,, Crucifixul poeziei românești”
Pe suitoarea cărare a mersului nostru prin istorie, începută aici încă din străvechime, Începătorul Lumii, ne-a pus din loc în loc troiţe veghetoare care să ne lumineze şi să ne îndrume paşii pe mai departe spre celălat capăt al veşniciei. Aceste troiţe au fost şi vor râmâne mereu un Zamolxes, un Burebista, un Decebal, un Mircea, un Ştefan, un Mihai, un Cuza, un Avrămuţ, sfinţi de-nchinăciune când jalea şi durerea sufletului nostru se îndreaptă spre ei, chemându-i să vină şi să mai mântuie odată jertfelnicul şi oropsitul neam românesc. În ei avem modele de dragoste de neam şi ţară, în ei avem chipul dădător de speranţă a celui curajos şi vrednic, apărător al gliei străbune, creştin adevărat, smerit şi iertător, netemător în faţa morţii atunci când ţara e la răcruce de timpuri înşelătoare.
Ei sunt aici, lângă noi, în huma lumescului, puşi să ne arate că numai prin noi vom putea răzbi spre liman, că numai cu speranţă şi jertfă putem schimba mincinoasa lume făcând una alta mai bună, mai frumoasă, mai dreaptă, aşa cum ne-o dorim, că de fiecare dată s-a găsit un cineva din acest neam să-şi pună viaţa în palmele lui Dumnezeu şi să ne înşiruie după el ca să răzbim împreună în a schimba lumea.
Dar mai avem în cerescul vieţii noastre şi alte modele, înroiţi luceferi care să ne mângâie şi să aline inima şi sufletul nostru cel îndestulat cu amar şi tristeţe, doritor de visare, de iubire, de dor, de taină. Ei sunt robii fericiţi ai cuvântului, cei dăruiţi cu har, picuraţi cu sfânt, rostitori de îndulcite slove care să înmoaie şi să dezmierde simţitorul nostru suflet. Şi dintre toţi luceferii care înstelează nopţile vieţilor noastre, Măritul la ales pe Eminescu a fi scânteietoare astră dumnezeiască, veşnicit în ţandăra gândului şi în tainiţele sufletului nostru cel de toate iertător şi îndurător.
Neegalat încă în rostuita-i vorbă, se prea poate ca simţirea şi fiorul versului său să fi fost şoapta pe care însăşi Dumnezeu i-a pus-o în suflet ca să se încarce cu preaplinul fericirii, al iubirii, al deznădejdi, ca mai apoi mintea şi inima sa bună şi iertătoare să le veşnicească toate astea în divinul unui vers. Căci numai aşa se poate explica de ce poezia lui este sublimă, ne vindecă, ne stâmpără, ne înalţă, ne dă curaj, putere, speranţe, ne-adună, ne uneşte.
Înlăuntrul unui vers el a pus atătea înţelesuri, atâtea taine, atâtea mesaje, simboluri, venite din străvechimea lumii, dar şi de dincolo de ea, multe doar de el ştiute, simţite şi pricepute. De multe ori a fost înaintea timpului său, uimindu-ne cu adevărurile ce doar acum pot fi înţelese. A trăit în amar şi suferinţă, în bucurie şi plăcere, pentru a le putea simţi pe toate cu inima şi sufletul, ca mai apoi din inima şi sufletul său să le poată da inimi şi sufletuluj nostru spre mângăiere, spre trăire, spre înălţare, ştiind că numai aşa poate ajunge la noi ca să ne înfrăţim cu el, în toate câte ni le-a mărturisit spre însfinţirea cuvântului omenesc.
Pentru toate acestea, astăzi, când ne gândim la începutul drumului tău spre veşnicire şi mărire, lasă-ne mărite Eminescu să scoatem din fântâna sufletului nostru un cuvânt de mulţumire că ai existat şi că ne putem înşirui după Domnia Ta să mergem prin lume în fală, demnitate şi mărire. Şi să şti mărite că în tremurul flăcării unui muc de lumânare ce-l punem spre pomenirea sufletului tău, se va afla, cu siguranţă şi lacrima noastră fierbinte, talantul care-l dăm Preamăritului spre a te însfinţi şi veşnici acolo, în nesfârşitele grădini ale raiurilor Sale.
Mircea Dorin Istrate
Președintele Ligii Scriitorilor din Romania
Filiala – Mureș
15 iunie-Ziua Culturii Naționale
TU VEȘNICITUL NOSTRU, EMINESC
Din cerul sfânt, pe unde-i veșnicit,
Vă fie Eminescu drag alint
La inima și sufletele voastre,
Străluminând Luceafăr între astre.
Vă-ndrepte pașii voștri spre lumină,
Vă curețe cel suflet plin de tină,
Vă-ndepărteze dară de păcate,
Vă pună-n suflet sete de dreptate,
Vă-nmoaie spre-mbunare și iertare
Chiar la dușmanii ce vă stau în cale,
Vă umple al vost’ suflet de smerit
Și simțurile toate de iubit.
V-aduc-aminte încă tuturor
Că sunteți neam străvechi, nemuritor,
Și de răbdați și mult îmi pătimiți
În raiul cel ceresc îmi fi-veți sfinți.
Și că Măritul nostru din ceresc
Vroiește facă loc împărătesc
Aici să fie-a Maicii Domnului grădină,
Când toți vom fi curați și fără vină.
De-aceea El, Stăpânul din ceresc
Alesu-l-a pe-al nostru Eminesc,
Ne fie-al poeziei noastre domn,
Ca să-l purtăm în gând și noaptea-n somn.
*
Citiți-l dară înc-a spre-nțelege,
Și din ce spus-a dânsul a alege
Răspunsurile mari, bine gândite
La cele întrebări ce-s tăinuite.
Că el cât îmi trăit-a în lumesc
Cu gândul preumblat prin cel ceresc,
A înțeles mai mult ca orișicine
Cereasca lege-a sferelor divine.
Meșteșugit, în câteva cuvinte
A spus deschidă-a porții voastre minte,
În ,,RUGĂCIUNEA UNUI DAC,, bătrân
Cine-i a lumii ăsteia stăpân,
Și pân’ ,,LA STEUA,, care-a răsărit
Cât timp avem de-acum de cărărit,
Iar ce ne-ncântă-n bolta înstelată
E clipa unui timp de altădată.
El pusu-va-n divinul unui vers
,,LUCEAFĂRUL,, stăpân pe univers
Să îmi vedeți cât mici suntem pe lume
Și ce-i pe-acol’ prin lumile nebune.
,,PE LÂNGĂ PLOPII FĂRĂ SOȚ,, ades
Îubirea și-a purta-o ne-nțeles,
Iar la sfârșit a zis: ,,MAI AM UN SINGUR DOR,,
La magine de mare vreau să mor.
*
Acum e dus prin cerul său cu stele
Cu ochii lui să vadă lumi rebele,
Și-apoi la urmă când o fi să fie
În rai dumnezeiesc, fi-va vecie
**
Așteaptă-mă mărite Eminesc
La poarta timpului din raiul tău ceresc,
Ți-oi mulțumi c-ai fost alint și leac
La sufletu-mi ce-l țin că mi-e, de dac.
Mircea Dorin Istrate
