Mi-am petrecut adolescența avînd sub ochii mei mai multe tablouri de Pallady, aflate în casa familiei. Îi priveam, mai ales la culcare, și atunci am sezisat distincția dintre tabloul văzut în muzeul public și cel prezent în spațiul intim ca un partener cotidian. Fără urmă de senzualitate, dar plastic seducătoare, mi-am petrecut o viață printre femeile lui Pallady. Aparent nedorite, femeile sale sînt părăsite. Incapabile de efort și indiferente la erotism, ele se odihnesc. Fotoliul, canapeaua sau șezlongul le sînt propice pentru repaosul fizic la care aspiră. Cît am iubit-o pe aceea care se ascundea în cochilia unei canapele bordeaux sau, și mai mult, pe aceea care, pe un intens fond albastru, profita de singurătatea oferită de confortul unui șezlong. Bărbații sînt absenți, dar nici așteptați. Femeile lui Pallady, femei însingurate ce-și sînt suficiente lor înseși. Exclus, le-am privit și le-am înțeles.
Nu am divorțat, dar ne-am despărțit din bună înțelegere la moartea tatălui meu, cînd cîteva dintre ele au intrat în haremul inaccesibil al unui colecționar care le-a sechestrat și le-a integrat printre membrii incredibilei sale familii de capodopere.
Am conservat una singură care, oficial, m-a însoțit în Franța, unde și-a găsit adăpost în Normandia și, acolo, periodic o regăsesc. Ea e delegata familiei dispersate din cauză de dolii și îndepărtări. Dar, consolare secretă, accidentele istoriei mele personale i-au permis să reintegreze spațiul originar, acela al Parisului și al oazei ascunse în care ani întregi s-a refugiat Pallady, la Place Dauphine. O privesc și recunosc balconul atelierului, identific arborii și îmi amintesc casa pe care am văzut-o fie cînd l-am însoțit acolo pe Jan Kott, prietenul polonez care l‑a redescoperit pe „Shakespeare, contemporanul nostru“, fie cînd, împreună cu Claude Roy, pe o zi cu soare, i-am vizitat vecinii, Yves Montand și Simone Signoret. Se simte bine aici și privirea mîngîie tandru locul ce‑i e cunoscut. Ea nu mai e o străină.
Eroina mea personală – din tabloul pe care îl ofer, acum, cititorilor revistei Observator cultural – nu e izolată ca celelalte personaje feminine în solitudinea atelierului, ci se situează pe pragul între interiorul care se ghicește și exteriorul care se dezvăluie. Un personaj la frontieră, în acest „entre-deux“ indecis. Ferestrele sînt deschise. Aerul circulă și respirația e calmă. Ochii i se îndreaptă spre refugiul interior, spre apartamentul fără îndoială gol, în timp, ce în spate, se înalță castanii și se zăresc ferestrele rapid schițate. Personaj plasat la margine de spații, ce-și afirmă astfel propria incertitudine, căci cine e ea? Nici expusă ca alte nuduri, nici retrasă ca o călugăriță laică.
Totul afirmă aici o epuizare, o lasitudine, un abandon… O pauză a dorințelor. Corpul e destins, mîinile aristocratic dispuse, capul înclinat adoptînd poza emblematică a melancoliei. O figură ce-și asumă fără dramă, nici deliberare absentă de program existențial. Ea poartă în sine ceea ce italienii numesc „morbidezza“. Și de aceea pare a fi o precursoare a eroinelor lui Antonioni. Eroine obosite, în așteptare de „nimic“. O Monica Vitti avant la lettre.
E cunoscută atracția lui Pallady pentru ordine și economie. Aceasta se confirmă aici și implică o lectură atentă, căci tabloul evită afirmația explicită și permite supoziții. Pallady – cît iubesc aici imprecizia vestimentară a eroinei – nu optează, ci cultivă erotismul ambiguității. Nu vorbește el în Jurnal de iubita pe care o părăsea la Hoisești „îmbrăcată cu o rochie de casă care lasă să i se întrevadă corpul admirabil“?, asemeni doamnei din Place Dauphine: veșmintele nu-i asigură decît o protecție minimală, o suspensie temporară a nudității. Capotul poate cădea ușor și sînii se dezvăluie. Dar pantoful negru, de la baza tabloului, evocă ținuta urbană și nu pe cea privată pe care o afișează? Ea se întoarce din oraș sleită de puteri sau se teme să iasă în lume? Aceasta-i întrebarea subtil sugerată? Și inteligent nerezolvată, căci astfel îndoiala subtil persistă.
Personajul se desenează frontal, dar bidimensional ca o figură mentală a melancoliei. Perspectiva e refuzată, ca și seducția cromatică intensă dragă lui Matisse. Totul pare plasat sub semnul evanescenței, al stingerii posibile, al ștergerii consimțite. Culorile se atenuează, ele par a fi amenințate de o lentă, iminentă dispariție. Obosită, tînăra doamnă și-o asumă fără temere, nici refuz. Plasată între cadrul ferestrei deschise și acela imperativ al pînzei, partenera mea normandă nu e nici închisă, nici liberă. Incertitudinea îi e condiția. Existențială și spațială. Și mă întreb: oboseala îi e un refugiu protector sau un abandon consolator. Oricum ea s-a retras – nu contează motivele – și s-a îndepărtat de lume fără a-i interzice accesul în intimitatea apartamentului enigmatic. Copacii veghează chiar dacă ferestrele vecine sînt închise. În Place Dauphine e liniște și eroina mea antonioniană se confruntă cu extincția pe fond de plictis și lasitudine. Cît îi admir resemnarea.
De ani întregi, mă refugiez în seninătatea acestui Pallady de care niciodată nu mă îndepărtez îndelung. Privindu-l, mă pregătesc… Oboseala e un presentiment al sfîrșitului și nu doar un episod temporar. Acest Pallady unic și exemplar îmi servește de îndreptar profan. Îl am sub ochii mei!
GEORGE BANU
SURSA : https://www.observatorcultural.ro/
