După patru ani de „tăcere” editorială, dar prezentă în numeroase reviste, antologii, enciclopedii și dicționare literare din țară și de pe întregul mapamond, cu câteva luni înaintea pășirii în al nouăzecilea an de viață, scriitoarea ELENA BUICĂ-BUNI oferă cititorilor săi, cu aceeași dragoste dintotdeauna, două volume cuprinzând scrierile sale și ale altora despre domnia-sa. Este vorba despre volumele „Miracolul cuvântului” și „Pășind spre târziul vieții”, ambele publicate în acest an (2022) la Editura „Armonii Culturale” din Urechești-Slobozia, cărți care îi întregesc portofoliul propriu, adăugându-se celor publicate în perioada 2005-2018.
Citindu-i (și) aceste două cărți, am retrăit acea stare caldă, calmă, profundă de satisfacție spirituală, recunoscând-o pe cea care, de ani buni, îmi acordă prietenia și înțelegerea sa de om pentru care „miracolul cuvântului” este minunea ce-i umple viața, este spiritul românesc în toată profunzimea sa, este deplinătatea sa afectivă în prezentarea spectacolului lumii, al vieții în întreaga ei plenitudine.
Primul volum, „Miracolul cuvântului” este structurat în trei părți. Prima parte, „Scrieri în amurg”, cuprinde 26 de eseuri publicate de-a lungul a patru ani (cel mai „vechi” este din anul 2018), tratând o multitudine de teme, unele chiar neașteptate la un filolog de profesie, de la „Câmpul energetic al omului” la „Capcanele științei și tehnologiei” sau legate de pandemia Coronavirus, de la evocarea unor mari artiști români la cele surprinzând emoții, sentimente și trăiri ale sensibilului său suflet românesc când își amintește de „Sărbătorile de iarnă – o întoarcere la obârșii” sau de „Spiritul sfânt al Crăciunului”, retrăind „inefabilul spirit românesc” al Țigăneștiului teleormănean, satul natal în care a cunoscut „aceste comori tradiționale, acest univers ca de basm”, un sat românesc ca multe altele care, ca prin minune, „se transformă într-o mare scenă de spectacol, iar sătenii devin actorii principali pentru câteva zile feerice”.
Nu putem trece cu vederea nostalgia fostei învățătoare și profesoare care a predat limba și literatura română în Cluj, Bihor și București, zeci de ani, față de „Frumuseți pe cale de dispariție: scrisul de mână”, dascăl care, deși nu este împotriva evoluției fără precedent a științei și tehnologiei (pe care însăși le utilizează de ani buni) își amintește cu drag de perioada când „cea mai grea, dar și cea mai frumoasă muncă a fost aceea de a le forma deprinderea de a scrie” micuților elevi în primul an de școală, domnia-sa scriind cu pixul, creionul sau stiloul până la vârsta de 70 de ani. Chiar dacă, mai apoi, a renunțat, în inima sa „scrisul de mână rămâne de o valoare inestimabilă, deoarece începutul lui a dat naștere acelui bun inestimabil al umanității, SCRISUL, printre altele, LITERATURA, fără de care nu ne putem imagina cum ar fi fost viața noastră”.
Nici debutul într-ale scrisului nu-i scapă din vedere, acesta petrecându-se la vârsta înțelepciunii când i s-a oferit o rubrică permanentă în „Observatorul” din Toronto, următoarele două decenii de viață stând „sub lumina cuvântului scris, o lumină ruptă din soare”, timp în care, aflată în îndepărtata Canadă, și-a împăcat inima cu mintea, iar cele două „au făcut să înflorească frumuseți, armonii și noi înțelesuri ale viețuirii pe acest pământ” prin intermediul „cuvântului scris” concretizat în 17 volume de autor, în colaborările la peste 30 de reviste românești sau din diaspora și la zeci și zeci de antologii, meritele sale fiind răsplătite de numeroase premii și distincții, de la fel de numeroasele dicționare și enciclopedii în care este prezentată și prin calitatea de membru al unor ligi, asociații și academii cu profil literar și/sau cultural din țară și din întreaga lume.
Chiar dacă în anii furtunoși ai tinereții credea că „putem atinge cerul cu mâna sau că ar fi posibil să ne iasă în cale minunății, precum măreția gloriei (s.n.)”, în anii senectuții înțelepte a înțeles că „Domnul a rânduit ca toate să vină la timpul lor și că în toate e o măsură”și a fost tot timpul conștientă că „meschina vanitate […] nu te mai scapă din mână”. Din acest moment a înțeles că aspirația spre o glorie nemeritată este, de fapt, o vanitas vanitatum, iar, în mintea sa, ideea s-a materializat numai în dorința de „a scrie și a-mi publica trăirile stârnite de frumusețea și miracolul lucrurilor înconjurătoare”, realizarea ei ducând la „împlinirea ființei mele interioare” prin „miracolul cuvântului”. Concluzia este limpede, reliefând modestia, sensibilitatea și responsabilitatea unei scriitoare conștiente că sic transit gloria mundi și că „oricât de firavă e urma lăsată de mine, știu că nu am trăit degeaba”, fără a aștepta și fără a alerga după „gloria cu laurii ei”, dar având conștiința împlinirii sale ca om și ca truditor al scrisului.
Din cele trei interviuri acordate de Elena Buică, prezente în această secțiune, se desprind două aspecte esențiale. În primul rând, sunt exprimate principiile care i-au coordonat întreaga viață omului cu o fire optimistă, o nonagenară trecută prin „aniversări, printre bucurii și suferințe sau preocupări pentru înfăptuirea obiectivelor propuse”, acela care a apreciat întotdeauna „omul cu sentimente frumoase, omul cu inima plină de recunoștință și credință, omul care simte, primește și dăruiește iubire”, animată fiind de „un sentiment puternic al legăturii […] cu pământul […] în care s-a născut, cu apa și aerul care au dat puterea să scoți primul țipăt vestind sosirea în această lume”. În al doilea rând se pot desprinde câteva linii generale din care a fost, este și a rămas profesiunea sa de credință. Ca profesoară, a iubit atât „universul scrierilor cu autorii și dăruirea lor pentru această artă”, cât și „emoția trăirilor […] alături de copiii” cărora le împărtășea pasiunea pentru literatură. Portretul nu ar fi complet dacă nu am revela și principiile care stau la baza scrisului său, acesta pornind de la convingerea că viața trebuie „să fie cunoscută pe măsura puterilor noastre” și, de aceea, a fost fermecată și a dat glas la ceea ce înseamnă „inefabilul vieții”, surprinzând semne „din fiorul infinitului aflat dincolo de granițele pământescului ființei noastre”, reușind să redea „ceva din fervoarea cu care am urmărit, pe verticală, spiritualitatea neamului românesc și am sorbit cu nesaț din frumusețile graiului nostru”. Urmând neabătut „drumul spre noblețea sentimentelor, spre lumină, cultură, civilizație” și convinsă că „literatura este respirația adâncă”, Elena Buică este o scriitoare pentru care „scrisul este un mod de a exista, acea căutare de sine, dar și liniștea și împăcarea cu lumea, o stare de frumusețe a sufletului”, rămânând, indiferent de tot ceea ce i-a oferit viața cu bune și rele, acea „persoană solară, tonică, optimistă, tenace, perseverentă, tipul omului luptător, care nu se dă învins cu ușurință”.
Partea a II-a, „Din lumea scriitorilor”, cuprinde cronici, comentarii critice, note de lectură realizate de o cititoare avizată care, ca profesoară de literatură, a rămas cu aceeași pasiune pentru lectură, fie a volumelor de versuri aparținând unor poeți contemporani (Domnița Neaga, Virginia Vini Popescu, Ștefan Dumitrescu, Gheorghe A. Stroia, Emilia Stroe, Claudia Voiculescu, Domnica Vărzaru ș.a.), fie a unor lucrări memorialistice (Badea Negreanu, Fabian Savu) sau jurnale de călătorie (Nicolae Bănicioiu), cei mai mulți aparținând meleagurilor teleormănene natale. Fără a-și asuma calitatea de critic literar, Elena Buică savurează ineditul și universul literar fără a stabili ierarhii valorice, analiza sa fiind una riguroasă și obiectivă, exprimându-și propriile opinii despre valoarea scrierilor, despre măiestria artistică a autorilor, despre contribuția lor la evoluția literaturii române contemporane.
Partea III-a, „De mortuis nihil nisi bene (Despre morți să vorbești numai de bine)”, cuprinde șapte evocări ale unor conaționali care au trecut spre cele sfinte (Herman Victorov, Ligya Diaconescu, Gabi Stamate, Ivan Patzaichin, Lenuța Balauru, consăteanca sa), omagiind personalitatea lor cu toată căldura, respectul și admirația pentru activitatea și opera lor, spre veșnică amintire.
Întregul volum ne descoperă nu numai Scriitorul dăruit cu har artistic și creator, ci și Omul care își îndreaptă simțămintele, căldura sufletească, dragostea nemărginită spre semenii săi, cu pasiune și dăruire, fiind o luptătoare și o învingătoare în lupta cu viața și cu timpul. Toți cei care o cunosc o iubesc pentru frumusețea sa morală, pentru generozitatea și bunătatea sa, pentru dragostea față de aproapele său, dar și pentru spiritul său ales.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA-TELEORMAN
