24.6 C
Nürnberg, DE
August 7, 2022
Cultură Noutăți

Blestemul Lunii Albastre

– Mai ești încă aici? întrebă el în șoaptă.

– Mai ești încă aici, aici? se auzi glasul lui în ecoul nopții de octombrie.

– Măcar mă auzi? Mă poți vedea? continuă el, plin de speranță.

– Măcar mă auzi, auzi? Mă poți vedea, vedea? îi preluă din nou ecoul întrebările.

Băiatul era înnebunit de disperare.

Trupul ei îi dispăruse din brațe, locul acestuia fiind luat de o boare răcoroasă de toamnă.

Pletele ei lungi și cârlionțate nu-i mai acopereau pieptul, dar mirosul lor ramase în aer prelungind parcă agonia dispariției ei.

Cosma căzu în genunchi, privind lung la rotunjimea lunii și-n ochi lacrimile își săpară izvorul. Curgeau din albastrul irișilor, coborând odată cu ele toată durerea și dorul de ea.

Ea, cea care-l iubise diferit, încurcat, ciudat. Și-n același timp pasional, ridicându-l pe un piedestal de unde nu credea vreodată că va fi dărâmat sau înlocuit.

Răcoarea nopții îl făcu să tresară din visare.

Trebuia să facă ceva, să o caute, dar unde?

Să ceară ajutor, dar cui?

Avea cu el doar o blană călduroasă de oaie, care încă mai păstra căldura trupurilor lor. Și mai avea o bâtă grosolană din lemn de stejar pe care o purta tot timpul cu el.

Nu ar fi îndrăznit nimeni să-l atace la vederea staturii lui și mai ales la vederea acelor ochi. Ochi de un albastru înghețat ce străpungeau până-n adâncuri om sau animal, stârnind frica.

Dar asupra ei, ochii lui nu avuseseră nicio putere.

Ea-i iubise din prima și transferă în ei toată dulceața unui sentiment necunoscut pentru el, dar blând, cald, adorabil…

Și totuși cineva îndrăznise să i-o fure pe Zamfira!!!

Cosma se mai uită o dată în jur, strigând-o puternic pe nume:

– Zamfiraaaa! Zamfiraaaa!

Dar ca și mai devreme, singurul care se îndură să-i răspundă era tot ecoul ce-i cânta numele iubitei, răspândindu-l în cele patru zări.

În acel moment, a înțeles că Zamfira era deja departe, răpită de către Luna Albastră de octombrie și dusă în regatul de sub pământ.

Numai în acea noapte Luna Albastră avea puterea de a răpi fete sau femei și de a le dărui lui Serpens ca ofrandă.

Cosma plin de durere, își aminti semnificația acestei nopți, și începu să se lovească cu pumnii în piept pentru nebunia comisă.

Fusese numai ideea lui de a merge în acea noapte pe Vârful Moldoveanu pentru a admira-o pe Selena în ultima noapte de octombrie.

Își ridică trupul vânjos și gol până la brâu, își aruncă pe umeri blana de oaie și spunând o rugăciune în gând, plecă în căutarea marilor înțelepți ai satului.

În sfaturile lor spera să găsească intrarea spre regatul lui Serpens și să o aducă înapoi pe Zamfira.

Nici nu realiza, în zbuciumul inimii îndurerate, că și ajunsese în mijlocul satului.

Bătrâni și tineri stăteau îngenuncheați în jurul Fântânii magice, a cărei gură o acoperiseră pentru ca Luna Albastră să nu își poată oglindi imaginea și spori puterile.

Fetele și femeile erau ascunse, conform tradiției, în case și îmbrăcate în blănuri de animale pentru a nu fi găsite de razele selene albastre și răpite.

– Ajutorrrr! apucă să geamă Cosma și căzu ca lovit la picioarele marilor înțelepți.

Toți își întoarseră privirile către acea movilă de carne prăbușită.

Cu greu își dădură seama că nu era altul decât Cosma, cel mai mândru și brav fecior al ținutului.

Unul dintre înțelepți se îndreptă către el și-l privi adânc în ochii înroșiți de durere. În ei citi toată povestea fără să scoată nici măcar un cuvânt.

– Va fi blestemat pe vecie! rosti un alt mag.

– Așa este! confirmă primul, dar acesta este destinul lui, iar noi trebuie să-l ajutăm să-l împlinească, grăi acesta.

Cum auzi aceste cuvinte, Cosma ridică capul întrebând nerăbdător ce trebuie să facă.

– Voi face orice, mă pot lipsi de orice dar nu de Zamfira! spuse el hotărât.

Cei patru magi ai satului își apropiară capetele pentru a se sfătui.

După câteva minute aceștia îl chemară în fața lor.

– Cosma, spuse cel mai bătrân dintre ei, ești gata să renunți pentru totdeauna la viața pe care ai avut-o?

– Da, sunt gata!

– Te lepezi de iubire și mai ales de iubirea Zamfirei? continuă acesta.

– Cum? Să mă lepăd de singura ființă ce iubesc pe această lume? gemu el.

– Este singura ta șansa să o scoți de acolo și nu mai ai mult timp la dispoziție, se apropie răsăritul sfântului Soare.

– Mă lepăd! șopti el.

– Cu putere Cosma trebuie rostite aceste cuvinte! îl îndemnară ei.

Atunci Cosma, cu sufletul sfâșiat, strigă către cele patru zări:

“Mă lepăd pe veci, îndată

De iubirea cea curată,

De dragostea mea cea mare

De iubirea înfloritoare!

Mă lepăd pe veci de Zamfira

Și nu o voi iubi cu sila!

Serpens – șarpe lacom și viclean,

Te blestem în noaptea asta,

Să nu-ți mai gășești alean

Până nu ți-oi crăpa țeasta!”

– Acum du-te fătule și adu-o înapoi pe cea mai mândră dintre fetele satului! îl îndemnară ei.

Cosma dădu cu putere la o parte capacul gros ce acoperea Fântâna magică și se afundă în apele ei adânci.

(…)

Trecură zile întregi și nu se mai știa nimic de cei doi tineri.

Cei din sat își reluaseră viața obișnuită și nimic nu părea să le mai amintească de povestea de iubire stinsă în noaptea Lunii Albastre.

Dar aventura lui Cosma abia începuse, doar că timpul avea un altfel de măsură în măruntaiele pământului.

După ce se scufundă în apele reci ale fântânii din sat, înotă ore în șir, izbindu-se de roci și stânci ce-l tăiară adânc în carne, însemnându-l.

Aproape fără suflare ajunse într-un loc pustiu, înconjurat de cenușă și cu un miros greu de pucioasă.

Privi in jur, dar nu văzu niciun drum, nicio cărare pe care să o poată urma.

Ridică ochii, sperând să vadă măcar cerul, dar totul era cenușiu, razele solare neavând puterea să străbată până acolo.

Deodată, de nicăieri, răsări o arătare mică și hidoasă.

Cu trup îndesat și făr’de ochi, doar cu unul în frunte, în formă de piramidă, se îndreptă spre el.

– Ce ești tu? îl întrebă cu voce pițigăiată.

– Eu? întrebă Cosma.

– Da, tu! Mai vezi pe cineva în afară de noi doi pe aici? continuă arătarea chicotind.

– Eu sunt Cosma și am venit să o scot pe Zamfira de aici și să-i crap țeasta lui Serpens! răspunse băiatul.

– Hahahaha, hihihi! râdea, tăvălindu-se de amuzament hidoșenia.

Cozma îl privea, în timp ce își căuta bâta lui groasă de stejar.

Piticul observându-i mișcările, îi ripostă:

– Nu mă poți omorî cu acea bâtă, băiat naiv! Eu sunt deja mort! Ce e mort nu mai reînvie și… continuă el:

– Nici Zamfira ta nu mai poate fi reînviată!

– De cum a văzut-o, Serpens s-a îndrăgostit pe loc de ea și a luat-o de nevastă, transformând-o în ființă nemuritoare și regină a regatului său.

– Nu cred nimic din ce-mi spui! i-o reteza Cosma, vădit nervos la aflarea acelor lucruri.

– Vrei să mă păcălești să-ți ofer ceva! Mai bine zi-mi ce vrei și ajută-mă să ajung la Palatul cel Negru! îi porunci el.

– Grăbit, grăbit ești măi băiete! îi răspunse și piticul.

– Ce-aș putea vrea eu de la tine când aici am totul și n-am nevoie de nimic? îl întrebă el pe băiat.

Tânărul se gândi puțin și încercă să-l ademenească:

– N-ai vrea să vezi lumina soarelui? Să simți cum îți încălzește pielea și să respiri aer curat cu gust de sare adusă de vânturile verii….

Ochiul, în formă de piramidă, sticli la aceste cuvinte.

– Cum mă poți duce acolo? întrebă curioasă hâdoșenia.

– Mai întâi îmi spui tu și mai apoi, mă jur pe iubirea cea sfântă ce-o port în inimă, să-mi respect promisiunea! rosti Cosma.

– O să se supere rău Stăpânul pe mine!

– Eu sunt paznicul și mâna lui dreaptă! Ar însemna să-l trădez! spuse el.

– În anii pe care i-ai trăit, n-ai trădat niciodată? îl interogă Cosma cu vicleșug.

– Ba da, tocmai de aceea am ajuns aici… oftă el.

– Cum te numești? continuă băiatul curios.

Vulpecula este numele meu! întinzând o mână fără degete, arătarea.

Era clar că nimeni nu fusese curios să-i afle numele până atunci, iar acest lucru îi stârni lui Vulpecula un sentiment uman.

– Vino după mine! îl îndemnă acesta scurt pe Cosma și să nu rostești niciun cuvânt.

Tânărul îi ascultă sfatul și se așeză la drum, în urma acelui slujitor al tenebrelor.

În drumul lor, băiatul simți atingeri nevăzute, șoapte neșoptite. Mirosuri care mai de care mai grele îi încărcau simțul olfactiv, de carne arsă, de sulf, de putrefacție.

Ici-colo vedea schelete ce se ridicau pe jumătate din pământ pentru a-l privi cu orbitele goale bulbucate.

Și, dintr-odată, după o movilă de trupuri golite de carne și de suflete, zări Palatul cel Negru.

– Stai puțin! îi spuse atunci Vulpecula.

– Trebuie să ne gândim la cum poți intra în palat! continuă el.

– Aici, orice ființă umană este simțită din cauza mirosului vostru de trup proaspăt. Și mai ales, unul vânjos ca al tău, nu poate fi trecut cu vederea sau cu mirosul! încercă el să glumească.

– Și cum facem? întrebă nerăbdător Cosma.

Vulpecula începu să se plimbe roată în jurul lui, semn că se chinuia să găsească o soluție.

După ceva timp, se scotoci în buzunare și scoase o sticluță verde smarald.

– Vei bea din această licoare și te vei transforma în mine! îi porunci el.

– Între timp, eu voi rămâne ascuns după această movilă. Dar te rog să te grăbești pentru că Stăpânului nu-i va lua mult să-și dea seama că nu sunt eu! îl rugă el.

– Bine! zise tânărul. Nu am nevoie de mult timp pentru a duce la îndeplinire misiunea mea.

Luă cu o mână sigură sticluța și o dădu peste cap dintr-o suflare. Imediat se prăbuși la pământ urlând de durere.

Simțea cum fiecare măruntai se micșorează și cum se preface într-o creatură de nevisat.

La finalizarea procesului de transformare, se ridică, poticnindu-se pe cele două piciorușe și înaintă cât putu de repede spre palat.

Intră fără niciun fel de piedică, dar rămase înmărmurit de priveliștea din fața lui.

Zeci de fecioare, care mai de care mai frumoase, zoreau în jurul a două tronuri imense înconjurate de flăcări înalte ce-și mișcau limbile într-un dans drăcesc.

– Ooo, aici erai măi Vulpecula! exclamă bucuros Serpens.

– Aici Stăpâne! se trezi Cosma, răspunzând cu o voce pițigăiată!

– Ia fă-te-ncoa, căci Zamfira are poftă să te pedepsească! îl chemă șarpele râzând.

Cosma se îndreptă spre cele două tronuri cu inima înfierbântată de mânie, dor și poftă de răzbunare.

Se așeză la picioarele Zamfirei și îi străpunse privirea cu ochiul piramidă. Însă, Zamfira nu dădu semn să recunoască în piticul hidos pe cel ce altădată îl iubise atât de pătimaș.

Văzând că nu este recunoscut, tânărul își aminti sfatul lui Vulpecula și căută să ajungă să crape țeasta lui Serpens, căci în ea se afla toată puterea lui.

Dar cum să facă asta dacă șarpele se mișca încontinuu sâsâind și atingând cu limba lui scârboasă pielea cea catifelată a fetei.

Cosma se uită repede în jur și găsi o piatră pe care socoti că ar putea-o folosi pentru a-l lovi pe șarpe.

Din câteva tumbe era înapoi, dar călare pe obiectul ales și din joacă în joacă, îl tot îndrepta spre jivină.

– Dar ce vrei măi împielițatule să faci cu piatra asta? urlă Stăpânul.

– Iaca îmi găsi-i și eu de joacă s-o amuz pe Zamfira! răspunse Cosma.

Zamfira însă era total absentă, îl privea pe Serpens ca hipnotizată și se pregătea să-i dăruiască din nou și din nou trupul.

Băiatul văzând roșu înaintea ochilor și nedorind să asiste la o asemenea scenă grotească, scoase bucata de cuțit găsită în buzunar și-l împlântă adânc… adânc în inima Zamfirei ce se transformă pe loc într-o pulbere albă ca neaua.

Atunci efectul licorii magice dispăru, iar Cosma apăru în fața lui Serpens cu adevărata lui înfățișare!

Șarpele urlă de furie și dintr-o lovitură de coadă îl trânti pe flăcău la pământ.

– Tu, muritor josnic și netrebnic cum te-ai putut gândi vreodată că vei putea învinge răul?!

– Tu nu știi, continuă el, că pe această lume există un echilibru?

– Ai auzit vreodată de Întuneric și Lumină?

– Vreodată când ai privit cerul, ți-a trecut prin minte de ce Luna urmează după Soare și Soarele după Lună?

Cosma, prăbușit și rănit, asculta ca prin vis cuvintele șarpelui.

– Nu mă vei putea învinge niciodată, niciodată!!!! sâsâi el făcând pereții palatului să se cutremure.

Vulpecula, jivină lacomă și fără minte, unde ești? își strigă el supusul.

Vulpecula apăru într-o secundă în fața Stăpânului.

– Amândoi veți fi pedepsiți pentru cutezanța voastră! tună el.

Coborî de pe tron și se tăvăli în pulberea albă ce mai devreme fusese Zamfira.

Pulberea începu să prindă viață și fantoma Zamfirei apăru în fața lor.

– Pentru iubirea ce i-o porți o mai poți îmbrățișa o ultimă dată! îi porunci el lui Cosma.

Ajutat de Vulpecula, Cosma se ridică și se îndreptă spre fată. Dar când dori s-o îmbrățișeze se aruncă în gol, trecând prin trupul iubitei.

– Hahahaha! râdea cu poftă Serpens.

– Copil naiv chiar credeai că sunt o zână bună?! strigă el.

– Aceasta va fi pedeapsa ta pe veci: vei trăi lângă a ta Zamfira, dar niciodată nu o vei putea ține în brațe, dezmierda sau vorbi cu ea! Ea va trăi lângă tine, dar niciodată nu te va recunoaște, dar prin puterea mea, te va bântui toată viața.

– Toate acestea pentru nesăbuințele și îndrăzneala ta!

– Cât despre tine Vulpecula, te pedepsesc pe veci să umbli pe pământ cu o lăută și să le povestești tuturor despre faptul că răul nu poate fi învins, iar iubirea nu este veșnică!

– Lasă poeții naivi s-o cânte și s-o preaslăvească, dar niciodată aceasta nu va dura la infinit pentru că altfel echilibrul acestei lumi s-ar prăbuși!

– Încă nu s-au născut ființe pure care să poată schimba ceea ce exista de mii și mii de veacuri! încheie el dispărând în adâncul pământului.

(…)

Pe Vulpecula îl putem găsi și acum prin hanuri și cârciumi cântând cu a lui lăută despre o poveste acoperită de colbul timpului.

Cât despre Cosma și Zamfira, sufletele lor încă rătăcesc neliniștite prin lume încercând să se reîntâlnească sub o formă sau alta.

———————————————————————————————————————————————-


Poveste scrisă pentru concursul de pe Velvet Story Group.

Dacă vă place, îmi puteți lăsa un like la următorul link:

https://www.facebook.com/groups/157457018890400/?multi_permalinks=317273562908744&notif_id=1600984189100750&notif_t=feedback_reaction_generic&ref=notif

Multe alte povesti sunt pe: atlantida.eu

Vă mulțumesc!

Related posts

A fost lansată la Iași Asociația “Justiție pentru minori” pentru apărarea drepturilor copiilor și intereselor familiilor de pretutindeni

Theodora-Raluca Paun

Anastasia Staicu, rusoaica ce-i ajută pe ucrainenii asupriți de poporul său. Pentru ea războiul e, de fapt, o rană pe suflet

Liliana Moldovan

Libertatea unui labirint

Theodora-Raluca Paun

Concursul de creație teatrală și literară – „Scârța, scârța pe hârtie”

Theodora-Raluca Paun

9 statui faimoase și tainele lor bine păzite

Theodora-Raluca Paun

„Auzim cu sufletul”, la Artmark

Moderator1

Lasă un comentariu

Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Vom presupune că sunteți de acord cu acest lucru, dar puteți renunța dacă doriți. This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

Privacy & Cookies Policy