… imediat după ce se sting luminile pe scenă! E o rugăminte, nu un manifest. Şi dacă e totuşi manifest, e unul şoptit, spus cu o voce mai blândă decât acel „doamnelor şi domnilor, dragi prieteni, vă rugăm ca pe toată durata spectacolului să ţineţi telefoanele mobile închise pentru a nu…”. Să fie ca un fel de drept inclus în preţul biletului. Pe lângă obligaţia de a fi prezent la timp, altfel nu vei fi lăsat în sală şi nu ţi se vor returna banii, de a nu deranja în niciun fel ceilalţi spectatori, de a nu intra în sală cu băuturi carbogazoase, cu mâncare sau cu dispozitive de înregistrare. Şi să fie scrisă pe spatele biletului, să fie o obligaţie şi implicit un drept, să fie un fel de asumare: conducerea teatrului se obligă să respecte…
Timpul acela de beznă totală să fie stabilit în funcţie de dramatismul piesei, poate să difere de la caz la caz. Şi e obligatoriu ca bezna să nu fie însoţită de tăcere. Nu, asta nu e indicat. Imediat ce se sting luminile, sala trebuie cuprinsă de muzică. Lentă sau ritmată, nu prea contează. Tare să fie. În tot timpul ăsta, actorii se pot reculege sau regăsi în spatele cortinei. Cu siguranţă şi ei au nevoie de asta. La fel cum au şi spectatorii. Şi-şi vor primi aplauzele după această pauză de reîntoarcere spre sau la sine a fiecăruia în parte.
E prea bruscă smulgerea din piesă în viaţă, din lumea cuprinsă-n replici în vieţile lumii din sală, din şoaptele de pe scenă în zumzetul creat printre scaune. Şi e prea grea, ameţitoare uneori.
Pentru că povestea creată şi imaginată acolo, în cele 100-120 de minute, nu se opreşte odată cu ultima replică, nici odată cu căderea cortinei. Uneori, nu se opreşte nici când te reîntorci în ploaia ce cade pe strada care îşi vede mai departe de paşii ce-i înţeapă braţele ca şi cum nici nu ţi-a observat lipsa. Dar acolo, în stradă, în noapte, printre trecători, e mai uşor să te detaşezi, pas cu pas, de toată simţirea aia ce te-a sufocat, te-a înţepenit pe scaunul roşu, te-a aruncat într-o altă viaţă, în alt timp, în alt iureş. Mai frumoase sau mai gri decât realul din care ai vrut să evadezi plătind pentru asta un preţ derizoriu.
Acolo, în sală, ultima replică poate însemna şi descătuşarea tuturor emoţiilor adunate de la primul gong. Şi toate astea au nevoie de timp şi de puţină intimitate ca să poată fi autentice. Nu-ţi poţi plânge în voie tot ce-ai adunat până să intri-n sală, şi ce s-a adăugat imediat după asta, când reflectoarele sunt pe tine şi 200 de oameni stau în picioare şi aplaudă. Ţi-e ruşine mai mult decât orice. Că aşa suntem noi, ne e ruşine să plângem printre alţi oameni care ascund, printre aplauze, propria ruşine de propriul plâns. Aplauzele alea, pe lângă apreciere, ascund şi o refulare. E ca şi cum lăsăm plânsul în seama palmelor care se unesc zgomots de parcă am vrea să strivim toate lacrimile, regretele sau suspinele, să le înăbuşim, să le împiedicăm ieşirea la suprafaţă.
Ca atunci când eşti singur şi la finalul unui film laşi plânsul să curgă în sens invers genericului. De jos în sus apar literele care formează toţi oamenii ce-au contribuit la ceea ce ai văzut, de sus în jos curg lacrimi ce formează tot ce-a trezit în tine munca aia a acelor oameni. Şi priveşti în gol în timp ce scrisul umple ecranul şi e timpul tău cu emoţia ta, timpul de asimilare a poveştii, a transpunerii poveştii în propria poveste. Apoi, după ce-ai trăit-o, te poţi întoarce la ale tale.
Sau ca atunci când citeşti ultimul cuvânt dintr-o carte şi nu fugi cu ea să o aşezi în bibliotecă. O mai ţii puţin în mână, mai citeşti o dată ultima copertă, ai vrea să o strângi la piept, ca pe un prieten drag ce ţi-a fost musafir şi acum e-n prag, pregătit de a pleca departe.
Şi acolo ai nevoie să-ţi simţi emoţia, să o laşi să fie, să o laşi să se manifeste, să plângi sau să râzi fără teama că eşti văzut şi auzit şi apoi judecat de ochi care caută înţelesuri ascunse în orice. Să fie întuneric şi să fie muzică. Să nu se vadă şi să nu se audă cum oameni plâng printre alţi oameni.
Aşa că, vă rog, nu mai aprindeţi luminile-n teatre imediat după ce se sting luminile pe scenă!
Sursa: Potecuta
