Adia vântul peste lanul de spice, vălurindu-l. Marin a coborât coasta spre râu, şi-a pus straşină mâna să-şi privească ogorul.”Anul acesta vom face recoltă bună de grâu . Voi putea să plătesc rechizitele pentru fetiţele mele, Maria şi Sanda. Of, Doamne, oare când voi putea să strâng bani pentru operaţia la ochi a nevestei?“
În timp ce se gâdea, făcându-şi planuri pentru sfârşitul verii, a simţit o mână pe umărul său. A întors capul, şi surprins a văzut-o pe Mariana cu bastonul de nevăzător lipindu-se de el.
-Cum e grâul Marine?
-Fain, Mariana!
-Îl aud cum vălureşte. Cred că a început să îngălbenească…
-Peste două săptămâni putem să-l secerăm.
-Mă bucur, Marine! Îl vindem la morarul din sat.
-Oprim şi noi pentru pită!
-Oprim cât să ne ajungă până în vara viitoare.
-Io, zic, Mariana, să vindem şi partea noastră. Vreau să strângem bani pentru operaţia de la ochii tăi!
-Nu anul ăsta, Marine! Fetele au crescut, trebuie să la asigurăm traiul la oraş, la școală!
Tot vorbind, Marin a aşezat-o pe Mariana pe un tăpşan de iarbă uscată, apoi s-a aşezat şi el alături. O tăcere adâncă s-a lăsat între ei. Adierea de vânt îi mângâia pletele Marianei. Marin o privea cu gingăşie iar ochii ei priveau în zare fără să vadă nimic.”Frumoasă e femeia mea.Cea mai frumoasă din sat. “ Gândea Marin. Alături, Mariana îşi frământa gândurile aducându-şi aminte de vremea când vedea în bărbat cel mai frumos flăcău din sat. Instantaneu mâinile lor s-au împreunat. Imaginea asta, aşa, stand în capul locului pe tăpşan, admirând ogorul, putea să fie o statuie dedicată unei familii de ţărani români rugându-se cerului. Să mai dea o ploaie. Ziua paparudelor trecuse.
Acest tablou s-a repetat treizeci de ani la rând. Mariana se bucura, de fiecare dată când venea alături de Marin să simtă adierea vântului venind dinspre ogorul lor. Aici îşi făceau planurile de viitor. Fetele crescuseră. Ajunseseră intelectuale la oraş. Maria era profesoară, iar Sanda ingineră la o fabrică de avioane. Erau căsătorite, la casa lor, şi una din ele aştpta să aducă pe lume un copil.
Într-o dimineaţă, Marin şi Mariana s-au trezit cu amândouă fetele, cu maşinile lor, şi cu ginerii oprind la poartă. Mariana era pe prispă depănuşa drugile de porum pentru găini. Marin era în grajd să cureţe de bălegar podeaua. La auzul motoarelor, Mariana a simţit că au venit fetele.
-Marineee! A strigat de pe prispă Mariana. Au venit fetele noastre.
-Stai că vin! A răspuns din grajd omul.
Între timp Sanda a tras drugul de la poarta mare şi a dirijat intrarea autoturismelor în curte.
-Uşi! Afurisită de găină! Vrei să te calce maşina?
Mariana a coborât cele câteva trepte, ţinându-se cu o mână de stâlpul ce susţine acoperişul, bucurându-se de venirea celor două fete, pe care multă vreme, până au plecat, le considera lumina ei.
-Bine aţi venit! Lumina mea!
Maria şi Sanda au îmbrăţişat-o cu multă căldură.
-Sărut mâna, mamă! I s-au adresat cei doi gineri.
-Să trăiţi copii mei! Întinzând mâna să le mângâie feţele, aşa cum făcea ori de câte ori veneau acasă.
Atigându-i, i se lumina faţa, şi un zâmbet de fericire înflorea pe buze.
– -Bine aţi venit! Frumoase maşini aveţi! Le-a spus Marin, îmbrăţişându-i pe toţi patru, după ce se spălase pe mâini la fântâna din curte, turnându-şi apa cu cana de lut ars aflată pe ghizdul fântânii.
– – Tată! I s-a adresa Sanda. Am venit s-o luăm pe mama. O ducem la spitalul de oftamologie.
– -Şi…credeţi că o să vadă, iar?!
– – Doctoriţa, aceeaşi care a văzut-o anul trecut, ne-a asigurat că, după operaţie, o să vadă. A intervenit Maria.
– – Dacă ziceţi voi, e bine! Dar pe maică-ta aţi întrebat-o?
– -Mă duc Marine! A răspun Mariana în locul fetelor.
– A doua zi, cele două autoturisme au plecat, luând cu ele şi pe Mariana. Bărbatul a rămas în pragul porţii, făcându-le cu mâna, până când imaginea maşinilor a dispărut după curba de la Tănase.
*
După trei săptămâni Marin a primit telefon de la Sanda.
-Tată! Sărut mâna! Mâine să vi la noi că soseşte mama de la Bucureşti. Cu aceleratul de 6 seara.O aşteptăm în gară cu toţii…
-Cum!? Vine singură ?!
– Da! Singură! Vede!
-Doamne! Mare e minunea Ta!
În seara aceea, Marin s-a bărberit, lucru ce-l făcea numai Duminica, sau de sărbătorile religioase. Şi-a verificat costumul pe care îl păstra pentru îmormântare, şi-a lustruit pasntofii şi şi-a aranjat toate cele necesare unui bărbat ,pe un taburet.
Când a răsărit luna şi luceafărul de seară clipocea lumină deasupra casei, Marin stătea pe prispă gândindu-se la nevasta sa. ” Of! Doamne, ce bine ! Ce-o să spună când le va vedea pe fete…?“ S-a retras în cameră pentru a dormi atunci când Carul Mare s-a arătat deasupra grajdului unde cei doi cai ai săi se auzeau dând din copite.” Şi ei sunt neliniştiţi. Presimt frământarea mea.“ Gândea Marin strecurându-se sub cuvertura înflorată, ţesută de Mariana când era fată. A adormit târziu. Nu-l lăsau gândurile. A doua zi, după ce a dat de mâncare la animale şi la păsări, s-a îmbrăcat în hainele de sărbătoare.
-Tudorică! L-a strigat pe vecin.
-Ce Mărine?
-Plec la oraş! S-o aştept pe Mariana!
-Zău, mă! Vede?
-Cu ajutorul lui Dumnezeu!
-Lasă, bă, că sunt doftori buni!
-Să te uiţi şi pe la mine!
-Cale bătută, Marine! Nu-ţi face griji…
*
Soarele era de două suliţe pe cer când toţi trei aşteptau pe peronul gări din oraşul de la poalele Tâmpei. La difuzor s-a anunţat sosirea trenului venind de la Capitală.
Garnitura a oprit cu scrâşnet de roţi. Oameni cu geamantane coborau, alţii urcau, astfel se creease o vânzoleală în jurul vagoanelor.
-Uite pe mama! A strigat Maria!
Mariana cu un mic geamantan în mână a trecut pe lângă ei, îngrijorată că nu o aşteaptă nimeni. Cele două fete, văzând că mama lor părăseşte peronul, au strigat-o din urmă.
Femeia se întoarce şi priveşte nedumerită. Cunoştea glasul fetelor ei.
-Aici suntem! A strigat din nou Sanda!
Mariana s-a apropiat de cei trei venind în întâmpinarea lor.
-Voi sunteţi, dragile mele!? V-am recunoscut vocile…
– Marin unde este?
– Nu mă recunoşti? Eu sunt!
– Vai, ai îmbătrânit… erai tare frumos…
Toţi patru s-au îmbrăţişat şi lacrimile le-au brăzdat obrazul. Pentru Mariana timpul stătuse în loc, 30 de ani !
Clopotul Bisericii bătea pentru vecernie…
Al.Florin Ţene
