Marin Dumitrescu este un poet al aritmiilor solare. Deși trăiește de peste 20 de ani în Spania este în contact și la curent cu trepidanta viață literară din România. Poet cu trăsături fizice candide și care vorbește de parcă recită, Marin Dumitrescu este un haiduc liric, a cărei poezie trece prin zona crepusculară a nuanțelor de limbaj, care atinge brâncușian ideea de zbor în versuri, ce-mi amintește de tainicul ”anonimizat” Dimitrie Stelaru. Poetul este bine integrat în lirica româno-spaniolă și un scriitor apreciat de cititori în noua literatură română ce se plămădește în peninsula iberică. În țară a fost prieten cu Nichita Stănescu, care și-a pus amprenta incofundabilă asupra poeziei sale, dar și un conviv romantic ce a stat la masa plină de vodcă cu Marin Preda sau alți mari scriitori români de la sfârșitul anilor `70, din boema zgomotoasă de la restaurantul Uniunii Scriitorilor din București, despre care vorbește la superlativ, fiind un martor activ a unei epoci literare neo-moderne, care azi s-a transplantat tematic și tainic în Spania lui Garcia Lorca. Cu Marin Dumitrescu ne-am duelat liric (lui îi plăcea să le numim dialoguri lirice) la seratele literare în Torrejon de Ardoz sau la un „grătar liric”, cu foc de tabără, de la poalele Sierra Maliciosa. Marin Dumitrescu își citea poeziile cu o incantație lirică stănesciană. Am descoperit astfel un poet autentic și foarte talentat, care trăiește poezia la propriu într-o incandescență auto-devoratoare care i se citește în licărirea ochiilor. A citit din volumele sale publicate, iar au am însăilat câteva poezii ocazionale inspirat de atmosfera gongorică a locului.
Marin Dumitrescu este un poet superior față de alți confrați din Spania, dar prin atitudinea sa smerită și introvertită, nu-i place să iasă în evidență. Refuză să fie perceput ca un poet care crează galimații, pentru ca apoi să se auto-propună în țară ca o ”vedetă” lirică hispanică. Marin Dumitrescu compune și trăiește poezia, într-o manieră intimistă, neo-modernistă. M-am oprit asupra volumului de versuri: ”Poeme în metru cuantiuc” (Editura Betta, 2016). E un poet cu ritm, profund liric, de o incandescență ”cuantică”. Marin Dumitrescu se aruncă cu un curaj nebunesc în creația de a împleti poezia cu fizica modernă, de a transforma forma lirică ca o conexiune dintre undă și particula radiațiilor atomilor. De data aceasta ”atomul” nu este o parte materială, ci una imaterială legată de legătura teandrică dintre om și cer, dintre sufletul muritor și cel imortal. ”Poesis și Mathessis s-au întâlnit, performant, într-un punct sublim al conștiinței umane…” scrie Aureliu Goci în prefața volumului. Marin Dumitrescu este ludic în versuri pentru a juca un ”joc secund” între matematica sensibilității rațiunii și ”anarhia” forței emoției. Este în același timp un poet și un matematician, adică Ion Barbu, un alter ego al lui Dan Barbillian. Citind poeziile cu creionul în mână te surprinde la poet un lirism fecund, incandescent și devastator, ce emană o sferă a emoților îmbrăcate în forme lirice tăioase până la sânge. Poezia este un nadir sculptural ce leagă rădăcina de un cer stelar, prin forța gândului exprimat ca zbor: ”Gândul este un copac/Înfipt în creierul meu./Un parazit care se hrănește/Cu mare parte din ceea ce ar fi trebuit/Să asimilez…” (Gândul). Poetul inventează un univers fragil ca sufletul celor îndrăgostiți de muze: ”În seara aceasta fluturele/A trecut prin geamul ferestrei,/Bătând din aripi grav,/Fără să spargă pielea transparentă/Care separă ceea ce este afară/De ceea ce este înăuntru/Și m-a privit în ochi. (Fluturele). Poezia lui Marin Dumitrescu e o ecuație a fragilității frumosului, decupată dintr-o interiorizare auto-distriguătoare, în care se șlefuiesc metaforele într-o lume care pare că nu se mai poate salva prin poezie. Poetul știe că este transfigurat de forța magică a poeziei izvorâte de dincolo de imanent:”Beat de puterea misterioasă/A universului,/Ridic paharul/Și beau/Și mă ridic/Fără să mă ridic de la masă/ Și stau deasupra mea…. (Înspre luni).
Marin Dumitrescu, ca orice poet care se respectă, nu ține cont de legile fizicii, pentru că ”Luceafărul” vede altfel și altcumva preajma, pentru că ”Deodată ziua, s-a transformat/Într-o fecioară/Nebună,/Care lua copacii rari/În brațe/Și-i strângea…! (Într-o toamnă). Marin Dumitrescu, deși invitat la taina zeilor, el știe că poetul poate fi mai temerar decât legile fizice inventate de expresia transcendentului. Preferă, dintr-o timiditate copilărească, să refuze trecerea:”Am fost invitat/La Congresul/Legilor/Universale/Și om fiind/Mi-a fost teamă/Să merg…” (Teamă). Incluziunile în noua realitate, la Marin Dumitrescu, îmi amintesc de conexiunile avangardiste ale poeților milenariști clujeni, mai ales de Adrian Mihai Bumb, dar și de timiditatea mirării față de frumosul șlefuit de la Dumitru Cerna. Poetul, totuși, știe că ”De departe, aerul este o gelatină/care se mișcă încet în jurul pământului”. Acest pseudo-cinism liric adie briza introvertită dinspre poezia lui Horia Muntenus. Zbaterile poetului sunt aritmice și incandescente pentru că poetul va ști cum încolțește lumea, pentru că el conversează cu zeii și știe că doar iubirea naște poezia:”Înflorește în cosmos Universal si frumos/Langa stea/Si este fecundat de toate întrebarile/ Și îi cade sămânța să încolțească…” Volumul ”Poeme în metru cuantic” sunt provocarea unui poet neo-modernist, care are curajul să iasă în piața mare și să declame că poezia nu a murit, într-o manieră lirică inconfundabilă și într-un limbaj pre ritm de cadență interioară wagneriană și, mai ales, originară. Marin Dumitrescu e conștient, într-o luciditate cutremurătoare că ”puteau să mă omoare/Dar nu mai aveau/Unde trăi,/De aceea exist. (De aceea). Poetul Marin Dumitrescu este pariul reușit al împletirii fizicii cu poezia, a matematicii cu versul și a rațiunii cu emoția. E un poet din generația noastră. Clar.
Ionuț Țene
