Dumnezeul Adevărului. Poate că păcatul nostru, al românilor – cum spunea prof.univ.dr. Gh. Buzatu – pare a fi faptul că suntem prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu…Din acest motiv, probabil, pe teritoriul R. Moldova, stat suveran şi independent, se găsesc peste 1100 de monumente ale eroilor sovietici eliberatori…
Chișinău, decembrie 2012
Nicolae Ceausescu: ”Basarabia e România!”
Abordând chestiunea “naţiunii moldoveneşti”, la o întâlnire cu liderul sovietic L.I.Brejnev, N. Ceauşescu a reamintit faptul că “autorităţile româneşti au promis să recunoască RSS Moldovenească şi să nu o ignore. Am făcut aceasta, dar nu vom fi niciodată de acord cu ideea şi nu vom recunoaşte niciodată că există o oarecare naţiune şi o limbă moldovenească separate.” (aici el a făcut trimitere la D. Cantemir, la unii miniştri ţarişti şi la lucrările unor autori sovietici publicate în perioada 1927-1930, precum şi la Marea Enciclopedie Sovietică editată după război, în care se spunea că în spaţiul dintre Prut şi Nistru locuiesc români.)
Brejnev i-a reproşat lui N. Ceauşescu că “nu trebuie să ne bazăm doar pe anumiţi autori sau pe momente din lucrările acestora sau ale unor personalităţi, inclusiv Cantemir, care conţin teze avantajoase pentru români; lucrurile trebuie privite în mod real. Poporul moldovenesc, limba, cultura, conştiinţa lui naţională există în mod real şi, oricât am nega acest lucru, el nu va înceta să existe. Dumneavoastră, tovarăşe Ceauşescu, printre altele, aţi fost la moldoveni şi v-aţi putut convinge că ei există în realitate…”
“Da, a ripostat N. Ceauşescu, am fost acolo, dar ei au vorbit cu mine româneşte”.
Notă. Marele ziarist basarabean C.Tănase a murit la 30 octombrie 2014
