– Dle inginer, ca membru al Societății Culturale Ploiești-Mileniul III, pe care o conduceți, îndrăznesc să vă rog să vă prezentați, pe scurt.
– Sunt născut în anul 1943, la 16 aprilie, în Ploieşti. Studiile le-am început la Şcoala nr. 5, apoi la Liceul “Ion Luca Caragiale”, promoţia 1961 , după care am urmat Institutul Politehnic Bucureşti, Facultatea TCM.
Activitatea profesională: inginer la Uzina “24 Ianuarie” (1968-1978) și la Întreprinderea de Rulmenţi Grei, începând din anul 1978, până la pensionare, În anul 2000. Aici am deţinut funcţiile de inginer-şef, director comercial şi director general. În prezent, sunt administratorul unei firme private de proiectare şi execuţie rulmenţi speciali pentru industria petrolieră. În paralel, sunt preşedintele Societăţii Culturale Ploieşti-Mileniul III şi vicepreşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie Prahova.
Cu o asemenea carte de vizită impresionantă, ing. Constantin Trestioreanu reprezintă, fără îndoială, o personalitate marcantă a municipiului Ploiești, a judeţului nostru. Ca atare, vă propun să faceți o relatare detaliată a carierei dvs?
– Cred că cel mai bine ar fi să încep cu Întreprinderea de Rulmenţi Grei Ploieşti -actuala Timken -care, încă din 1978, era o fabrică cu o tehnologie avansată. De altfel, industria de rulmenţi grei din România era cunoscută ca al şaptelea producător, ca marcă, din lume. Ce vremuri! Acum nu mai este nici în primii 20! Asta pentru că, după ‘ 89, fabricile de rulmenţi de la Slatina şi Braşov au dispărut, iar cele din Bârlad şi Alexandria şi-au redus serios activitatea. Singura fabrică de acest fel care nu numai că a supravieţuit, dar s-a şi dezvoltat, crescând producţia şi vânzările, a fost cea de la Ploieşti.
– Mărturisesc, cu plăcere că, în calitatea mea de jurnalist, în anii ’80, mergeam deseori la IRG, atunci când era vorba de prezentarea în gazetă a unor fotoreportaje din industrie. Probabil, din acest motiv, când s-a privatizat, am şi devenit acţionar certificat la IRG…
Privatizarea IRG, din anul 1998, a fost un succes, o şansă în plus pentru fabrica din Ploieşti. Atunci, ea a fost cumpărată de către firma Timken – unul dintre cei mai mari producători de rulmenţi grei din lume, care, în decursul anilor, a făcut investiţii masive, astfel încât fabrica de la Ploieşti este bine cotată şi căutată, cea mai mare parte din producţie mergând la export.
– Cum au reuşit americanii de la Timken să menţină fabrica de la Ploieşti în lumea bună a producătorilor de rulmenţi, în timp ce alte sute de privatizări au bătut pasul pe loc, unele dintre acestea dispărând chiar?
– Aşa cum am mai spus, investitorul american a pompat sume mari în modernizarea fabricii , aspect care a condus la creşterea calităţii producţiei. Cu un astfel de management, Timken Ploieşti a şi devenit prima fabrică de rulmenţi grei din ţară deţinătoare a certificatului de calitate ISO-9000, având, totodată, o deschidere totală către pieţele externe, în condiţiile când, după ’89, cererea internă de rulmenţi s-a redus cu 70 la sută.
– Observ, la dumneavoastră, că vorbiţi cu o mare pasiune despre rulmenţi, deşi au trecut 9 ani de când v-aţi pensionat…
– E şi normal din moment ce activez, în continuare, în sfera rulmenţilor. Am o firmă, unde coordonez activitatea de proiectare şi execuţie rulmenţi speciali pentru industria petrolieră, întreaga producţie fiind exportată în SUA. Un rol important în activitatea acestei firme îl are, ca director, soţia mea, Liana. Alături de care, poate, va veni şi băiatul nostru, acum în vârstă de 18 ani. Această activitate îmi aduce, normal, atât o satisfacţie profesională, cât şi una materială.
– În România, însă, este o nesiguranţă continuă. Traversăm o criză globală şi complicată, cu efecte directe, probabil, şi asupra dvs. Ce soluţii întrevedeţi pentru o relansare economică?
– Deşi ţara noastră nu poate influenţa în niciun fel această criză – ea fiind un participant nesemnificativ pe piața mondială – putem, totuşi, să depăşim aceste momente, într-adevăr grele. După părerea mea, atmosfera creată în jurul crizei, în special de media, este puţin exagerată. Fără îndoială că toate sectoarele de activitate sunt şi vor fi încă ceva vreme afectate. Dar eu nu cred că situaţia şi rezultatele vor fi mai rele decât performanţa pe care industria din România a realizat-o în perioada 1990-2000. Atunci când fabrici competitive, cu 16000 de salariaţi (Uzina 1Mai si Uzina mecanică Plopeni-n.a.), au fost scoase la mezat, acestea nemaiavând azi decât cel mult 1500 de angajaţi! Revin la criză şi la soluţiile care trebuie luate de societăţile comerciale şi de fiecare dintre noi în parte. În loc de văicăreli şi analize pe la toate posturile TV sau în presa scrisă, unde fel de fel de “specialişti” îşi dau cu părerea, ar trebui o regândire a investiţiilor şi luarea celor mai corespunzătoare măsuri de restructurare a activităţii tehnologice şi de personal – astfel încât economia să se menţină, cu orice preţ, în activitate. “Să nu cazi pradă nicicând disperării” – cum spune poetul Rudyard Kipling. Concret, atenţie la măsurile ce se iau pe plan mondial, la care trebuie să ne racordăm şi noi, în primul rând prin rezolvarea problemelor organizatorice, rămase încă nerezolvate.
– Ce facem Însă cu sindicatele, care nici nu vor să audă de restructurări de personal. Ba, mai mult, ele solicită şi majorările salariale promise în campania electorală, unele dintre ele înscrise în lege, precum cea a profesorilor? Senzaţia mea e că ţara este cuprinsă de haos, fenomen generat de incompetenţa guvernului, aflat şi el În mare criză…
– Oamenii ar trebui să înţeleagă totuşi că, în actuala conjunctură, nu există altă soluţie decât strategia restructurării. Ce nu pot eu să înţeleg e faptul că mulţi dintre cei disponibilizaţi nu vor să muncească, să câştige un ban din muncă cinstită, în agricultură, de exemplu. Eu, bunăoară, sunt dispus să plătesc bine pentru cositul unei parcele cu fâneaţă, dar nimeni nu mai vrea să “coboare” în iarbă!
– Ce se va întâmpla cu tinerii care nu îşi regăsesc viitorul personal şi al familiei în viitorul României? Cineva spunea că un asemenea viitor poate fi găsit aici, la Ploieşti, unde există Universitatea „Petrol-Gaze”, o adevărată fabrică de ingineri…
– Corect! Acum, şi în viitorul apropiat, inginerii vor fi mult mai căutaţi, fiindcă este nevoie de specialişti în industrie şi de produse industriale. Este nevoie, de asemenea, de meseriaşi, ca strungari, frezori, rectificatori, tratamentişti – a căror lipsă deja se simte, datorită faptului că au cam dispărut școlile profesionale de meserii…
– Şi ar mai fi o problemă, cea a salariilor, complet “necompetitive” cu cele din Vest.
– Fără îndoială că aşa cum la produsele industriale există o tendinţă de aplatizare a preţurilor pe plan internaţional, şi salariile vor trebui să aibă aceeaşi evoluţie, astfel încât, în 10-15 ani, să ne apropiem de ţările avansate. Soarta acestei ţări stă, în bună parte, la mâna politicienilor, a aleşilor noştri.
– Apropo, de ce nu aţi intrat în politică? Nu v-a tentat niciodată să faceţi acest pas?
– Nu! Eu m-am hotărât să fac doar politica Prahovei şi a Ploieştiului; aici trăiesc şi muncesc…
– Dar oraşul nostru arată ca naiba, nu are o amprentă specifică, o identitate arhitecturală, ci doar un mixaj de stiluri şi culori, inepţii din beton şi sticlă – o regulă a modernizării actuale, regulă remarcată, mai ales, în cartierul “Albert”, acolo unde s-a “refugiat” o bună parte din… lumea bună a urbei. Ce i-aş arăta, eu bunăoară, unui turist străin, în afară de Muzeul Ceasului, Galeriile Comerciale, Halele Centrale sau mulţimea de biserici ortodoxe? Atractivă pare a fi doar energia negativă a oraşului… Acesta-i Ploieştiul sufletului nostru?
– Ăsta este un blestem al primarilor ploieşteni. Ei sunt de vină, cred eu, datorită faptului că, începând de la al II-lea război mondial, niciun primar nu şi-a propus să facă nici măcar o singură lucrare de care să fim mândri. Nu a existat un plan de urbanism şi specialişti consecvenţi în realizarea lui. Au fost doar promisiuni. Ar fi interesant ca presa locală să pună faţă în faţă promisiunile aleşilor făcute în campaniile electorale cu ceea ce s-a realizat, de către fiecare în parte. Oricum, eu iubesc acest oraş, aşa cum este el, dar asta nu înseamnă că nu am o amărăciune în suflet de felul cum arată…
– Din iubirea aceasta, a dvs faţă de Prahova şi Ploieşti, s-a născut, probabil, ”Societatea Culturală Ploieşti – Mileniul III”, care spune aproape totul despre obiectul său de activitate: proiecte cultural-istorice de durată şi de larg interes public…
– Ca preşedinte al acestei Societăţi – înfiinţată În anul 2001 – mi-am propus să fac ceea ce făceam şi în fabrică: management. Alături de mine am cooptat un grup valoros de specialişti şi cercetători, care lucrează cu pasiune în domeniul istoriei şi valorilor culturale ale Ploieştilor şi Prahovei. Am reuşit, astfel, să scoatem la lumina tiparului, sute de opere literare şi de publicaţii, peste 10.000 de fişe de autori şi titluri: dramaturgie, proză, romane, eseuri, corespondenţă, aforisme, publicistică, memorialistică, traduceri etc. Unele dintre aceste cărţi sunt, ca idee, în premieră naţională, precum Dicţionarul istoric al judeţului Prahova. Am editat, de asemenea, O cronică ploieşteană, 1885-1974, autor Carol Debie, lucrare în patru volume, sau Istoricul cultelor religioase creştine şi multe, foarte multe alte cărţi, semnate de prof. Gheorghe Marinică-vicepreşedintele societăţii Culturale Ploieşti -Mileniul III, Marian Chirulescu -secretarul Societăţii, prof. univ. dr. Ion St. Baicu, dr. Costin Vrânceanu, conf. univ. dr. Preda Gavril, doctoranzii Dorin Stănescu şi Polin Zorilă, regretatul prof. Mihai Apostol. În colectivul nostru sunt, însă, şi alţi cercetători, la fel de valoroşi precum cei citaţi mai înainte.
– Ştiu că obiectivul principal al Societăţii Culturale Ploieşti-Mileniul III este realizarea unei ample monografii a municipiului nostru, care s-o depăşească pe cea a lui Sevastos. În ce stadiu vă aflaţi cu această lucrare?
– Întregul nostru colectiv ne dorim să realizăm Marea Carte a Ploieştilor, în două-trei volume. Sperăm ca eforturile noastre să fie concretizate în primăvara anului viitor, când va apărea primul volum, axat numai pe istoria oraşului şi pe evenimentele importante care au avut loc până în anul 2000. Din păcate, neavând acces la arhiva comunistă, perioada respectivă va fi sumar prezentată. Pot spune, însă, că am făcut cât am putut, cine poate, să facă mai bine!
(Cartea a apărut, totuși, în trei volume – n.a.)
Ioan POPESCU
Martie 2010
(interviu inclus in vol. OAMENI DE NOTA 10, aflat in curs de tipărire)
