22.8 C
Nürnberg, DE
June 28, 2022
Sens Giratoriu

„Emoția care se transmite în direct nu se compară cu nimic“

Cristina Alecu

S-a născut la Botoșani și a început să studieze vioara de la vîrsta de șapte ani, împreună cu mama sa, violonistă în Orchestra din oraș. La nouă ani se mută în Iași cu familia și își continuă studiile la Conservatorul „O. Băncilă“, lucrează cu profesori de anvergură și cîștigă numeroase premii la competiții naționale. Între 2001 și 2006 urmează cursurile Conservato­rului Superior de Muzică „George Enescu“, specializarea vioară. Din 2007 locuiește în Spania, făcînd parte din Orchestra Simfonică din Bilbao, Orchestra Simfonică din Castilla y León. A colaborat, de asemenea, cu Orchestra Radio SWR din Kaiserslautern, Orchestra Sarrense a Radiodifuziunii din Saarbrücken și Orchestra din Cadaqués. Este membră a Trío Naschlag și Slavic Quintet. Am stat de vorbă despre traseul ei de succes la nivel internațional, despre proiectele sale, despre școala românească de vioară, despre maeștrii pe care i-a întîlnit și i-au modelat cariera, dar și despre ce a presupus perioada pandemică din punct de vedere artistic.

Povestește-ne puțin despre parcursul tău: ai început studiile la Iași, ai continuat în Germania și acum lucrezi în Spania.

Mama mea, originară din Iași, este violonistă. Ea și-a dorit ca toți copiii (sîntem trei surori) să studiem vioară. Chiar dacă ea nu a fost nici prima, nici singura noastră profesoară, a fost mereu acolo, să ne supervizeze. Pînă în clasa a treia am locuit în Botoșani, unde mama lucra la Filarmonică, însă și-a dorit mult ca noi să avem acces la o școală mai bună, așa că s-a transferat la Opera din Iași. Eu am urmat liceul de artă din oraș, am continuat apoi studiile la Conservatorul din Iași, iar din anul al doilea am intrat în Orchestră.

Cu o lună înainte de a absolvi Conserva­to­rul, a venit un profesor din Germania pentru un masterclass și mi-a propus să merg să studiez în Germania. Totul s-a derulat foarte repede: licență, audiția, plecarea la Saarbrücken. M-am dus pentru un masterat (pe care mărturisesc sincer că nu l-am terminat). Expe­riența în Germania nu a fost ușoară, asta și pentru că eram exagerat de timidă și de speriată. Era prima mea ieșire din țară, am schimbat mediul și m-am simțit foarte singură, întrucît exista prea puțină interacțiune umană. Nu pot spune că am fost prea fericită, așa că m-am prezentat la o altă audiție, de data aceasta la Bilbao. Cumva spre surprinderea mea am ajuns în finală, am luat postul și am lucrat timp de doi ani la Filar­monica din Bilbao. În Spania l-am cunoscut pe partenerul meu de viață, Nebojsa Slavic, care locuia la Valladolid. Cînd s-a ivit prima ocazie, m-am mutat și eu acolo. Împlinesc deja 14 ani de cînd trăiesc și lucrez în Spania.

Ai păstrat legături cu lumea artistică din România? Te simți conectată cu se întîmplă aici?

Am prieteni în România, însă de ceva timp nu mai vorbim despre ce se întîmplă la nivel artistic.

Povestește-ne puțin despre experien­ța ta cu artiștii de acolo.

Unul dintre artiștii cei mai interesați pe care i-am cunoscut este fără îndoială Gordan Nicolic. Și din prisma faptului că partenerul meu este sîrb, am dezvoltat o relație personală cu el, pe lîngă relația strict profesională. Am fost ajutor de concert maestro trei ani și am ajuns la o concluzie personală: majoritatea artiștilor mari nu au ego sau cel puțin îl disimulează foarte bine. Știu să comunice cu publicul ceva intim, personal. De multe ori, relația mea cu ei a fost chiar mai bună decît cu muzicienii din Orchestră, pentru că au o generozitate aparte. În ceea ce privește dirijorii, Vasily Petrenko este fenomenal, îmi place enorm. Rezonez cu stilul lui direct, deși poate pentru unii ironia lui este mai greu de digerat, însă este doar o dife­ren­ță culturală, întrucît în Europa de Est sîntem mai obiș­nuiți să spunem lucrurilor pe nume sau să recurgem la ironie. De cîțiva ani lucrăm și cu Eliahu Imbal, care este extraordinar. Stilul lui îmi place cel mai mult. Cred că dirijorii mai în vîrstă devin fini psihologi și au o foarte bună intuiție cît și cînd să se impună. Ne lasă să cîntăm, dar subtil ne dau o direcție. Dirijorii care vorbesc puțin știu să folosească ironia în așa fel încît să poți rîde de tine însuți.

Un alt concert maestro impresionant alături de care am cîntat a fost Juraj Cizmarovic, actualmente la Orchestra WDR Radio din Köln. Cînd eram copil, eram îndrăgostită de Itzhak Perlman. Îl respect, de asemenea, pe Pinchas Zukerman, un mare violonist. Sînt mulți soliști care îmi plac, însă puțini mă impresionează cu adevărat. Aici l-aș menționa pe Sergey Khachatryan, un tînăr violinist armean absolut fabulos. Daniel Stabrawa a fost un alt idol, dirijor, concert maestro solist la Filarmonica din Berlin. Am fost foarte fericită să cînt alături de el la Valladolid. O persoană absolut specială, îi admir energia, vitalitatea și iubirea de muzică. Am crescut alături de el, am urmărit înregistrările lui de pe Mezzo. Dintre muzicienii români, preferatul meu este Gabriel Croitoru. Nu pot însă să nu-l menționez și pe Adrian Berescu pe care l-am ascultat la Iași, alături de Ad libitum String Quartet.

Nu cînt pe o vioară celebră sau scumpă

Pe ce vioară cînți?

Poate vă dezamăgesc, însă nu cînt pe o vioară celebră sau scumpă (nu voiam să fac credit la bancă pentru instrument). Însă este vioara mea, pe care am căutat-o mult, este germană, din secolul al XVIII-lea. Am cunoscut mulți muzicieni cărora le place să vorbească despre instrumentul lor, însă eu nu fac parte din acea categorie, poate că am o gîndire mai simplă: dacă sună bine și nu costă o avere, e OK. [rîde]

Ce proiecte ai dezvoltat, în afară de activitatea ta din Filarmonică?

Am avut cîteva proiecte de muzică de cameră, împreună cu Nebojsa Slavic (contrabas) și Eduardo Pascual (chitară) am format Nachschlag Trio și am concertat în numeroase locuri din Spania, mai ales în Andaluzia. Împreună cu colegii mei de la Filamornică am cîntat în diferite formații și pot să spun că muzica de cameră mi-a adus cele mai multe satisfacții. În general, toți muzicienii de orchestră iubesc muzica de camera, întrucît este locul în care pot da frîu liber creativității. În Orchestră, muzicienii sînt ca soldații care ascultă și execută ordine precise, ceea ce poate deveni foarte frustrant la un moment dat.

Timp de doi ani am cîntat cu o orchestră mică, privată, din Cadaqués, formată din foarte buni muzicieni din toată Europa. Cu ei am făcut niște înregistrări foarte bune, am cîntat Schumann și Mahler. L-am avut ca dirijor pe Gianandrea Noseda, unul dintre cei mai buni cu care am lucrat vreodată. Are o charismă specială și reușește să transmită tot ceea ce trebuie cu minimum de resurse, doar cu privirea. De asemenea, mi-a plăcut să lucrez cu Augustin Hadelich, un muzician extrem de sensibil, dar poate mai puțin cunoscut. Sînt mulți artiști cu un marketing foarte bun care execută corect și sînt alți muzicieni care nu sînt considerați staruri, dar care transmit enorm, pun tot sufletul. Evident, nu este o regulă. Hilary Hahn este absolut impresionantă. Cu toate că la repetiții nu mi-a plăcut așa mult, în concert a fost impecabilă. A cîntat Mendelssohn și plîngeam. Cînd ești atît de aproape de acești muzicieni de top, percepi perfect tehnica și emoția. Ray Chen, de exemplu, nu mi-a transmis nimic în afară de o tehnică impecabilă, de un show bine pus la punct. În schimb, cînd am cîntat cu Khachatryan la Madrid plîngeam cu toții, iar noi, muzicienii, nu sîntem atît de ușor de impresionat.

Tu ești unul dintre muzicienii care au făcut pasul din Orchestră către front stage. Cum a fost acest proces?

Au fost doar trei ani, foarte interesanți: la început eram puțin speriată. Niciodată nu mi-a plăcut cînd un dirijor s-a purtat cu noi ca un șef, este o persoană care trebuie respectata, însă nu mi-a plăcut cînd am fost tratați ca subalterni. Este adevărat că nu sîntem egali, însă oamenii trebuie tratați cu respect, întotdeauna am considerat că formăm o echipă. În poziția de concert maestru ești uneori între ciocan și nicovală. Trebuie să dai niște sugestii și instrucțiuni, însă tonul contează foarte mult. Eu am făcut pasul în față în urma unui concurs și, poate și din cauza firii mele mai timide, mi-a fost greu să găsesc modalitatea de a mă impune fără să îi fac să se simtă lezați pe colegii mei. La început, încercam să îi mulțumesc pe toți, dar mi-am dat seama că era o utopie.

În România, există o programă bine gîndită, din clasa I pînă în clasa a XII-a, ceea ce ne ajută enorm

Ce are special școala românească de vioară?

Cred că este vorba mai degrabă despre o școală de vioară din Europa de Est, eu am avut de-a lungul anilor mulți colegi polonezi, de exemplu. Probabil este un sistem bine pus la punct, începînd cu profesorii foarte bine pregătiți. Este o programă bine gîndită, din clasa I pînă în clasa a XII-a, ceea ce ne ajută enorm. În Spania, de exemplu, în școli există materiile generale și de-abia mai tîrziu cursurile de muzică, iar copiii au multe teme și nu mai au timp să studieze. În România, profesorii de alte materii, cum ar fi matematica, sînt mult mai indulgenți pentru că sînt conștienți de interesele noastre. Cu toate acestea, și pe băncile școlilor din Spania ies mulți tineri muzicieni de valoare, însă se confruntă cu problema lipsei locurilor de mun­că. Nu mai ies posturi la concurs și îi așteaptă un viitor incert, unii caută de lucru în alte țări din Europa, mai ales în Germania, alții încearcă să devină profesori după ce termină Conservatorul sau sînt freelanceri și se confruntă cu multe greutăți, mai ales acum, din cauza pandemiei.

Cum te raportezi la muzica secolului al XXI-lea?

Cînd locuiam în Germania, am citit un articol în limba italiană despre frumusețe și despre căutarea de a crea frumusețea, căci ea ne ajută să ne ridicăm. Simt cumva că în muzica secolului al XXI-lea și, în general, în arta supracontemporană nu se mai caută frumusețea. Este și multă impostură, unii muzicieni nu au idee de ce fac, însă profită de o modă sub pretextul experimentalului. De multe ori, această muzică este bazată mai degrabă pe tehnică pe calculator decît pe armonie.

Noi avem nevoie de public, mi-a fost greu în pandemie, cînd concertele noastre erau pe YouTube

Care e publicul vostru?

Este de toate vîrstele, și mai tînăr, și mai în vîrstă. De cînd se poartă măști și există distanțare, nu prea mai vedem publicul. Majoritatea sînt oameni în vîrstă, dar sînt și oameni tineri și, deși vin doar din curiozitate sau pentru că programul este alcătuit din muzică de film, rămîn impresionați și vor să repete experiența. Recunosc că unele concerte didactice sînt plictisitoare, chiar și cele normale, pentru publicul adult, încît aproape și noi adormim la ele. [rîde] La asemenea concerte nu aș invita pe nimeni. Dar, în general, lumea este încîntată de experiență, de sală, de ținuta muzicienilor, de eleganța spectacolului în sine. Recent am cîntat Gershwin și Bernstein și a fost minunat, eram cu toții fericiți. Cînd ai o provocare ca muzician, dintr-odată parcă ai mai multă energie.

Cum ai resimțit perioada pandemiei?

La primul concert după pandemie, în iunie 2020, am fost profund emoționată. Dirija un coleg al meu, tot român și el, Dorel Morgu, și ne-am întors la lucru cu o mare bucurie, parcă ne iubeam mai mult. Mi-a lipsit să cînt și mi-a lipsit publicul. Lumea în Spania a trăit pandemia cu foarte multă frică, iar cei care au venit la concertele noastre în aer liber aveau o vădită nevoie de cultură ca un panaceu, un pansament pentru suflet. Îmi amintesc că am cîntat în Biserica „San Nicolas“ din El Bierzo și am fost impresionată de reacția oamenilor. Cînd am reînceput concertele în Auditorio „Miguel Delibes“ atmosfera era puțin ciudată, noi purtam masca, publicul purta mască, era permisă doar 25% din capacitatea sălii, părea că nu exista o legătură între noi. Cîntatul cu masca pe față nu este deloc ușor, eu la început mă sufocam, dar ușor, ușor m‑am obișnuit. Oa­menii au nevoie de cultură, să mențină ceva constant în viață și totodată să se deconecteze de la grijile de zi cu zi pentru că în Spania oamenii au fost traumatizați. Îi văd fericiți cînd vin la concerte. Pentru mine a fost cel mai greu fără public, a existat o perioadă, prin luna februarie 2021, cînd concertele se transmiteau pe canalul YouTube al Filar­mo­nicii. Noi aveam nevoie de public și publicul avea nevoie de noi. Atunci am înțeles cu adevărat de ce oamenii vin să ne asculte live, avînd posibilitatea de a vedea înregistrate concerte memorabile și artiști de geniu. Emoția care se transmite în direct nu se compară cu nimic.

Interviu realizat de Silvia DUMITRACHE și Marius RĂDOI

Sursa : https://www.observatorcultural.ro/

Related posts

Despre vin – fara glume

Theodora-Raluca Paun

ȚARA DIN CARE NU AM PLECAT NICIODATĂ!

Liliana Moldovan

MALMAISON – ISTORIE CĂTRE ISTORIE…

Theodora-Raluca Paun

Mormantul lui Hristos de la Ierusalim_in 3D-ABSOLUT FASCINANT

Theodora-Raluca Paun

Comunicat de presă DRP – Secretarul de stat Gheorghe Cârciu va efectua o vizită de lucru în Italia

Theodora-Raluca Paun

NĂSCUT O DATĂ CU ATENEUL ROMÂN – INGINERUL CONSTRUCTOR EMIL PRAGER, O PERSONALITATE DE EXCEPȚIE A ROMÂNIEI

Theodora-Raluca Paun

Lasă un comentariu

Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Vom presupune că sunteți de acord cu acest lucru, dar puteți renunța dacă doriți. This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

Privacy & Cookies Policy