Poezia este coloana vertebrală care leagă cerul cu pământul. Ea este o Doamnă înaltă care unește inimile și experiențele. Poeții cultivă și seamănă armonie în lume. Poezia lor este mama iubirii și mireasa artelor. Creațiile poetice și muzica sunt darurile divine ale liniștii sufletești, ecoul unei sensibilități fragile, cel mai ades produs al meditației în care sentimentele sunt exaltate și ridicate la cer. Poetul devine astfel arhanghelul timpului și conducătorul carului plin de cuvinte, flori și fluturi. Poezia este regina artelor, iar scriitorul – un fluture care zboară, zboară și cade în foc, un spirit care arde fără să fie ars. Poetul și poezia seamănă cu o lumânarestră lucitoare care nu se sperie de întuneric.
Liliana Moldovan, originară din Transilvania mamei mele, este poeta dorului: „Cu ploaia dorurilor mele,/ umezeştete-ţi faţa. iubite,/ îţi treci degetele/ prin gândurile/ alintate de stropi./ Amintiri ninse prea curând,/ cuvinte nespuse,/ mult prea devreme” („Dor”). Prin poezia pe care o scrie autoarea asigură legătura între lumea de azi și lumea viitorului, lumea la care „Zâmbet de heruvim” visează ca la un copac plantat pe malul Râului Frumuseții. Ea este o pasăre zglobie care sare de la o ramură la alta, este fluier ce creează melodii care umplu sufletul cu tandrețe și delicatețe. Numărul poeților lumii care scriu despre vise este nenumărat.
Poezia este veșnicia și viața sufletului nostru. Este o fântână dulce care potolește setea sufletelor însetate de dragoste și cultură. Asemenea lor, versurile autoarei sunt ca frunzele unui copac miraculos cu fructe dulci pentru gustul sufletelor flămânde de sensibil și frumos. Poezia Lilianei Moldovan este scrisă într-un limbaj prin care omul își explorează propria fascinație: „Nu vrei să-mi mai aduci veşnicia?/ S-o lași să se strecoare/ în palmele scăldate de timp?/ Sărută-le, primeneşte-le cu buzele tale./ Păstrează iubirea în stare de veghe./ Mi-e dor să sfidăm infinitul/ cu îndrăgostite atingeri!” („Prima scrisoare”). După cum bine știm, poezia este arta de a combina plăcerea lirică cu adevărul, gustul cu utilul și plăcutul. Știința este concepută pentru cei care învață, poezia este dăruită celor care știu și visează. Sarcina poeziei este de a limpezi realitatea ascunsă de cuvintele noastre, creând spații de tăcere în jurul lucrurilor. Poetul vede lumea așa cum se uită un bărbat la o femeie. Poeții sunt judecătorii necunoscuți ai lumii. Orice poet este un „mincinos” care spune mereu adevărul, dând o altă interpretare lumii și lucrurilor din jur.
Poezia este rost de metamorfozare, este jurnalul unei creaturi marine care trăiește pe uscat și vrea să zboare în aer, așa cum mărturisește Liliana Moldovan: „Aparţin dimineţilor răsfăţate!/ Aparţin ano timpului/ ce stă să vină cu parfum de liliac./ Aparţin iubirilor trecute/ şi mângâierilor din viitor” („Alint de primă vară”). Poezia domniei sale este ca o oglindă care împodobește tot ce este deformat în lume, tot ce e trist, banal și brutal. Poezia este aproape la fel de importantă ca istoria. Autoarea știe că poezia e cu totul specială, e o flacără care ar trebui să impresioneze cititorul ca și cum cuvintele ei ar fi smulse din gândurile acestuia sau ar deveni aproape o amintire din viața lui. Poezia poate fi cheia perfectă pentru descifrarea hieroglifelor naturii, iar cel care o privește, adică creatoarea de poezie este o ființă a cărei inimă este sfâșiată de suferința secretă, dar ale cărei buze au scopul ciudat de a transforma nemulțu mirile și strigătele într-o muzică aproape divină.
Astfel, poezia Lilianei este ca liniștea adormită pe un colț de pervaz. Scriitoarea se recomandă ca un suflet blând, o ființă tânără, frumoasă, fragilă și inteligentă. Poezia ei cade din cer cu claritate, precizie, în mod concis și profund. Poeziile ei răsar dintr-o stare de lumină interioară. Marile victorii sunt câștigate nu numai prin moralitate și vitejie, ci și prin poezie: „Liniștea doarme pe un colţ de pervaz,/ priviri aruncate peste lume/ însoțesc zăpada/ căzută pe gânduri cărunte” („Întârziata iarnă”). Mereu am spus că Dumnezeu este poetul perfect, iar poezia este un ecou care necesită o umbră pentru a dansa. Poezia e construită din idei care respiră și cuvinte care ard, iar poeții sunt ca magicienii care caută cuvinte magice pentru a alunga frica din sufletele oamenilor. Prin intermediul versurilor sale, Liliana Moldovan încearcă să pătrundă în cartea vieții printr-o poveste de iubire, acel veșnic mit legat de capacitatea omului de a da sens vieții. Inspirația poetică este un sublim atribut al minții umane. Este refrenul frumuseții și al delicateții: „Trebuia să fim un refren fără sfârșit/ cu lanuri de veselie/ și fructe eterne pe coaptele buze,/ dar ne-am pierdut în toamna amintirii/ devenind doi singuratici/ în cartea vieții” („Poveste de iubire”). O poezie începe ca un cadou liric și se termină cu o vorbă înțeleaptă. A fi poet este o condiție existențială și nu o profesie.
Sufletul poetului nu are odihnă! Iar spiritul poeziei este ca un brad de Crăciun, împodobit cu globuri superbe: frumusețe, iubire, puritate și dor. Trup și suflet. Spiritul cuvintelor mângâie sufletul. Dragostea, ca dorință arzătoare, spirit îmbălsămat, este una dintre temele preFerate ale autoarei.
Liliana Moldovan vine în fața noastră cu versuri care reflectă lumea sa reală, imaginară și sentimentală. În versurile sale am avut bucuria să întâlnesc o poezie profundă şi distinctă. Dânsa are o mare conștiință poetică. Poeziile din acest volum se remarcă prin reflecție profundă, perpetuu polemică, de situare în lume, ca și în universul ei interior. Autoarea ne oferă poeme de o calitate excepțională. Poezia ei este deschidere către frumos, profunzime, noutate și divinitate. Liliana Moldovan nu este poeta uimirii, ci poeta fericirii, un dar divin cu zâmbet de heruvim.
Baki Ymeri,
membru al Uniunii Scriitorilor din România Liliana Moldovan
