Scriitorul Al. Florin Ţene ne poartă într-o lume a secolului XIX, o lume patriarhală, cu greutăţi de toate felurile, dar aşezată şi fericită prin credinţa acestora în Dumnezeu. O altă remarcă de început, personajele sunt bine conturate, cu un dialog credibil, chiar dacă autorul îşi permite să-şi imagineze dialoguri şi fapte, reale sau închipuite de autor, o lume cu asupriţi şi asupritori, o lume în plină schimbare, o frescă a unui secol XIX cu de toate, pregătit să treacă în secolul vitezei, iar pe tine cititorule, cel trecut de 50 de ani, te duce cu gândul la copilărie, te face să-ţi aminteşti cu drag şi dor de părinţii şi bunicii tăi.
Altă calitate a romanului eruditului Alexandru Florin Ţene „În poeziile mele nu va rima poporul cu tractorul. Viaţa poetului VASILE MILITARU între realitate şi poveste” constă în subiectul ales, o poveste tragică despre un personaj real, un poet atât de puţin cunoscut de generaţiile actuale, aceasta şi prin prisma faptului că în cărţile de limba română se studiază mai mult scriitori străini, de dragul globalizării literaturii. În fapt autorul clujean s-a specializat, dacă mi se permite să spun aşa, în punerea în lumină a unor poeţi martiri pentru credinţa lor în Dumnezeu şi pentru că n-au făcut compromisuri cu regimul comunist, mă refer la „sfinţii închisorilor” Radu Gyr şi Traian Dorz, iar de data aceasta Vasile Militaru.
Şi cum „aşchia nu sare departe de trunchi” istoricul literar dr. Ionuţ Ţene în prefaţa romanului, ne prezintă viaţa impresionantă şi tragică în acelaşi timp trăită de poetul-martir Vasile Militaru: „În timpul celui de-al război mondial se implică în propaganda regimului antonescian de a mobiliza soldaţii români pe frontul împotriva URSS. A scris cunoscuta poezie „Eroii de la Stalingrad” în care percepea pe militarii români ca urmaşii cruciaţilor: „Sub vifor de stepă urlându-şi mânia, e luptă grozavă şi crâncenă foarte./ E luptă cumplită, pe viaţă şi moarte:/ De-o parte, nebune, sălbatice hoarde, barbarii ce vin ca năucii,/ De alta, o mână de oaste vitează, – năprasniciArhangheli ai Crucii./ Din toată cetatea spre care puhoiul orbeşte-acum vine,/ Mai sunt în picioare doar nişte ruine:/ Doar ziduri crăpate, pe care stă cerul,/ Şi-n mijlocul căror îşi ţipă urgia, zăpada şi gheaţa, şi gerul…/Aici îşi găsi-vor mormântul oştiri înfrăţite-a trei naţii/Românii, Germanii, Croaţii…”
Revenind la autor, te impresionează cariera scriitoricească, are în mapa personală un număr de peste 80 de cărţi editate şi sute de articole din varii domenii scrise în ţară şi străinătate, cum ar fi: sociologia, istoria, literatura, fiind şi un ctitor de cenacluri şi reviste literare. Având harul scrierii, Al. Florin Ţene este conştient de misiunea scriitorului pe pământ şi nu precupeţeşte, la o vârstă înaintată, să ne dăruiască nestemate literare, asemeni acestui roman, care ne aduce în prim-plan un poet care a bătut temniţele româneşti pentru că n-a pactizat cu comuniştii, pentru că a respectat valorile creştine şi singurul lui stăpân a fost Creatorul! Din romanul lui Al. Florin Ţene tragem concluzia că poetul Vasile Militaru a fost închis peste 20 de ani de temniţă grea pentru crimă de uneltire contra orânduirii sociale, dar el, în fapt, în tot acest timp a fost un om liber! Mai liber ca mulţi dintre noi!
Remarcabilă secvenţa din finalul romanului când Vasile Militaru îl are prieten doar pe câinele Patrocle, cel care-i linge rănile şi ni-l aminteşte, prin comparaţie, cu un alt sfânt, pe credinciosul Iov: „Câinele, singurul prieten care-i mai rămăsese, îl lingea pe față cu devotament rar întâlnit. Nenea Vasile, așa cum îl strigau mai toți copiii din cartier, se ghemuise sub un teanc de cartoane acoperite cu o folie din plastic în ghena de gunoi care răspândea un miros pătrunzător de varză acră.
„– Ce miros plăcut de sarmale”, își zise în gând, trăgând peste cap cartonul să nu-l ningă. Patrocle se întinse lângă el, băgându-și botul sub labele din față, veghind cu ochii întredeschiși”.
Epilogul romanului este mărturisirea sau mai bine zis confesiunea lui Dumitru Radu Udar, în braţele căruia a decedat acest sfânt al închisorilor româneşti şi este o altă idee a lui Al. Florin Ţene de a emoţiona cititorul prin mărturisirea cutremurătoare a acestuia, din care spicuiesc: „Gardianul tiran ni s-a adresat cu ura care îl caracteriza și pentru care era apreciat de conducere.
– Banditul ăsta trage să moară, ridicați-l în pat mai repede. L-am întors cu fața în sus pe muribund și l-am așezat în pat. Acest om era Vasile Militaru. Cu ochii dați peste cap și cu fața brăzdată de chinurile morții. Nimic nu mai era viu în el, doar ochii, parcă năluci nepământene, vegheau așteptând de undeva o mână de ajutor care nu mai venea. Am trecut la picioare, făcând semn preotului să treacă la cap. Din privirea și din mișcarea buzelor (gardianul stătea în ușă) m-am înțeles cu preotul să-i spună rugăciunea din urmă, pentru dezlegare. Când preotul a început, prin mișcarea buzelor, să-i facă rugăciunea de dezlegare, pleoapele muribundului s-au deschis, apoi iarăși s-au închis și, parcă mulțumit, s-a înseninat la față și şi-a dat duhul.”
Consider, în calitate de dascăl, că romanul „În poeziile mele nu va rima poporul cu tractorul – Viața poetului Vasile Militaru între realitate și poveste” de Al. Florin Ţene ar trebui studiat de ciclul gimnazial şi liceal la orele de literatură română sau istorie, fiind o dovadă fie că avem martiri ce trebuie cunoscuţi, apreciaţi şi comemoraţi pentru crezul lor, pentru opera lor şi să tragem învăţămintele necesare ca să nu se mai întâmple niciodată asemenea atrocităţi. O altă carte-document avem în acest sens, semnată Al. Florin Ţene. Restul depinde de noi…
Gelu DRAGOŞ, U.Z.P.R.
