0.5 C
Nürnberg, DE
December 3, 2022
Exclusiv

Există o criză a poeziei?

Ionuț Țene

Oriunde citim despre poezie sau când ne întâlnim, mai mult sau mai puțin aleatoriu în întruniri și cenacluri literare, se vorbește tot mai des, cu aceeași peruasiune vinovată și vindicativă, în același timp, despre criza poeziei. Putem vorbi despre o criză a poeziei? Să nu mai citească omenirea poezie? Poeții nu mai sunt cercetați de muze s-au căutați de public? S-ar putea spune azi, în era metodelor moderne de comunicare provocate de tehnologia digitală că poeții nu mai sunt accesați de utilizatori și consumatorii de internet. Să fie opera lirică mai puțin atractivă, ca acum 50, 100, 500 sau 1000 de ani. Pare că trăim într-o lume care nu mai este interesată de poeți și poezie. Asistăm în mod real la o criză a poeziei? E o criză a lumii moderne, o perpetuă defazare între cerințe și obiectivele general-umane ale artei. Criza lumii moderne se basculează ideologic între „amurgul evului mediu” sau ”homo ludens„-ul lui Huizinga și ”pierderea metafizicii” primare a perenismului lui René Guénon. Senzația de criză este o conștientizare a lumii moderne, primele rădăcini ale criticii societății și naturii umane apărând odată cu renașterea și filosofia umanismului. Perenialismul ne arată că lumea s-a degradat atunci când omul s-a rupt de rădăcini și originaritate. Când omul s-a depărtat de izvoare i s-a făcut sete de absolut și nu s-a mai săturat niciodată, depărtându-se de începuturi? Refuzul de a mai vedea dincolo de aparențele lumii imediate sau preajmei, într-un transcendent diriguitor, a aruncat umanitatea în criză. Asistăm la o decadență a umanității prin refuzul transcendentului. Nesiguranța omului care rămâne singur și înstrăinat față de divinitate este o temă surprinsă de existențialiști și, genial, transpusă în opere literare de Albert Camus. Tradiția înțelepciunii primordiale este pierdută odată cu ”invazia occidentului” în lumea largă, dacă îl parafrazăm pe René Guénon. Această originalitate transnațională și transcontinentală reprezintă căutarea de către om a lui Dumnezeu sau a perfecțiunii. Omul ancestral trăiește în restaurarea ciclică a legăturii cu lumea de dincolo, care oferă sens și dă tărie trecerii senine prin existență. Pierderea originității a dus la criză. Expresia „philosophia perennis ” folosită pentru prima dată în secolul al XVI-lea de teologul augustinian Agostino Steuco (1497-1548) în cartea sa intitulată ”De perenni philosophia libri X” (1540) unde, referindu-se la principiile filosofice ale lui Marsilio Ficino și Giovanni Pico della Mirandola, a susținut existența unui principiu al adevărului care traversează toate filozofiile și religiile care, începând de la hermetism până la platonism și teologie creștină, sunt în căutarea cunoașterii lui Dumnezeu. Știm de la greci că ”poeții vorbesc cu zeii”, iar pierderea prometeică a contactului cu celestul a produs criza poeziei universale. Dar în istorie, ca și în economie, este o perpetuă criză. Să fie criza poeziei doar o reluare a ciclicității puterii de creație în a se revela și releva sensul existenței. Asistăm, astăzi, oare la o criză a poeziei? Trădarea muzelor poate să țină de refuzul metafizicii și ignorarea transcendentului. În sensul clasic poetul ancestral este ”vocea zeilor”. Despărțirea de zei aruncă poetul în criza creației. Să fie criza lirică o căutare febrilă a sensului originar a poeziei de către autor. Chemarea autenticității este sirena care-l dezleagă pe poet de catargul mediocrității și comunului. Poetul are trăire apofatică față de sensul poeziei sau esența poeziei. El trăiește criza lirică, pentru că aceasta îl potențează în căutarea de înțelesuri a ceea ce nu poate fi înțeles. Poezia este o expresie a crizei de la primii rapsozi șamanici și populari, trecând prin Homer, Shakespeare, E.A. Poe sau Ezra Pound. Asistăm perpetuu la mersul crizei poeziei în istoria literaturii universale. În postumele lui Lucian Blaga descoperim conflictul între Sine/Eu și Cosmos, acea criză a contopirii Sinelui în Ființă, de fapt în Marele Tot. Ruperea legăturii cu apofaticul Anonim ne arată fragilitatea poetului și omului în scurta viață a trecerii spre integrarea în ”nepătrunsul ascuns”. „Jaruri sfinte, nor fierbinte / trec pe cer, să nu ard singur / Inimii bat, se spun cuvinte / pe pământ să nu cânt singur/”. Tragedia singurătății este cutremătoare pentru existența poetului, dar fecundă pentru opera lirică. Criza poeziei este un personală care prin expresia lirică a căutării unității ființei devine una universală. O poetă din generația mea (Irina Lazăr) îmi spunea mai deunăzi că nu există nicio criză a poeziei, deoarece opera lirică ”fiind o reflexie a vieții merge mai departe orice ar fi”.

Într-o lume a bombardamentului informațional, a excesului de evenimente devenite știri și imagini digitale, poezia pare să nu-și mai găsească locul. Deși lumea trăiește din obiectivizarea lucrurilor imediat necesare, din ceea ce pipăie și vede, totuși, nevoia de emoție, sensibil și invizibil este o constantă a societății indiferent de etapele istorice. Dorirea de a transcede preajma pare o necesitate umană perenă și esențială. Până la urmă poezia este ieșirea din evidență. Poetul este la antipodul concretului. Criza poeziei este de fapt lipsa de inspirație și de talent. Schematismul și preconcepțiile ideologice sunt cele care inhibă inspirația, talentul și creația lirică. Putem vorbi de o criză ideologică și despre un tezism insipid privind opera lirică, care duce într-un drum înfundat pentru creație. Creația literară în general este independentă de obiectivările și provocările criticii literare supuse modelor trecătoare ale unui prezent subjugat intereselor sociale, economice sau politice. Atunci când critica literară devine propaganda schemei rațiunii și puterii, poezia autentică suferă, la fel și poeții. Putem vorbi de o criză lirică de conjunctură, nu de o criză cvasi-generală a poeziei. Emoția sensibilui agresată de forța rațiunii puterii prin critica de conjunctură creează falsa impresie a ”crizei poeziei”. Talentul, inspirația și cultura în creația lirică au fost forțele motrice ale emoției sensibile. Criza poeziei este doar o tulburare a lipsei de talent individual, a abandonării creației în numele ideologiei, propagandei, schematismului și intereselor preajmei de către poet. Atunci, când se renunță la instrumentele creației apare și criza lirismului. În realismul-socialist scriitorul era o prelungire a intereselor partidului unic, o schimonosire a creației de către instrumentele ideologiei și preajmei nivelatoare. Cei care au cedat cântecului de sirenă a propagandei și comunitarismului egalizator au intrat în criza literară, care macină talente. Istoria literară a cunoscut ciclic crize ale poeziei, atunci când s-a pus mai presus puterea intereselor rațiunii puterii decât forța sensibilului și a emoției prelucrate de instrumentele talentului și inspirației. Și astăzi în literatura română recentă avem o cădere simbolică a emoției sensibilului în ”patul lui Procust” al imanentului și modei. Politica criticii literare de promovare celor două inițiale ”P.P.” de la organele genitale, masculine și feminine, a devenit un instrument pseudo-neo-avangardist spre accedere și recunoaștere oficializantă. Influențați mai mult de preajma ideologică a forței unei rațiuni schematice și aducătoare de binefaceri imediate și sonore ce nu au legătură cu combustia creației lirice, i-a făcut pe destui tineri să cadă în ispita provocărilor ieftine, fără să le treacă prin filtrul muncii creației și talentului. Pentru recunoașteri facile și zgomotoase, de către preajma oficializantă, poeți tineri, ce se doresc reprezentanții noului avangardism cred că reinventează descoperite de mult. Compulsiv și obsesiv promotorii ”inițialelor” genitale din afara creației lirice autentice, introduse apodictic în versuri pentru a beneficia de premiile statutare ale celui mai important festival național de poezie din țară, de fapt readuc la suprafață o ”supă reîncălzită” de mult ”fumată” de avangarda anilor `20, reprezentată mult mai bine și cu adevărat literar, de către Tristan Tzara, Gerasim Luca, Ilarie Voronca și, mai ales, de Geo Bogza cu revista ”P..a”, care l-a siderat pe marele istoric Nicolae Iorga. Unii poeți, crezând că doar prin ”șoc” și ”provocare” creează opere literare, cad de fapt în capcanele ideologice ale preajmei și banalității comune. E un paradox literar. Cu cât șochezi și provoci mai mult cu atât ești mai mult prizonierul preajmei ideologice și pierzi ”firul Ariadnei” de ieșire din labirintul terorii comunului și banalului. Creația lirică necesită talent, inspirație, muncă și o bogată lectură, fără aceste ”instrumente” și fără taină, poezia este o perpetuă criză.

Criticul literar rus Andrei Sinyavsky în ”Despre realismul socialist”, publicat în 1959, a criticat calitatea proastă a structurilor înspăimântătoare cu tonuri pozitive, fără conflicte în stilul realismului socialist susținut de ideologia de stat și a cerut o întoarcere la fantastic în literatura sovietică. El a criticat transformarea curentului realist socialist într-o religie. Impregnarea literaturii în realitatea netransfigurată de talentul și inspirație duce la un blocaj creativ. Preajma sufocă sensibilul și emoția, producând o maculatură literară. Teroarea realității preajmei care inhibă sinele reprezintă o criză literară. Pentru ideile sale dizidentul rus a fost condamnat șapte ani în gulag. Poetica contemporană este sub teroarea preajmei și comunitarismului literar, iar copierea realității crude devine o pastișă neliterară. Ironia asupra realismului socialist a fost transpusă genial de criticul rus: ”El este în același timp Marele nostru căpitan, Conducătorul nostru suprem și marele nostru preot și a te îndoi de cuvintele sale nu este un păcat mai mic decât a pune la îndoială voința Creatorului”. Căderea în realitatea nefiltrată de talent, sens și inspirație produce monștriu unei religiozități a imanentului. criza lirică este o pierdere a transcendentului și un refuz al inspirației muzelor. Plonjarea în realitatea preajmei fără creativitate și fără ”a vorbi cu zeii” duce la criza literaturii, la o pastișă penibilă după o realitatea banală, cu personaje schematice și metafore schimonosite fără nicio forță a emoției, care leagă talentul de transcendent. Azi în poezia ”oficializantă” asistăm la o religiozitate a realității intinseci, idiosincrazie care a dus la o aparentă criză a lirismului. Criza se ține doar de cei care nu au înțeles niciodată și nu pot să folosească instrumentele artei literare, care sunt imemoriale și perene. Poetul este perceput de criticul francez Philippe Sollers ca un voluntar al imposibilului, care se pare că se complace în criză: „Poetul e sărac, inocent, abuzat? Da, ca totdeauna, şi e bine că e – că nu se opreşte din a repeta ideologia burgheză, un moment de anxietate, dar savurând acum revanşa venită de departe. Nou, totuşi, e că «poetul» e acum de acord cu locul acesta. El e voluntarul imposibilului, adesea menajat (în loc să fie internat), în acest sens. Tot ceea ce i se cere, în fond, e de a nu avea pretenţia unei opere. «Este poezie» devine echivalent cu «Foarte bine, dar nu este de citit, mulţumesc.»” E un fel de țipăt al lui Munch față de dezinteresul lecturării poeziei de către publicul larg, o formă de autoapărare a inconștiutului în fața rațiunii. O parte a criticii literare de azi percepe actul poetic ca unul cantitativ, nu calitativ, ca o expresie a rațiunii recunoscute și apreciate, nu o emoție a sensibilului izvorâtă din talent și inspirație, din acea ”discuție cu zeii”. Poezia este un dans de patinaj artistic, sublimă, respirând forța emoției și sensibilului, dar cu spectatori foarte puțini, dar care știu ce este cu adevărat frumosul, care te purifică și încarcă cu o energie neînțeleasă. Criza poeziei ține de percepția cantitativului, nu de esența ei calitativă, care cu adevărat contează și este perenă.

Ionuț Țene

Related posts

NIETZSCHE ÎNTRE RĂSĂRITUL ZEILOR ŞI  AMURGUL  LOR

Liliana Moldovan

,,Lumină pentru Mama” de Al. Florin Țene

Liliana Moldovan

Locul unde poetul/scriitorul atinge nemurirea!

Liliana Moldovan

PICURI DE ÎNȚELEPCIUNE: Postul hrană sufletească în vremuri de restriște

Liliana Moldovan

𝐍𝐨𝐮𝐭ăț𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐟𝐚𝐦𝐢𝐥𝐢𝐢 î𝐧 𝐆𝐞𝐫𝐦𝐚𝐧𝐢𝐚 î𝐧 𝟐𝟎𝟐𝟐

Theodora-Raluca Paun

MEDALION LITERAR:  ”BUCURIA TOAMNEI NOASTRE ÎN ”GLORIA LIMBII ROMÂNE”

Liliana Moldovan

Lasă un comentariu

Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Vom presupune că sunteți de acord cu acest lucru, dar puteți renunța dacă doriți. This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

Privacy & Cookies Policy