DESTIN REMARCABIL…
Am să menţionez, de la bun început, că Nicolae Moraru nu a fost un om. Şi nu a fost nici ficţiune. Nicolae Moraru a reprezentat o altă faţă a lui Prometeu. Un titan, pe care mi l-a făcut cadou soarta, pe neaşteptate, şi căruia Dumnezeu îi dăduse de îndeplinit o misiune dificilă, dar mai mult decât perfecta: aceea de a aduce înapoi, în suflet, Lumina… O flacără pascal-existenţială, i-aş putea spune, fiindcă, de personalitatea aceasta, atunci când încercai să te apropii, totul se întâmpla de la sine. Fără ezitări, fără stângăcii, fără complexe nefireşti. Te simţeai, pur şi simplu, liber, înţeles, ocrotit. Aveai, aproape de tine, dintr-o dată, un adevărat stâlp al cunoaşterii, căruia nu îţi era deloc teamă să îi împărtăşeşti erorile propriului tău cod personal. Si asta, pentru că adevăratele caractere umane au avut întotdeauna o măsură a blândeţii, care te ajută să poposeşti, ca un călător obosit, într-o casă de oameni cu suflet bun, respirând a înţelepciune şi a linişte, unde vrei să zăboveşti la nesfârşit, departe de lumea cea rea şi defăimătoare de-afară…
Pe Nicolae Moraru, l-aş aşeza în înteriorul unei poveşti. Dar nu al unei poveşti oarecare, ci doar în aceea a propriului său destin. Mai trist sau mai puţin trist, cu umbre sau cu lumini, aşa cum a încercat divinitatea să îi creioneze traseul propriei sale călătorii pământeşti. Mă gândeam, scriind aceste rânduri, cu ce să-l asemuiesc pe Omul şi pe Profesorul Nicolae Moraru. Ei bine, nu am putut găsi o metaforă mai sigură pe ea şi mai plină de substanţă decât aceea a asemuirii sale prometeice cu linistea zăgăzuită a unei ape greu de stăvilit, Dunărea. Da, e o metaforă amplă, cu rădăcini literare solide, dar inginerul Nicolae Moraru şi fluviul Dunărea sunt două realităţi suprapuse de timp şi de divinitate, adunate dimpreună de patima luptei cu vremurile… Pentru că acest om a trăit prin… esenţa cifrelor. Prin ceea ce spun ele dincolo de apariţia seacă şi fără o estetică superioară a chipului lor inexpresiv.
Nicolae Moraru înseamnă pentru mine umbra unui destin remarcabil. Acest om a parcurs viaţa în umbra strălucirii de moment a altora, fiindcă, pur şi simplu, nu a vrut să iasă din “anonimatul”, la care îl împingea, din nefericire, soarta. A dorit şi a stat tot timpul la… timona concepţiei. “Eu am fost şi sunt, duduia Magda, un om de şaibă. Atât. Nu mi-a plăcut să fiu altceva, niciodată.” Aşa îi plăcea dumnealui să rostească mereu cu seninătate şi cu mare modestie. E-adevărat, însă inginerul Moraru nu a fost o simplă şaibă oarecare, ci o uriaşă verigă a gândirii şcolii româneşti de îmbunătăţiri funciare de la I. M. Gheorghiu şi Cezar Nicolau încoace.
Unii ar spune ca augmentez în mod subiectiv acest aspect. Eu spun că nu, iar contraargumentaţia mea este aceea că Nicolae Moraru şi-a lăsat definitiv amprenta asupra filosofiei laborioase, pe care o implică noţiunea de amenajare hidroameliorativă, prin cărţile scrise și prin cuvântul avut ca şef de proiect complex al studiului general întreprins, cu ani în urmă, asupra Luncii româneşti a Dunării (unde se prevedea îndiguirea şi amenajarea hidroameliorativă a unităţilor insulare şi de pe malul dobrogean), studiu realizat în cadrul Institutului de Studii şi Proiectare în Îmbunătăţiri Funciare din Bucureşti, o instituţie de mare prestigiu pe plan naţional şi extern înainte de 1989. În timp, amenajarea în sine a acestui spaţiu extins din punct de vedere teritorial s-a dovedit o realizare mai mult decât necesară si indispensabilă dezvoltării social-economice a României, aşa cum a afirmat, de altfel, şi în anul 2006, o pleiadă de mari specialişti români în hidroamelioraţii, implicaţi, în vreun fel sau altul, de-a lungul vremii în aceasta acţiune majoră şi vitală pentru mediu. Printre aceştia, îi amintim pe regretatul academician dr. Horaţiu Ioaniţoaia, prof. dr. doc. ing. Simion Hancu, prof. dr. ing. Ion Nicolaescu (fost presedinte CNRID), prof. dr. ing. Valeriu Blidaru, dr. ing. Iulian Mihnea, dr. ing. Radu Mândru, dr. ing. Virgil Dobre, dr. ing. Liviu Buhociu ş.a.
De altfel, acest lucru fundamental pentru Europa şi pentru România a fost subliniat şi în primăvara lui 2008, în cadrul dezbaterii naţionale organizate şi coordonate de către Academia de Stiinte Agricole şi Silvice “Gheorghe Ionescu Sişeşti”, sub conducerea preşedintelui său de atunci, academicianul Cristian Hera, moment în care s-a punctat unul dintre aspectele importante, care vizează acest subiect, anume, faptul că “realitatea din ţările europene şi din alte continente arată că valorificarea complexă a luncilor inundabile ale fluviilor şi râurilor a constituit şi constituie din cele mai vechi timpuri o preocupare şi o activitate profitabilă continuă” (este cunoscut faptul că, pe teritoriul bulgăresc, îndiguirea Luncii Dunării s-a realizat aproape integral înainte de cea de-A Doua Conflagraţie Mondială). “Atât din experienta altor ţări, cat şi din experienţa din ţara noastră a rezultat că, acolo unde albiile majore ale râurilor au fost îndiguite şi exploatate complex: agricol, piscicol, forestier, căi de comunicaţii, zone de turism şi agrement, cu măsuri de prevenire şi combatere a unor fenomene negative, adverse (de exemplu, eroziuni, sărături), impactul asupra mediului al acestor activităţi a fost în toate timpurile pozitiv.”
Iată cum, trecerea prin albia acestei vieţi a însemnat pentru Nicolae Moraru urma lăsată cu apăsare pe firul destinului zbuciumat al unei ape, care străbate mai multe istorii… Şi totuşi, Dunărea l-a chemat înspre ea pe acest om din necesitate şi din derută. Din necesitatea de a fi ea însăşi şi din deruta de a nu fi înţeleasă, pe fiecare sector al ei în parte, aşa cum trebuie. Pentru că Dunărea este acea fiinţă vie cu personalitate de zeu olimpian, este acea individualitate aparte, care are nevoie să fie ascultată profund înainte de a i se da un răspuns potrivit pe măsura senectuţii sale, iar inginerul Moraru a avut răbdarea să-i parcurgă toată suferinţa ei interioară şi să încerce să i-o şi vindece. Dincolo de coridoare mai mult sau mai puţin verzi, Dunărea are nevoie să fie ea însăşi, iar dacă în ecuaţia poveştii ei, inginerul Nicolae Moraru i-a stăvilit întrucâtva sălbăticia proprie, atunci, se poate spune că divinitatea l-a iubit mult pe acest om.
De foarte multe ori, atunci când cade cortina peste un spectacol de-o seară, actorii şi autorii lui rămân aşezaţi, undeva, în umbra identităţii acelui joc uluitor şi magic. Nu la fel se întâmplă, însă, şi cu Nicolae Moraru. Pentru acest veteran al cifrelor, căderea cortinei lasă, în memoria timpului, mai mult decât vraja de a fi cunoscut un Om profund devotat crezului său o viaţă. Lasă în urmă… miezul. Miezul unei creaţii la fel de artistice ca oricare alta, în care modestia, anonimatul (voit, nu impus) şi inteligenţa au deţinut rolurile principale pe afişul filmului său existenţial.
Inginerul Nicolae Moraru – portretul unui destin, căruia Dunărea i-a depănat, în tăcere, ca o litanie dintr-un templu creştin străvechi, simfonia graiului ei deloc lesne de cunoscut celui care nu îi înţelege străfundurile milenare…
PS
Nu credeam să vorbesc, vreodată, la timpul trecut, despre consilier ing. Nicolae Moraru (9 mai 1925 – 2 iulie 2022), românul destoinic, venit de mic, cu familia sa, dar și cu cea a bunului său prieten, regretatul ziarist Ioan Chirilă, de pe meleagurile Basarabiei, în România. Fost șef de proiect complex al Luncii Dunării, șef al al Biroului de Desecări-Drenaje din cadrul Diviziei de Proiectare a Institutului de Studii, Proiecte și Îmbunătățiri Funciare București (ISPIF), inginer pe șantiere din țară și din străinătate, publicist și autor de cărți pe teme specifice domeniului hidroameliorațiilor, formator de specialiști în Îmbunătățiri Funciare, dar și conferențiar universitar, o scurtă vreme, la Institutul de Construcții din Capitală, Nicolae Moraru a participat în mod direct, alături de fostul președinte Nicolae Ceaușescu, la discuțiile pe probleme tehnice cu bulgarii, asigurând, printre altele, și traducerea comunicării inginerești din limba română în limba țării vecine și viceversa, referitor la proiectul Turnu Măgurele-Nicopole.
Nicolae Moraru a legat prietenii pe viață cu nume importante din domeniul Îmbunătățirilor Funciare, precum acad. Marcu Botzan, acad. dr. Horațiu Ioanițoaia, inginer și scriitor Margareta Amza, ing. Mihai Amza, dr. Virgil Dobre, prof. univ. dr. doc. ing. Simion Hâncu, ing. Uca Torje ș.a., lăsând o urmă de lumină în sufletele tuturor celor care l-au cunoscut și prețuit.
Dr. ing. MAGDALENA ALBU
(decembrie 2009 – iulie 2022)
