22.8 C
Nürnberg, DE
June 28, 2022
Noutăți

Anastasia Staicu, rusoaica ce-i ajută pe ucrainenii asupriți de poporul său. Pentru ea războiul e, de fapt, o rană pe suflet

Anastasia Staicu s-a născut în Kazahstan și a copilărit la Moscova, în timpul fostei Uniuni Sovietice, pe când Rusia și Ucraina erau o singură țară. De aceea pentru ea, războiul este între frați, între aceleași granițe, între ai ei, și de o parte, și de cealaltă. Anastasia Staicu a sosit în România acum peste 20 de ani, dar rădăcinile i-au rămas la fel de puternice. De aceea, războiul pentru ea a devenit personal, iar ideea de a sta deoparte imposibil de acceptat.

Când a izbucnit conflictul din Ucraina, Anastasia Staicu era deja la graniță, așa a fost să fie. Urmărea presa din Rusia, urmărea ce se întâmpla în Ucraina, și astfel și-a dat seama că zvonurile despre un atac iminent sunt reale. A plecat atunci la Siret să pregătească evacuarea angajaților unei firme din Kiev, fără să-și imagineze atunci, la început, că îi vor trece prin față, că-i vor asculta vorbele zeci de mii de refugiați. Iar că viața i se va schimba cu totul într-o singură lună.

De-a lungul anilor, Anastasia Staicu a încercat să construiască frumosul. A deschis Seneca Anticafe, un spațiu de cultură, de lucru și relaxare, de împărtășire de idei, a pus bazele unei edituri de carte, iar apoi, când a izbucnit pandemia, a creat prin Asociația SNK programe de ajutorare a persoanelor vârstnice. Prin „Bunicii noștri” a ajuns la 1200 de bunici din martie 2020 și până în prezent, construind o întreagă rețea națională de voluntari.

Am reușit să facem interviul la doar 3 zile după sosirea Anastasiei, epuizată, cu adevărat acasă. După o lună petrecută la graniță, pe drumuri, printre străini care i-au devenit prieteni pe viață. Între o vizită la Spitalul de Psihiatrie Obregia, unde a trebuit să interneze o tânără refugiată, și o incinerare și pomenire a unei ucrainence pentru care despărțirea de casă, de pământ, a fost prea greu de dus.

La prima întrebare, Anastasia Staicu a izbucnit în plâns. A plâns și mai apoi, pentru că încă nu a avut timp să asimileze atâta durere văzută, atâtea povești despre despărțiri, dar spune că puterea oamenilor de a fi împreună, de a se ajuta, de a învăța unii de la alții, indiferent de limba vorbită sau de rădăcini, va învinge mereu.

Anastasia Staicu

Ce ați simțit dumneavoastră pe 24 februarie, când a început războiul?

Ce am simțit? Am simțit că primul tanc care a trecut, a trecut fix peste mine. Pentru că nu știu cum noi nu suntem pregătiți pentru catastrofe, nici pentru moarte, pentru niște lucruri inevitabile, noi nu suntem pregătiți niciodată, și atunci s-a întâmplat ceea ce părea să fie imposibil: un război acum aici.

Văd că lăcrimați. Vă emoționează faptul că îl trăiți cumva mai îndeaproape. Ați fost aceeași țară.

Și sunt în continuare, nu am cum să neg acest lucru. Rusia nu este egal psihopatul de Putin și eu în continuare sunt ceea ce sunt, sunt o rusoaică, născută în timpul URSS, în Kazahstan și venită aici de 20 de ani.

Ați simțit războiul lovindu-vă mai direct, fix din perspectiva asta? A rădăcinilor?

L-am simțit ca o catastrofă, ceea ce și este, ca distrugerea ambelor țări. S-a autodistrus Rusia.

Pentru că știți cum, până și Germania, câți ani după război limba germană îți tăia urechea? Și cu cât a făcut Germania după, la nivel de scuze, și la nivel de pocăință.

O să „taie” la ureche limba rusă?

Sigur taie deja și o să taie mulți ani.

Eu am plecat cu vreo săptămână înainte de izbucnirea războiului, am făcut noi un plan de evacuare pentru angajații unei companii, am ajutat la conceperea acestui plan și am avut o logistică, un plan, în cazul în care se întâmplă acest lucru, venim acolo și ajutăm ca oamenii să ajungă în România.

Și atunci imediat am pornit, doar că nu reușeau oamenii să ajungă, în momentul acela știm că s-au blocat multe drumuri, nu puteau să iasă din Kiev, că erau mai mulți din Kiev, s-au închis drumurile, apoi au început să explodeze podurile și pur și simplu primul om pe care l-am întâmpinat acolo te face să înțelegi că ăla e locul unde trebuie să rămâi. Intrau oameni cu priviri pierdute și nu aveau nimic, trebuiau să vorbească cu cineva și tu erai acel cineva, pentru că vorbeai limba și puteai explica, puteai un pic liniști și acesta părea cel mai important lucru care poate fi făcut. Într-un fel pot să zic că am avut noroc să fiu în acel moment acolo.

Am stat o lună și în fiecare zi, ce făceam acolo, la început pur și simplu pentru că erau închiriate aceste camere pentru angajații companiei de care ne ocupasem, ca să putem să primim oamenii, ca apoi să-i trimitem mai departe. Cum e în război, totul e absolut previzibil și absolut totul se schimbă în aceeași zi și atunci noi am folosit aceste spații de cazare pentru toți oamenii pe care-i puteam caza și acele zile pentru a discuta cu oamenii, a-i ajuta cu transportul, exact când se forma toată logistica aceea de ajutorare.

Știți cum, GDPR-ul nu mai exista, agenda ți s-a umplut imediat cu numere de telefon, răspunzi acum la orice număr de telefon, de oriunde ar veni el, ți s-a umplut cu poze ale documentelor, exact ce nu aveai voie să faci, deci a fost totul răsturnat și noi vorbim și acum cu mulți dintre ei, îi sunăm să vedem dacă s-au stabilit acolo unde mergeau, că mai mulți traversau. Sunt câțiva care au rămas aici, pe vrute sau pe nevrute, sunt câțiva care s-au și întors, au început să se întoarcă.

În prima săptămână cât am stat acolo am realizat că ceea ce lipsește cu desăvârșire era o echipă de translatori bine pregătiți, instruiți, un fel de oameni care dețin toate informațiile centralizate, coordonate și care au și empatie multă pentru oameni și asta s-a întâmplat. Din partea Asociației SNK, în a doua săptămână am format această echipă de voluntari, de la 10 la 13 persoane, că era cu fluctuații, mai veneau, se mai schimbau. Erau și băieții care au venit din republica Moldova, erau prietenii mei de aici, și artiști, și traducători, ghizi turistici, erau mulți cei din echipa SNK. I-am așteptat acolo, i-am cazat, i-am instruit, le-am povestit și lucrau în 3 schimburi, noaptea, ziua și seara.

Pentru că asta simțeam noi nevoia de a fi coordonați de cineva, de a ajunge unde nevoia e cea mai mare, pentru că acea nevoie este și va fi în continuare, pentru că e foarte multă durere de alinat și cum e la psiholog, pentru un om e nevoie de un om și nu știu câtă posibilitate sau câtă disponibilitate are acum pământul nostru pentru cei 11 milioane care au părăsit țara. 11 milioane de imigranți sunt.

Ce le spuneați prima oară când îi vedeați – ați fost pentru mulți primul om cu care s-au înțeles pe limba lor.

Vremurile acestea îți cer chiar schimbarea de discurs, cuvintele își pierd sensul pe care îl aveau înainte, e mare nevoie de adaptare de discurs și într-adevăr când te auzeai, când te adresai către ei, auzeai că acele cuvinte nu mai au rost. Cum auzeam în continuare pe unii oameni binevoitori care întâmpinau, acolo totul e bine.

Eu cred că o săptămână întreagă nu am avut decât înjurături în capul meu, aproape la orice, mi-am dat seama pentru ce e inventată acea limbă, o folosești atunci când nu mai ai cuvinte, când nu mai sunt cuvinte.

Una dintre voluntare a propus: știți, eu am tot încercat ca primă frază pe care o adresez oamenilor, știți care funcționează? Când încet îi spui omului totul e sub control, pentru că e clar că nimic nu e sub control, și el începe să râdă. Când îi spui totul e bine, îi vine lui să îți dea ție una. Dar când îi spui totul e sub control și începe să râdă pentru că într-adevăr nimic nu mai e sub control și asta ne-am dat seama cu toții că nu mai există control și atunci zice hai să luăm pe bucăți să vedem ce putem controla. Dacă aveți drumul făcut, adică aveți cazare, știți la cine mergeți, să vă ajut cu biletele sau îi duceai, asta era prima nevoie pe care am simțit-o în prima săptămână.

Iar în a doua săptămână au început să apară aceste locuri unde să se așeze omul întâi, înainte de a fi dus și urcat în orice fel de transport, că omul asta simțea, că nu îi mai aparțin deciziile oricum, asta deja știi, dar din moment ce pășești totuși pe un pământ unde nu e război, ar fi bine ca acel prim pas să fie cu un fel de alegere sau un fel de asumare. Pentru asta îți trebuie o pauză mică, ochii care te privesc pe tine și care sunt dispuși să te asculte un pic, pentru orice întrebare.

Știți ce vreți să faceți? Când auzeam pe cineva știți ce vreți să faceți? Și imediat am luat omul. Pot să te întreb ceva?

Da. Știi ce vrei să faci? De ce mă întrebi? Asta e o întrebare care și pe timp de pace dacă ți-o pune cineva tu nu știi să răspunzi la ea. Tu de ce să-l întrebi pe omul ăsta, el n-o să-ți zică nimic și tu nu l-ai ajutat cu nimic, dacă nu îi cunoști nevoia, nu ai cum să ajuți mai departe.

Cum ați reușit și de ce ați transportat minori neînsoțiți către alte țări?

Am lucrat cu DGASPC, jos pălăria, oamenii cu atâta dedicație, director de centru „CTF” – Centru de Tip Familial, și într-adevăr formează o familie.

De ce cu DGASPC?

Copiii care vin neînsoțiți și care nu au împlinit încă 18 ani nu au voie să meargă mai departe, deși ei când au venit, ei aveau traseu: fie o cunoștință în Italia, fie în Spania, și părinții, fie tații nu puteau să plece, unii dintre ei nu aveau mame sau mamele lor erau în război, fie erau cadre medicale care erau în război și nu puteau să plece sau rămâneau cu părinții lor bătrâni, de care trebuiau să aibă grijă și nu voiau să-i lase.

Și atunci îi lăsau pe copii cu un traseu bine definit. Când erau copiii mai mari ei știau, aveau și numărul de telefon, aveau și persoana de contact. Dar până și persoana aceea de contact, ea dacă venea, nu puteai, autoritățile nu puteau să-i lase dacă nu erau sigure că sunt ce sunt și atunci au fost un fel de tratative, că vorbeai cu părinții, puneai pe toți la un loc, verificai actele, vorbeai cu persoana care aștepta și trebuia să obții și o procură de la părinte, măcar trimisă pe email și măcar făcută de mână. În unele cazuri era nevoie de notar, la un moment dat ne-am dat seama că nu mai existau nici notari în unele zone.

La început, unul dintre voluntarii mei a dus un copil în Germania, și eu am dus o fetiță de 15 ani în Elveția și atunci am trăit un pic pe pielea mea ceea ce noi îi invitam pe oameni să facă, să meargă cu trenul, le explicam ce bine e, că peste tot sunt voluntari, la fiecare gară vă întâmpină, și chiar așa vedeam, că de acolo părea că peste tot este același lucru, știam că și în București sunt voluntari mulți care întâmpină la gară și ziceam că așa e peste tot. Nu a fost așa peste tot și am avut această experiență de a trăi pe pielea mea toate senzațiile unui refugiat, cum ești privit. Eram priviți ca niște oameni de altă calitate, mai joasă, niște oameni care nu aveau loc de exemplu în tren și te mai așezai pe scări sau stăteai pe culoare pentru că trenurile mai întârzie, nu ai peste tot legături, nu apuci peste tot să iei bilet, deci a fost o experiență de un om care merge în necunoscut.

Ce lecție ați învățat dumneavoastră după luna asta?

Că putem mult mai mult decât credem cu toții, că eu credeam că fac lucruri, dar am văzut că poți să faci mult mai multe, m-a învățat blândețe în câteva rânduri, cred că luna asta am reușit să nu mă supăr pe nimeni, mă supăr doar pe pierderea de timp, adică asta am văzut, că mă supărau nu oamenii, ci oamenii care nu aveau ce face în timpul ăsta foarte prețios și puteai să faci multe lucruri.

Și asta simțiți că e o consecință a ultimelor luni?

Da, și chiar m-a învățat blândețe și să nu mă supăr pe nimeni pentru că vedeam cred din altă perspectivă că avem o tragedie personală pentru că fiecare om care a venit din Ucraina mi-a devenit un lucru personal, un caz personal și atunci acest lucru este o fată care a venit din Ucraina și a rămas cu noi ca voluntară, a lucrat cu noi cot la cot ca să descoperim că suferea de o boală. A lucrat două săptămâni și când să plecăm, de fapt văd că sunt ceva nereguli cu ea și la un moment dat o întreb: ce medicamente iei, direct, și a scos ca un copil mic ascultător, a scos medicamentele, le-am fotografiat, am trimis la un psihiatru și a zis este bipolaritate, sunt medicamente care se iau în cazuri grave și așa.. e o experiență pentru mine prima dată să internez pe cineva la Spitalul de Psihiatrie Obregia.

Și ea este acolo și m-a învățat și ea știți cum, toate aceste probleme sociale, oameni cu dizabilități sau oameni cu nevoi speciale, toți știm că trebuie să fim nu știu cum și nu știu ce și pe acest om l-am avut 9 ore în mașină cât am condus de la Suceava, că trebuia să oprim des și cum vorbești cu el, cum stai cu el, că este, ești tot tu. Oamenii aceștia tot noi suntem, doar cu un pic mai multe probleme și nu poți să te superi pe ei că sunt așa cum sunt și ea m-a învățat asta. La un moment dat, am observat că nu mă mai supăr pentru că chiar vedeam că ea sunt eu.

E un întreg din care facem parte toți și suntem parte la un întreg și eu pot să fiu în locul ei oricând, în orice moment și este foarte subțire granița între noi și suntem la fel cu toții și atunci în tren, de exemplu în Germania cât am stat, că la un moment dat nu aveam locuri în tren, am stat și am văzut o grămadă de oameni care se schimbau lângă noi la mese cu o grămadă de atitudini și mi-era milă de acei oameni care încă nu se asociau cu noi, cu imigranții, care păreau că se uită mai de sus și nu era deloc supărare. Asta zic, că m-a învățat blândețea, era părere de rău că ziceam, ah săracul trebuie să mai crească un pic, încă nu înțelege.

Cât a durat călătoria alături de tânăra refugiată din Ucraina?

În total, șase trenuri am schimbat. În toată acea călătorie, senzația a fost foarte ciudată. Totul este un pic suprarealist, pentru că nu este vorba doar de starea asta de pace sau război și uite așa, oamenii care aveau viață normală, aveau familii, și zdrang, călătorește singur copilul de 15 ani, copilul care a ajuns singur la graniță, care a plecat cu trenul, unde într-un compartiment de 4 paturi stăteau 9 persoane și dormeau așa, adică trenul care a făcut, ea stă la Donetsk și a mers până la Lviv, de acolo cu autobuzul, și pe jos, cu determinarea să ajungă. Nu este un lucru normal, e un lucru admirabil dar nu este deloc normal și apoi cumva acest tren, acele șase trenuri pe care le schimbam cu ea, tot e un noroc, adică ai făcut parte din această nouă normalitate, noua ordine a lumii.

Iar destinația a fost?

Copila a mers în Elveția, a mers la mama colegului ei de clasă. Și când am ajuns și era mama aceea acolo pe peron cu colegul ei de clasă și mama îmi întinde mie un pic. Zic „ce este?”

„Sunt banii, știu că sunt prea puțini dar vă rog frumos.”

Zic doamnă, vă rog frumos.

„Eu sunt foarte bogată.”

Zic iată am văzut în sfârșit cea mai bogată femeie din Ucraina ea este în acea tabără de refugiați din Lausanne, aici se afla cea mai bogată femeie din Ucraina.

Cum puteți să spuneți asta?

Foarte simplu. Eu am lucrat toată viața în Franța, am strâns banii pentru a construi casa, am construit-o vara trecută, acum casa nu mai e, dar mi-au mai rămas niște bani pentru amenajări interioare, uite banii ăștia îi am. Eu nicio casă nu mai vreau, eu vreau să trăiesc cu copiii mei, și să-mi mai aduceți, eu am visat la cinci copii, am avut unul singur, gata mi-i aduceți și îi cresc aici. Asta ca exemple și sunt multe.

A rămas o doamnă aici la București și a fost cazată la una din colegele mele și din prima zi băiatul ei făcea fotbal, iar din prima zi a dus-o la Dinamo să-i arate stadionul și ea s-a ridicat, s-a dus direct la antrenor, în limba engleză, în câteva cuvinte i-a zis că băiatul ei la Kiev a jucat fotbal, în ziua aia era băiatul înscris, deja merge la fotbal, s-a angajat, a vorbit cu antrenorul și face undeva curat, deși era administrator al unei școli particulare. Povești sunt nenumărate. Și sunt poveștile care te învață mai mult decât cărțile.

Ce vreți să faceți în continuare?

Am plecat din Siret cu totul și am ajuns abia vinerea trecută și ce simt eu nevoie că ar fi, mă gândesc ca și pentru mine, un loc de a te liniști aici la București pentru cei care vin să rămână, că cea mai mare temere a lor e să nu se întoarcă și atunci nimeni nu vine să rămână, toți vin temporar și așteaptă până se termină războiul acolo și e un loc în care s-ar simți utili pentru că și asta e cea mai mare temere, nimănui nu-i place să fie deservit pentru că și așa toate sensurile sunt explodate împreună cu orașe, cu case, toate sensurile vieții acum sunt explodate și atunci sens al tău, al unui lucru pe care îl poți face tu, chiar și unul fizic, orice acțiune dă sens și aici cred că ar trebui să îi ajutăm, să fie utili.

E ca într-o traumă – când ești traumatizat nu te mai interesează de lucruri bune nimic, dar te ține săvârșirea a ceva.

Vă întrebau vreodată refugiați din ce țară veniți? Ce le răspundeați? Cum vă primeau?

La graniță se bucură omul când aude că îi înțelegi. Apoi, mă întrebau în mașină când îi duceam spre un loc de cazare și mă întrebau dumneavoastră de unde sunteți și în primele zile o spuneam cu toată deschiderea, eu sunt din Rusia și vedeam la fiecare era o secundă de încrâncenare și se uitau la mine și întrebau cu multă speranță: dar sunteți aici de mult timp, nu? A fost încă un motiv să urăsc pe Putin că zic iată ce îmi faci, uite ce îmi faci. Că în Rusia rămân mulți oameni buni, dar i-a eliminat pe toți.

O lună aproape cât am fost acolo și în fiecare secundă a fost acțiune, pur și simplu, fie dormeai, fie făceai ceva și atunci nici nu mă uitam la știri, că eu așteptam o singură știre și știam că pe aia o voi primi fără să mă uit la televizor, așteptam știrea că s-a terminat războiul și încă pe atunci tu credeai că acum vine, acum vine, părea imposibil să dureze acest lucru și acum mă uit și este dezastru. Pe mine m-a dărâmat mai mult când m-am întors, când am plecat din Siret, atunci a început la mine realitatea să se destrame.

Țineți legătura cu prietenii ruși? Ce discutați cu ei, cum priviți patria mamă acum?

Mă hrănesc cu același lucru cu care m-am hrănit până atunci, cu reportajele reporterilor de investigație din Rusia pe care i-am văzut și până în război, cu interviurile lor cu oameni cinstiți și oameni de cultură care au rămas și cum sunt ei? Ei sunt la fel ca și înainte de război, sunt cei care nu au susținut niciodată acest regim.

Chiar și aici la Seneca, noi trăim într-o bulă, într-o lume mică cu un strat subțire și până acum eu credeam că asta este bine, că transmiți ceva din acel strat, adică existența lui ca un fel de spațiu curat, deschis pentru oricine și până la urmă ieri, la Obregia, am făcut poză că cineva a scris secția numărul 8 și scria cu un grafitti totul e în capul tău și altcineva scria tu creezi realitatea din jurul tău, zic uite asta putea fi scrisă oriunde.

DENISA MORARIU

SURSA : https://life.ro/

Related posts

SE  PRĂZNUIEȘTE  PAȘTELE  CEL  SFÂNT

Liliana Moldovan

DESPRE CASTELUL NOBILIAR POGÁNY, STIL BAROC

Theodora-Raluca Paun

A opta minune a lumii e în casa asta din București, iar casa e de vânzare

Theodora-Raluca Paun

Începe a XVI-a ediție a Festivalului de Muzică Veche București

Theodora-Raluca Paun

Apa uită repede că a fost ocean, apoi se plouă

Theodora-Raluca Paun

O vară interactivă la Biblioteca Metropolitană București (BMB)

Theodora-Raluca Paun

Lasă un comentariu

Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Vom presupune că sunteți de acord cu acest lucru, dar puteți renunța dacă doriți. This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

Privacy & Cookies Policy