Motto:
„Din vale-n deal e viaţa curgătoare
Trecută prin durere şi pelin,
E drum pe care-l face fiecare,
De neîntors, că-i lege şi-i destin”
E ziua celor morţi şi-n cimitire,
În dealul unde toţi se veşnicesc,
S-au adunat cei vii spre pomenire
Cu gând curat şi suflet îngeresc.
Sunt prea puţini ce-mi stau lângă morminte
S-aprindă câte-un muc de lumânare,
Din ceia care neamul înainte
I-a înmulţit pe lunga lui cărare.
Prea mulţi s-au risipit prin astă lume
Şi au uitat cuibarul strămoşesc,
Măcar de mi-ar avea la zile bune
Pe-acolo unde alţii, mi-i tocmesc.
*
Voi ce-aţi plecat din astă rădăcină
Pe-a neamului cărare lunecoasă,
V-aţi străinat, făcându-vă vecină
Cea lume neştiută, mincinoasă.
De-aveţi în voi credinţă şi trăire
Şi nu v-aţi lepădat de tot de neam,
De ziua celor morţi, la pomenire
Veniţi acasă-n fiecare an.
Primi-ve-ţi împăcarea creştinească
De la acei ce somnu-şi dorm în humă,
Că n-aţi lăsat de tot să se răcească
Al vostru dor, de vatra cea străbună.
Iertaţi veţi fi de neamurile toate
Şi lăudaţi de cei ce nu vă ştiu,
De lacrimile voastre-adevărate
Vă vor uda cel suflet prea pustiu.
***
Aşa că mai veniţi pe la morminte
Măcar în an la trista sărbătoare,
Şi-un gând s-aveţi de-aducere aminte
Spre cei plecaţi, pe-a Domnului cărare.
Iar dorul de cei duşi vă întristează
Şi lipsa le-o simţiţi la fiecare,
Lăsaţi-vă durerea, dacă-i trează,
Să se adune toată-n lăcrimare.
Şi de vă-ncearcă gândul cel pios
Spre cei mutaţi la Domnul în vecie,
E omenesc şi nu e ruşinos
O lacrimă le picuraţi, târzie.
Mircea Dorin Istrate
LA SFINTELE MORMINTE
Un vânticel subţire de toamnă întristată
Mai poartă peste dealuri o frunză-ntârziată
Şi-aduce din ponoare mirosuri îmbrumate
Să ştim că duhul iernii nu-i chiar aşa departe.
Împovărat de multe păşesc pe cea cărare
Ducând spăşit în cârcă păcatele amare
Ce le-am făcut în viaţă şi-acuma-s adunate
În cartea vieţii mele, să fie judecate.
*
Mai lungă e cărarea ce duce-n ţintirim
Acum când ani vieţii s-au înmulţit puţin,
Şi când mă bate gândul că ziua o să vie
Când şi eu, ca şi ceilalţi, acol’ voi fi, vecie.
E mult de când pe-aicea, o ceată de copii
Ne hârjoneam în voie prin ’nalte colilii,
Cătând frăguţe coapte prin ierburile ’nalte
A noastre find atuncea pământ şi ceruri, toate.
De-atunci, pe dealul ăsta sau înmulţit la cruci,
Plecatu-mi-au părinţii, ce-mi odihnesc sub nuci,
Şi fraţi şi veri şi neamuri cu nume neştiute
Şi alţii mulţi de-acuma, cu toţii, pe tăcute.
Acum, am pus o floare la sfintele morminte
Şi-un fir de lumânare de-aducele aminte
La-i mei păriţi ce-aicea vecii vor nemuri
Şi-n ceruri a lor suflet avea-vor bucurii.
În gând le fac o rugă să fie de iertare
De le-am greşit cât fost-am pe-a vieţi lor cărare,
Că multe le greşit-am, dar ei sunt iertători
Şi-s plini de bunătate acolo-n lumea lor.
Şi mă mai rog la Domnul le deie câte-şi toate
Ce-n lumea lor pe-aicea n-avut-au încă parte
Şi ţină-mi-i Măritul pe-acol’ până venim
Că pe aici smerelnic mereu îi pomenim.
Apoi, din al meu suflet, în taină şi fierbinte
O lacrimă dau vamă cum dau la cele sfinte
Şi-n fumul lumânării la cer aş vrea să urce
Smerenia din mine, ca jerta de pe cruce.
Mircea Dorin Istrate
CERNITĂ ZI
Când fir de lumânare, în liniște și pace
Îmi puneți la morminte, părinții să-i chemați,
Un colț de rai din ceruri, deodată se desface
Lăsând al vostru suflet din nou să-i căutați
Și să vorbiți cu dânșii de toate câte cele
Vă știți că-s ale voastre necazuri și nevoi,
Ei să vă deie sfaturi ca să scăpați de rele
Și-n cuget să vă pună mereu speranțe noi.
Așa că rugăciunea e puntea ceea care
Vă leagă de toți dușii să-mi fiți împreunați,
De-aceea-n veci la dânșii, găsi-veți alinare
Că ei rămân de-a pururi părinți îndurerați.
Nicicând nu ne vom rupe de ei, care-s trecutul,
Și-așa va fi cât lumea acum și-n viitor,
În țintirim, pe coastă, zălog rămâne trupul
Iar sufletul în ceruri se duce călător.
Prin rugă căpăta-veți speranță și iertarea
La toate ce făcut-ați ca trăitori în lume
Și tot prin ea Măritul, vă pune pe cărarea
Ce duce-n sfinte raiuri, de faceți fapte bune.
*
Când la morminte pus-am cu dragoste o floare
Și-un fir de lumânare aprinsă pentru-ai mei,
Din boaba unei lacrimi și-n ruga de iertare
Mereu vom face puntea, ce v-o lega de ei.
AM PUS O LUMÂNARE
Am pus la morți o lumânare
Și-o rugă din a mea simțire,
Le deie Domnu-a Lui iertare
Și-acol’ în ceruri ocrotire.
Am pomenit-o-ntâi de toate
Pe mama-n rugile-mi tăcute,
Mă ierte ea, că știu că poate,
De supărările făcute.
Că multe-n viață-i mai geșit-am
Copil ce fost-am fără minte,
Și lacrimi multe șiroit-au
Din al ei suflet, de părinte.
La tata, că n-am ascutat
A sale sfaturi înțelepte,
Când din puținul lui mi-a dat
Cât a putut, să mă desfete.
Și ca pe-un fiu rătăcitor
Cu drag acasă m-a primit,
Chiar de rămasu-i-am dator
El m-a iertat și m-a iubit.
Apoi, la Buna mea bătrână
Ce Doamne, cât m-a ocrotit,
În ceruri aibă parte bună
La câte toate-a suferit.
Lui Moșu, încărcat de ani ,
Umblat prin lume cu războaie,
Sărac de-avere și de bani
Mereu în câmp pe vânt și ploaie.
La neamul meu, tot mai rărit,
Întins prin lume și-n nevoi
De timpul ăsta prea grăbit
Ce ne-a lăsat în suflet goi.
Iar dacă Domnul mi-o socoate
C-oi merita și-a Lui iertare,
Primească-mi lacrimile toate
Iar lor le facă, alinare.
Mircea Dorin Istrate
CELOR PLECAȚI
E-nlăcrimată ziua şi gându-i întristat
Că Tu, Mărite Doamne, la ceruri ai luat
Pe robii Tăi să vină pe căile cereşti,
Din risipiţii-n lume, ce-acuma mi-i răreşti.
Născuţi în legea firii ne-ai pus pe-a Ta cărare
Să fim preumblătorii vieţii în urcare,
Ca să gustăm din mierea şi-amarul cel pelin,
Să ştim ce-i bucuria şi-nneguratul chin.
Să facem din trăire o veşnică speranţă
Că mincinoasa viaţă mai are-o altă faţă,
Că ce-am lăsat în urmă rămâne neuitare
Că n-am trăit degeaba pe lunga Ta cărare.
Când vrei, îi iei la Tine să-i ierți de au păcate
Pe cei mai buni să-ţi calce grădinile-ţi curate,
Da-n urma lor rămâne durerea veşnicită
S-o poarte următorii cu inima rănită.
Ne tot răreşti Mărite de-acuma şi ne scazi,
Din câţi am fost odată puţini mai suntem azi
Aicea lângă dânși să-i plângem în durere
Că au plecat la ceruri să facă a Ta vrere.
Nemângâiaţi în suflet le-om face pomenire,
Şi-n candela uitării le-om pune nemurire
Un muc de lumânare, ce-s lacrimile noastre
Ca Domnul să-i aşeze acolo, între astre.
Noi încă mai rămânem aici, cu a Ta vrere,
Ca în smerită rugă să-i plângem în tăcere,
Și din adânc de suflet să-ți cerem de iertare,
Să-i ții pe toți Mărite, în cerurile Tale.
Acolo merge-om și noi, așa mai pe sărite,
Să ne-ntâlnim cu neamul, cu Tine Preamărite,
Mai ține-i dar în pace mai până ce venim
Și când om fi la Tine, adânc ți-om mulțumi.
*
Acum, în dealul ăsta, sub umbră de melin
Sunt toți din neamul nostru feriți de-al vieții chin,
Pe cruce e un nume, în humă e un om,
Vecia e de-asupra, noi frunza unui pom.
E-o ziuă mult prea tristă, de-acum îndoliată,
Plecarea lor din lume ne-o faci înlăcrimată,
Ne ții clipita zilei în lungă-ndurerare
Și-ai tăi copii cu inimi, în plânset și-ntristare.
Nemângâiaţi în suflet le-om face pomenire,
Şi-n candela uitării le-om pune nemurire
Un muc de lumânare, ce-s lacrimile noastre
Ca Domnul să-i aşeze acolo, între astre.
Mircea Dorin Istrate
IERTĂRI TÂRZII
Mamă, lacrimile mele care toate-s adunate
La mormânt ţi le voi pune să primesc a ta iertare,
Să mă ştiu scăpat de gândul că făcut-am la păcate
Pentru multe cât greşit-am , cu a mea neascultare.
Tu ai vrut să-mi fie bine ocolit de cele rele
Şi-ai făcut ce-n astă viaţă ai putut să fii în stare,
Ca puţine să-mi lipsească din nevoile acele
Ce fac viaţa liniştită, împlinită, urcătoare.
Eu copilul îndărătnic, zvăpăiat fără tăcere
Am tot vrut să fiu ca nimeni, liber pe sub larga zare,
Niciodată socoteală să nu dau de mi se cere
Şi dreptate eu, nu alţii, să tot am la fiecare.
Multe griji, dureri, necazuri, mamă încă ţi-am făcut
Iară tata şi cu tine nedormiţi lungit-aţi noaptea,
Iertătoare-n calde lacrimi tu pe toate le-ai trecut
Tot cerând la Născătoarea, să mă ierte de păcate.
Până cănd v-aţi dus din lume eu copil v-am fost mereu
Şi în gând v-am fost icoană chiar cu multele-mi păcate,
Pe ascuns şi-n sfiiciune v-aţi rugat la Dumnezeu
Tot cerându-i cu nădejde, dăruiască-mă cu toate.
Astăzi duşi în nalte raiuri cer la rândul meu iertare
Şi odihnă veşnicită să vă deie PreaMăritul,
Că şi eu , ca voi odată , griji îmi fac ca fiecare
Ca ai mei de toate-mi aibă, până eu mi-oi da sfârşitul.
***
Rând pe rând ne vom pertece trecători prin astă viaţă
Şi la fel ca şi părinţii ducem greaua cea ursită,
Înşirând aceeaşi grijă pe a vieţii lungă aţă
Tot sperând că următorii, vor avea-o fericită.
Mircea Dorin Istrate
DUŞILOR LA CERURI
Mărite, picuri vieţii Tu ne-nmulţeşti mereu
Şi-un strop de bucurie ne-mparţi când ne e greu,
Ne tot amâni clipita şi ziua ce n-o ştim
Când ni-i chema la Tine, destin să împlinim.
Cât facem încă umbră la viaţa trecătoare
Smeriţi îţi cerem Doamne, din gândul ce ne doare,
Iertare dă de-acuma acelor ce s-au dus
Din viaţa mincinoasă, spre lumea Ta, de sus.
Păcate toţi ne facem, că suntem muritori,
Dar te rugăm pe Tine, Atoateiertător
Ca-n raiurile Tale să-i pui la învechit
Pe ei, preapăcătoşii, ce încă Te-au iubit.
O lacrimă fierbinte Ţi-om pune-n a Ta palmă
C-o rugă preaslăvită, ca ruga cea de mamă,
Mai lasă de la Tine, mai scade-a noastră vină
Şi sănătate dă-ne, chiar dac-o fi puţină.
Acuma ne mai ţine măcar până la anul,
Să ne-nvechim în lume, cum se-nvecheşte banul,
Că binele şi răul, ce-n noi a încăput,
A fost ne fie plată, la fapte ce-am făcut.
Când isprăvi-vom viaţa şi-om fi la judecată
Ţi-om mulţumi Mărite, şi-ţi cerem încodată
În raiurile Tale cu dânşii-n loc ne pune
Să ne-amintim de câte, făcutu-le-am pe lume,
Acuma, viaţa asta, atâta cât ni-e dată
Vom duce-o-n fapte bune, să merităm răsplată
Şi când la Tine-n slavă pleca-vom la sfârşit
Din lacrima din urmă, Tu fă-ne veşnicit.
Mircea Dorin Istrate
