De m-aș fi iubit
N-am știut. De fapt, mint. N-am putut…fiindcă am iubit. Iubirea pentru el m-a orbit. A fost mai puternică decât viața însăși.
M-am dat iubirii și am greșit. Dar am plătit. Acum zac în întuneric. Și-mi este frig, și sete, și dor. Dor de viață. M-a părăsit și mă doare. Este greu de crezut, dar mă doare.
Mă doare gândul la viața pe care n-am trăit-o. Mă doare iubirea față de propria-mi ființă. Sunt un suflet chinuit pe vecie. Și de aici, de dincolo de moarte, mă întreb cum ar fi fost de m-aș fi iubit în primul rândul pe mine, apoi el.
Ar fi fost bine, cred. Acum aș fi scris de mână cu viața, nu cu moartea. Aș fi gustat cu poftă din trăire. Aș fi simțit adierea caldă a vântului de vară, nu greutatea apăsătoarea a pâmântului.
De m-aș fi iubit, aș fi trăit. Dar nu m-am iubit. Am cedat în favoarea lui, celui care mi-a fost călău mai bine de un sfert de secol.
I-am permis să mă calce în picioare, să mă facă una cu pâmântul. A zdrobit tot din mine…Sunt vinovată. Am acceptat. Mi-a fost rușine. Rușine de semenii mei.
Nu am înțeles că nu simți gustul dulce al trăirii dacă permiți rușinii să-ți amărască sufletul. La lecția aceasta am lipsit, iar viața nu a vrut să mi-o predea din nou. Și nici eu nu am insistat.
Nu mi-a plăcut niciodată să insist. Am crezut că totul mi se va oferi la prima rugăminte. Am fost naivă. Și am pierdut. Mi-am pierdut ființa la jocul de noroc organizat de destin. Am fost un jucător neinspirat. Nu am putut face față iubirii.
Mi s-a părut atât de frumoasă încât am zis că nu mă pot împotrivi ei. Nu i-am văzut masca hidoasă. Și regret. Dar regretele sunt prea târzii. El gustă din viață, eu gust din moarte. Sunt înfrântă și zac.
Aș vrea să urlu. Să scol semenii mei morți din adâncuri. Dar nu am glas. Din mine a rămas doar nimicul.
El are totul. Totul meu. Of…de m-aș fi iubit aș fi gustat și eu din plenitudinea totului. Acum gust din pâmânt. Și vă spun, are gust amărui, înecăcios.
Așa că…vă dau un sfat…iubiți-vă, apoi iubiți. Nu permiteți nimănui să vă zdrobească ființa. Trăiți. De murit, veți muri…e verdictul implacabil al destinului.
Nu vă grăbiți însă sfârșitul. Sfârșitul nu e asemenea începutului. E doar un infinit lipsit de culoare. E un timp fără clipe.
Doamne….ce aș vrea să simt o clipă!!!! Să pot să-i scuip în față amarul morții. Să îi văd frica în privire. Aș râde…zău. Tare și cu poftă. Are noroc…din nou. Nu ne vom vedea…
De m-aș fi iubit…acum îi puteam râde în față. Eu trăiesc. Eu sunt totul. Tu ești un nimic.
De m-aș fi iubit…Ce păcat, nu m-am iubit. Pâmânt sunt acum. Suflet ce își așteaptă mântuirea. Mă întreb…o voi primi? Stau la rând…am timp…eternitatea este infinită
PS: Iubiți-vă cât timpul are clipe!!!!!
Epilog: Irina-Cristina Ţenu
