4.9 C
Nürnberg, DE
April 18, 2024
Exclusiv

POEZII DE IONUȚ ȚENE

Portal

În acel loc

Păsările vorbesc

În acel timp

Și iarba

Vorbește

Casele se aliniază

Vorbind

Câinele care latră

Vorbește

Acolo ochii pisicii

Vorbesc

Privirea copiilor

Care merg cu spatele

spre nori

În pădurea aceea

și copacii

Vorbesc

Cu dinții lor de frunze

Care mușcâ liniștea

Cu sete

De țiuie urechile

Tăcerii

***

Limita legală a poetului

Poetul a depășit limita legala de viteza

Poetul întotdeauna depășește limita cuvintelor

Pe procesul verbal al unui polițist

care nu a știut niciodată ce înseamnă iubirea

Pe poșetă de lux a unei femei

care a citit toată viata emblemele unor firme de marca

Viteza legala a poetului e dragostea cerului

Pentru frunza căzută din paradis

***

Iordanes

Voi vorbi despre dragoste

Și frunze căzute

Voi vorbi despre cuvinte

Și rădăcini de piatră

Voi vorbi despre cerul vizigot

Și săbii trădate

Despre această dragoste

Îmbibata de sângele depărtării

Despre copiii amintirilor ce curg

Emoție spre muntele Om

ce-și cheamă viitorul acasă pe

Limba castiliana

***

Paradisul pierdut

Acest steag al tristeții solare

Această întrebare a bucuriei tăcute

Această liniște zgomotoasă de vorbe

Acest cânt care a luat foc în apa rece de munte

Acest Această clipa sedusă de stele

S-a îndrăgostit de mirarea pieptului tău

De mușcătura unei vorbe sărate

Ce-a îndulcit întâlnirea acestor buze de copaci din paradis

***

Unde

Eu nu mă mai duc nicăieri

Eu nu mă mai întorc

Acolo oriunde

Unde copacul cunoașteri crește

În acest măr

din care mușcă tristețea

Cu neînsetată sete luciditatea

***

Aripi

Poezia este o pasăre fără picioare

Versul nu se odihnește niciodată

Când obosește întinde aripile și doarme

Cântecul e zbor spre cer, tot mai înalt

Poezia este o pasăre fără picioare

Care atinge pământul cu praf de stele

Tot mai jos aripile ei vorbesc tăcerea lunii

Când obosește întinde cerul și moare

În privirea înserării vede oul cu aripi frânte

***

Lacrimile Bucovinei

Să nu uiți Ioane

Privește și plângi

Școlile române zidite în Cernăuți

De versul lui Eminescu

Închise, Închise

Călcate, Călcate

De Bocancul întunericului

Să nu uiți Ioane

Privește și plângi

Bisericile clădite din mănăstirea Peri

Închise, Închise

În țara coconilor lui Dragoș

De palma grea a întunericului

Să nu uiți Ioane

Privește și plângi

Durerea tăcerii pietrelor Chiliei

Cărțile lui Ștefan din Bugeac

Arse, Arse

De slova străină a întunericului

Să nu uiți Ioane

Privește și plângi

Cu lacrimi de sânge

Deschide, Deschide

Înnorații ochi de lumină

De dreptatea Sfinxului din Bucegi

***

Chemarea

Plouă cu ochii dragostei pe palmele umede ale lacrimilor

Plouă cu florile memoriei rupte dimineața de un adolescent grăbit

Plouă cu pașii melancoliei în gândul orașului din inima uitării

Frunzele șterg stropii ce cheamă norii îngălbeniți

***

Punct!

Se frânge inima ca pâinea de dor

Firimiturile sunt vulturi ciuguliți de vifor

Sângele fierbe în butoaie melancolia

Via tristeții cu părul galben nostalgic

și picioare lungi precum noaptea

Nu mai vine să plece întoarcerea

Ideea de zbor s-a făcut atât de frig

Pe buzele cuvintelor șterse cu rune

De vântul acesta înghețat de iubiri

Trec gândurile uscate printre verbe

Frunze verzi căzute din mesteacănul

Îndoit ca semnul de întrebare ostenit

pe adevărul unui singur punct

***

Plouă

Plouă rece ca o înghețată topită

Plouă cu broboane de liniști

Peste această apocalipsă de soare

Peste nisipul albit de zăpezi febrile

Plouă cu gheață de tăceri vorbite

Plouă fierbinte cu castaniete

Peste trupul chircit de interogație

Peste punctul literei i din revelație

***

Galben

A venit toamna

cu gust de must

și vinete coapte

A venit în cascade

de căderi în frunze

A venit cu roșeața

Copacilor dezbrăcați

A venit toamna

cu fum de stele plânse

A venit în sunete

de nuci crăpate

Și huruit de tractoare

A venit amiază

cu ochii de gutuie

A venit cu stoluri de

vise călătoare

Și păduri ce-ngălbenesc

nostalgii restituite

***

Febră

Ochii sunt fântâni unde adapă gândul bărbatului obosit

Ochii sunt izvoare care urcă muntele dorului

Ochii sunt florile de câmp ce ascut coasa întoarcerii

Ochii sunt stele căzătoare-n iarba proaspăt cosită pe fața tristeții

Ochii sunt verbele mării care îneacă uitarea lui Ulise

Doua pietre rostogolite pe nisipul gol spălat de valurile sângelui

Ionuț Țene

Related posts

ȘI TOTUȘI , IUBIREA . . .

Liliana Moldovan

ALEXANDRU FLORIN ȚENE: „ Cultura se păstrează cu sfințenie și se cucerește pe meridianele mapamondului“

Liliana Moldovan

A apărut LUCEAFĂRUL de Vest nr.52/ Trim.II.2022- Lumină pentru România profundă

Liliana Moldovan

Mai e timp să iubim

Liliana Moldovan

Poeta Daniela Vasiloschi își trăiește clipa alături de cititori

Liliana Moldovan

 Ziua Internationala impotriva Consumului si Traficului Ilicit de Droguri – 26 Iunie

Theodora-Raluca Paun

Lasă un comentariu

Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Vom presupune că sunteți de acord cu acest lucru, dar puteți renunța dacă doriți. This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

Privacy & Cookies Policy