Aș fi dorit ca în acest editorial să vorbesc despre însemnătatea lunii Martie pentru români, Ziua de 1 Martie – simbolul mărțișorului, ziua de 8 Martie – ziua internațională a femeii, dar, din păcate, nu pot. Las articolele de fond din acest număr al ziarului VOCEA TA să descrie aceste două date importante și mă voi canaliza spre ceva, care de câteva zile mie nu îmi dă pace. Războiul ce tocmai a început și se află chiar lângă noi, în Europa.
Privesc cum unii dintre colegii mei de muncă, care provin din cele două țări, respectiv: Rusia și Ucraina, trăiesc cu o tensiunea acumulată, dar și felul cum ei reacționează.
Așa cum am spus, am colegi care vin din cele două țări și care se înțeleg perfect. Nu pot spune că acum nu mai au aceeași relație, dar îi văd cum discută împreună sau cu ceilalți colegi, ce ar putea face ei, ca acest război să ia sfârșit. Colegii care vin din Rusia, au în subconștientul lor acea „vină” pe care nu o pot descrie. Sunt de peste douăzeci de ani în Germania, au familii în Rusia, fac concedii acolo, iar ceea ce se întâmplă acum, pur și simplu nu pot accepta. Am văzut într-una din zilele trecute cum colegul nostru care provine din Rusia a adus colegilor din Ucraina dulciuri, apoi într-o altă zi un buchet de flori și lumânări, spunându-le acestora că este pentru oamenii nevinovați care au murit în aceste zile acolo.
Am văzut în ochii lor lacrimi, a tuturor, inclusiv a colegilor care nu au de-a face cu niciuna din aceste două țări. Am văzut cum solidaritatea își găsește casă în firma noastră și unde un coleg rus a format o inițiativă de a se colecta ajutoare pentru cei din Ucraina. Îi văd cum suferă, îi văd cum încearcă să arate că nu este vina lor, ci a unui conducător care nu gândește, așa cum spun ei, care nu are suflet, iar de inimă nici nu mai spunem nimic.
Am avut cu ei o ședință, ca și director regional, i-am chemat pe toți colegii la aceeași masă și i-am lăsat în primul rând să vorbească, să spună ceea ce cred. Am văzut că niciunul dintre ei nu acuză pe nimeni, cum o mare parte din ei s-au oferit să ajute și cum îi susținea psihic pe colegii din cele două țări.
De asemenea, o colegă mi-a spus că unul din orașele atacate, respectiv Kharkiv este orașul unde s-a născut, unde a fost profesor universitar o perioadă lungă și unde, momentan are familia. Plângea. Nu știam ce să îi zic. Îmi spunea că avea programat un concediu – după cinci ani de zile să meargă să își vadă familia, dar acum, nu știe nici măcar dacă îi va mai vedea vreodată. Întâi pandemia, apoi războiul, parcă totul este făcut contra ei, îmi povestea.
Îmi e greu să îi întreb zilnic cum se simt, îmi văd colegii apatici, fără vlagă, afundați în treburile lor de aici, dar cu gândurile acolo, la țările și familiile lor.
Îmi doresc din suflet să se termine odată acest (nici nu pot să zic, război) și să putem trăi în anul 2022 într-o lume liniștită, prietenoasă și liberă.
Dumnezeu să fie cu noi!
Ionela van Rees- Zota
