Există oameni care vor să îți sufle miracolul din viață
Unele povești se scriu mai ușor decât altele, însă niciodată nu este ușor să egalezi acele povești care s-au născut din inima unui copil. Copiii cred adesea în făpturi ce ar proveni din lumi nevăzute pentru cei mai mulți, făcându-le povestea mult mai credibilă. Tu ai avut asemenea povești în inima ta?
Construite din șoapte auzite la ceas de seară din gura unui părinte preocupat de liniștea cu care sufletul copilului pășește în lumea viselor, minunile copilăriei promit a nu se mai despărți de inima acestora. Poate și pentru că sunt povestite de părinți, fiind cu atât mai valoroase, sau poate pentru că inima copiilor este mai moale și credulă la acea oră din seară când le sunt șoptite. Iată aici două motive pentru care povești ca acestea ar trebui să nu fie uitate. Sau, pentru care ar trebui îndrăgite.
Au fost și unii, copii aș adăuga, care au văzut cu ochii lor făpturi pe care alții le-ar crede doar rodul imaginației unui scriitor, sau poate al unui părinte inventiv. Ei îți vor poveşti cu ochii încă prinși în lumea născută de personajele ce le-au animat copilăria, uneori după mulți ani de la cele întâmplate. Ce faci cu cei care nu se desprind de lumea copilăriei, de lumea în care miracolele țin, de lumea unor personaje pe care le-aș numi doar imaginare?
Copiii ar trebui ajuți să uite de poveștile fantastice ale primilor ani de viață, pentru că, nu-i așa, dacă poveștile sunt doar povești, rămân tăcute în lumea lor, așteptând alți copii cu alți părinți care să le citească. Sau, cum ar crede unul dintre prietenii mei din vremea facultății, un împătimit al poveștilor cu păpădii, Bogdan, acestea au propria lor existență, independentă de a noastră, pe care noi o putem vedea doar pentru că ni s-a oferit un pasaj secret înspre lumea lor. Pentru el, lumea păpădiilor există cu adevărat, ba mai mult, susține că ar fi știut de lumea aceasta prin intermediul unui nimburuc. Nimburuc? Ce e acela un nimburuc? Tu ai văzut până acum un nimburuc? Și dacă nu ai văzut unul, de ce ai crede că lumea pe care un asemenea nevăzut o știe, chiar există?!
Dacă așa ar sta lucrurile, aș spune eu, nouă ne-ar reveni simplul rol de spectator. Apoi vom trece la alte și alte povești, în viteză și fără să le dăm prea multă importanță. Ele există în virtutea propriei lor lumi, nu a inimii puerile ce îmbrățișează oricum prea ușor povești menite doar acelei perioade din viață.
Cine ar crede că lumile fantastice au o existență independentă de noi, cei care ne putem dezice de frumosul lor? Cum se întreba uneori și Bogdan, cel care a pătruns în lumea unui nimburuc iubitor de păpădie, mă întreb și eu: oare lumile pe care le-au atins picioarele noastre și imaginația noastră din poveștile copilăriei, auzite de la părinți, sau citite de noi înșine, există cu adevărat în afara noastră sau sunt rodul participării noastre? Să existe ele doar în virtutea interesului nostru, care se poate pierde mult prea ușor? Lumile fantastice există pentru o așa de scurtă perioadă de timp? Pentru mine, lumea poveștilor este unidimensională, statică. Doar povestitorii o fac tridimensională și prietenoasă pentru copiii noștri, dacă au reușit să le capteze atenția.
Fiecare lume își are propria ei minune și o mulțime de factori care se întrec pentru a-i umbri frumosul, uneori cu prețul reinterpretării vieții pe care o trăiesc oamenii. Pe Andra o știți cu toții. O cunoscusem cu puțin timp înainte de a se naște, îi urmărisem viața de atunci. Ai spune că viața unei fetițe care trăiește în lumea poveștilor nu ar putea să se confrunte cu duritatea vieții. Dacă lucrurile ar sta așa, copiii ar putea trăi o viață ca în povești, unde mama lor nu le pleacă într-o viață departe de lumea noastră, secerată de o boală nefericită.
Să revenim la Andra. Trecuseră câteva luni de la întoarcerea melcului zburător de pe Lună, iar copila nu se mai putea desprinde de lumea imaginară în care o duseseră poveștile spuse de tatăl ei după ce fetei îi murise mama. Melci zburători, de asta are nevoie o copilă cu inima frântă, am spus eu când le-am aflat povestea. Sau, un melc zburător care a luat o păpădie, una care avea aspirații. O păpădie care dorește să ajungă pe Lună, pe care o numește mamă. La toată povestea asta se adaugă faptul că acest melc ar fi reușit să o ducă pe Lună, să se întoarcă. Pentru a complica lucrurile, povestea aceasta este susținută și de tatăl fetiței.
Când am auzit de această fetiță, i-am spus învățătoarei ei că vreau să mă ocup de fată. În calitate de psiholog școlar nu te prea întâlnești cu devieri ca acestea care să nu dispară în primii ani de școală. Asta dacă nu cumva acasă există cineva care să le alimenteze fascinația pentru imaginație, ceea ce din punctul meu de vedere, profesional mai ales, este nefast pentru copilul care rămâne visător într-o lume crudă, unde nu există noapte sau somn pentru vise.
Un caz nou pentru mine, o plăcere deosebită să îi suflu păpădiei puful și să o trezesc pe fetiță la realitate, una de care eu mă țin cu toată forța, pentru a nu lăsa lumea superficială a imaginației să mă cuprindă. L-am sunat pe tatăl fetei, Sorin, informându-l de dorința mea de a fi alături de fetița lui în această parte dificilă a vieții ei. A acceptat bucuros.
*
Cu mai mulți ani în urmă
Eram micuță când s-a întâmplat totul. Venise la noi în vizită o doamnă zâmbitoare, invitată de mama. Știam că a venit pentru mine, pentru că în acea perioadă aveam un interes mult prea mare, obsesiv chiar, pentru un prieten imaginar, unul pe care părinții mei îl doreau dispărut din casa lor, acolo unde se întâmpla să locuiesc și eu. Eram de față, micuță fiind, iar ei vorbeau despre mine fără a se ține cont că îi auzeam, îi înțelegeam și chiar îmi făceam în mintea mea planuri de scăpare.
„Copilul acesta are un prieten imaginar la șapte ani. Ne face de râs la bloc, ne face la școală. Este oare sănătos să se comporte așa?” s-au plâns ei acelei doamne.
Au urmat minute în șir în care s-au străduit să descoase drumul din sufletul meu ce ducea direct la lumea în care îmi țineam prietenul imaginar, până ce am rămas pierdută în fața lor, tristă și fără vreo cale de scăpare. Tot atunci am mințit pentru prima dată cu toată puterea mea, pentru a-mi proteja secretul. Cu toții știam că mint, dar nu am recunoscut atunci pentru a le ascunde identitatea făpturii ce mi-a umplut zilele și mai ales nopțile de visare, și niciodată după, poate pentru a nu trăda cât de mult am strâns la piept tocmai o asemenea făptură.
Vizitele au rămas constante, de fiecare dată în patru. Eu împotriva lor, a celor care nu înțelegeau prietenia pe care o aveam cu prietenul meu imaginar, de care doreau să mă scape. Oare ei nu au avut niciodată o asemenea creatură aproape de ei? O vreme am reușit să o mai văd și să o hrănesc, până am fost pedepsită să rămân în camera mea și să mă gândesc bine dacă e bine să fiu neascultătoare.
Două zile, atât a durat totul. Am ieșit din camera mea cu aceeași dorință de supraviețuire pe care o au claustrofobii după aer. Creatura mea dispăruse între timp. Am urmărit de după perdea în diferite momente ale zilei, m-am trezit noaptea să văd dacă a revenit. Oare mă gândisem atât de tare încât m-am vindecat de ea în două zile? Și-atunci, de ce o mai căutam? Zilele se scurgeau în defavoarea poveștii mele, căreia îi lipsea acum și personajul principal. Poate nu a existat niciodată, poate a existat doar în mintea mea de copil.
Pe doamna aceea am văzut-o plecând de la noi într-o zi în care credea că a obținut ce a dorit. Mă salvase de făpturi imaginare și mă lăsa în mâinile grijulii ale părinților mei. În lumea nevăzută a sufletului meu se rupsese ceva în inima mea, lăsând o rană a neîncrederii în sine, sau poate în ceea ce credeam că e important. Confuză pentru mult timp, nutream după un prieten imaginar tot mai stingher în a-mi apărea, pe care credeam că l-am avut, pe care se părea că l-am inventat, copil fiind.
Anii ce au urmat au fost un chin nemărturisit, dar au trecut repede. Venise vremea să aleg un drum pentru viitorul meu, pentru profesia mea. Îmi doream să devin medic, medic pediatru, psiholog… Am ales într-un final psihologia. Speram să găsesc răspunsuri pentru chinul ce încă mocnea în inima mea, pe care nu îl puteam stinge cu nimic. Mai existau și alți copii care au crescut cu o asemenea lume interioară ce mistuie mocnit sufletul?
Pe scurt, doream să îi salvez pe cât mai mulți dintre ei, să îi fac să se împace devreme cu ideea că locul prietenilor imaginari este limitat la primii câțiva ani de viață. Credeam că voi ajunge în acest fel și eu la locul unde încă mai fumegau visele mele stinse. De ce îmi era mie atât de antipatică ideea de făpturi imaginare? Nu pentru caracterul lor efemer, destinat copilăriei, ci pentru contradicția ce m-a urmărit de atunci, pentru nesiguranța în percepția pe care o avea asupra a ceea ce este real în contrast cu ceva născocit de minte de copil.
Într-o asemenea stare interioară m-a găsit micuța Andra. O urmăream de pe vremea în care desena melci cu aripi, fascinată de imaginația ei. Se vorbea despre ea în pauzele dintre cursuri, mai ales după ce mama ei se stinsese din viață.
Fără să realizeze lipsa de împăcare a fetiței lui cu pierderea mamei, Sorin o luase cu el într-o lume a poveștilor cu melci care pot zbura, până la gradul în care aveau acasă un terariu cu melci, adesea colectați de pe drumuri după ploi, cu care vorbea Andra, poate și cu speranța că unul dintre ei era alesul. Copila vorbea despre melcii ei cu toții.
Într-o zi ceva s-a întâmplat în mintea ei, pentru că din acea zi a debutat cel mai lung episod de alienare al fetiței de lumea reală și stabilă în care trăim cu toții. Andra susținea că acum are un melc cu aripi, care mai are și mâini și picioare și chiar un destin. Ca de niciunde a picat în povestea ei o păpădie cu aspirații antigravitaționale, dornică să zboare pe Lună. Și ce crezi, cine a dus-o acolo? Un melc. Unul care zbura. Acea și dovezi, susținea biata copilă. Luna este argintie pentru că păpădia ei a ajuns acolo și s-a înmulțit.
Doream să o salvez de durerile viitoare, suflându-i puful de păpădie imaginară, să o scap de chinul interior pe care îl naște conștientizarea că ai crezut în iluzii pe care numai tu le-ai văzut. Au trecut mulți ani de atunci și nu știu dacă am făcut bine luptând împotriva lumii ei imaginare. Am căutat-o pentru o vreme, dar știam că s-a mutat împreună cu soțul ei la casă, până am renunțat.
Nici până în ziua de astăzi nu știu ce mi s-a întâmplat, iar acum voi mărturisi pentru prima dată despre ce era vorba, cu excepția unei bunicuțe ce locuia la etajul de deasupra. Cu ea am reușit să vorbesc înainte să plece dintre noi.
Mi-ar fi plăcut ca părinții mei să mă întrebe despre lumea făpturii pe care eu o numeam prieten și pe care ei o numeau prieten imaginar. La fereastra camerei mele venea adesea o pasăre cum nu mai văzusem până atunci. Era ca un vis de frumoasă, apoi dispărea și mp lăsa cu imposibilitatea de a o descrie. Cu cât încercam să o descriu mai mult, cu atât mai mult mă adânceam în ceea ce a dus până la urmă la vizitele doamnei ce mi-a scos din suflet făptura inexistentă.
Puteam jura că există și că vine adesea când fluier ușor și îndelung și chiar a venit aproape de palma mea întinsă. Niciodată nu am reușit să o surprind zburând spre cuibul ei. Întotdeauna zbura puțin în sus și apoi dispărea. Iată și motivul pentru care am o mare greutate în suflet pentru lupta aprigă cu care am suflat minunea din viața Andrei. Ce i-am făcut oare bietei copile? Cine sunt eu să cred că nu poate exista un melc care să zboare cu o păpădie până la Lună? Pe mine cine m-a crezut?
Anii au trecut nemiloși peste mine, lăsându-mi în suflet un gol pe care încerc să îl umplu vorbindu-le părinților despre importanța imaginației și a prietenilor din viața copiilor lor. Nu suflați minunile din viața copiilor voștri. Spuneam că singura persoană care a aflat despre făptura multicoloră pe care o văzusem la fereastra mea în copilărie era o bunicuță ce locuia la etajul de deasupra camerei mele. Numele ei era Maria, așa cum sunt multe mame și bunicuțe peste tot.
Un ceai, un fursec și câteva ore petrecute cu bunicuța Maria și un suflet vindecat. Când a auzit de povestea din copilăria mea, a râs cu poftă. Acea făptură fusese o pasăre exotică pe care o adusese în acea vară fratele ei pentru câteva săptămâni. Era blândă și prea știa să zboare, așa că o lăsa prin casă. Uneori mai scapă pe balcon, de unde plana la fereastra mea. Prima dată din greșeală, apoi pentru că o fluieram. Când se speria, zbura în sus și se furișa pe lângă ușa întredeschisă a balconului. S-a întâmplat de câteva ori, dar impactul pe care l-a avut în întregul spectru imaginar al unei fetițe ca mine a condus la o adevărată poveste. Nimeni nu putea să confirme povestea păsării pe care doar eu o văzusem vreodată pentru că bunicuța o tăinuia. Era o pasăre adusă ilegal în țară de către fratele ei. O simplă întâmplare, o viață în care am luptat să îi găsesc loc minunii din copilărie, suflându-le altora miracolul pufului de păpădie.
Autor Cosmisian
www.cosmisianneoproza.wordpress.com
Sursa foto: pixabay
