3.1 C
Nürnberg, DE
April 18, 2024
Diverse

,, SĂ VISĂM ŞI SĂ FACEM ÎN FIECARE ZI CÂTE CEVA…”, interviu cu soprana  ARONA BOGDAN

,, SĂ VISĂM ŞI SĂ FACEM ÎN FIECARE ZI CÂTE CEVA,

CÂT DE MIC, PENTRU A NE ÎMPLINI VISELE!”

Interviu cu soprana  ARONA BOGDAN

De Cristina Oprea

            Acum câțiva ani o cunoșteam pe soprana Arona Bogdan la un eveniment caritabil, pe scena Teatrului ,,Aureliu Manea” din Turda. Evenimentul era în preajma Crăciunului și sincer am rămas impresionată de bucuria distinsei doamne Arona Bogdan de a veni și cânta pe această scenă, domnia sa fiind prezentă pe marile scene ale lumii. Modestia și bucuria de a dărui m-au impresionat, oferindu-mi confirmarea că marile personalități culturale sunt definite de această mare calitate. Apoi am reîntâlnit-o cu alt prilej cultural. Am purtat un dialog din care eu am învățat destul de multe lucruri. Acum câteva zile am revenit,  rugând-o să imi ofere un interviu. Domnia sa cu generozitate, a acceptat. Sper să îl lecturați în liniște și să vă deschideți inima spre lumea atât de specială a operei și să luați în serios sfatul distinsei doamne  ,, SĂ VISĂM ŞI SĂ FACEM ÎN FIECARE ZI CÂTE CEVA, CÂT DE MIC, PENTRU A NE ÎMPLINI VISELE!”

Cristina Oprea: Ce semnifică pentru Arona Bogdan muzica?

 Arona Bogdan: M-am născut într-o familie de soliști ai Operei române din Cluj, mama mea-mezzosoprana Georgeta Orlovschi, iar tatăl meu- baritonul Mugur Bogdan;  așa că, de mic copil am fost obișnuită cu teatrul, cu scena, muzica îmi era un mod de a mă exprima de la bun început. Îmi povestesc ai mei despre anii în care eram copil, descriindu-mă ca un copil ursuz, ciudat, nu mă prea jucam cu nimeni, eram o antipatică, păpușile mă enervau,(mai ales pentru faptul că nu voiau să mănânce!), dar cântam într-una, și nu ca un copil, ci cu vocea impostată, „ca la operă”!     

     Copilăria mea a fost una serenă, în pofida ciudățeniilor pe care le făceam, astăzi, poate un astfel de copil ar fi catalogat ca autist, pentru că nu prea comunicam cu mulți, și asta, pentru că, poate, MUZICA îmi era de ajuns.

Scena teatrului din Cluj era pentru mine și fratele meu geamăn, copii fiind, o pistă de alergări, noi alergând de la mama la tata în pauzele dintre actele spectacolelor de operă, cabinele femeilor fiind în partea dreaptă a scenei iar cele ale bărbaților în stânga ei. Dar cu emoție îmi amintesc de prima oară când am intrat pe aceeași scenă a Operei din Cluj, participând, cu un Cor de biserică în care cântam alături de părinții mei și care era alcătuit doar din soliști de Operă, la un Concert aniversar dedicat marii Soprane Lia Hubic. (Pe mine mă incluseseră în acel cor doar pentru că „aveam pile”, doar eram fata alor mei, și aveam şi o voce drăgălașă.)  Îmi amintesc că ultimele repetiții pentru acel concert trebuia să le facem chiar pe scena Operei, și eu foarte încrezătoare am intrat, ca de atâtea alte ori pe scenă, fără să mă sinchisesc, dar după ce am făcut primii pași, mi-am dat seama că de data asta cortina era ridicată, iar în Sală erau aprinse toate luminile! Nu am să uit niciodată emoția ce m-a cuprins, şi cum am încremenit pe loc, fără să mai pot face un pas înainte!

 Acela a fost momentul în care „pista aceea de fugăreli” a căpătat rol de Biserică, de „loc sfânt” pentru mine. În acel moment am știut că asta vreau să fac în viață, în acel moment am pornit conștient „pe drumul meu”.

Cristina Oprea: Vorbiți-mi puțin despre soprana Arona Bogdan, dar și de profesorul de canto Arona Bogdan. Ce va determinat să mergeți pe calea mentoratului?

Arona Bogdan: Am avut un drum foarte lin întotdeauna în carieră, nu îmi aduc aminte să fi luptat prea mult pentru ca să ajung în niciunul din locurile extraordinar de importante pe unde am avut privilegiul să cânt. Am avut întotdeauna noroc, cred eu, să fiu exact în locul potrivit la locul potrivit, şi  să întâlnesc oameni care să mă placă. Tot noroc, socot că a fost și faptul că m-am născut în familia în care m-am născut și am avut ocazia să-mi fac o cultură muzicală, și nu numai, să întâlnesc personalități care să mă marcheze, și am avut noroc și pentru faptul ca am fost dăruită de la Dumnezeu cu un timbru de voce deosebit, si o anume sensibilitate, care a plăcut întotdeauna oamenilor care m-au ascultat.

         Interesant este că am căutat întotdeauna să fug cât mai departe de casă, pentru a demonstra că pot reuși singură, fără ajutorul părinților mei, pentru că simțeam că poate unii considerau că aș fi preferată în anumite situații, din cauza că sunt fiica părinților mei. Astfel, în căutările mele, am ajuns chiar până în America ca să studiez tehnica vocală. Totuși, cel mai mare bagaj de tehnică vocală l-am dobândit studiind cu mama mea, mezzosoprana Georgeta Orlovschi, și asta, abia după ce hotărâsem să nu mai cânt deloc!  Eram deja după șapte ani de carieră, petrecuți la Viena ca solistă a celor trei opere de acolo: Kammeroper , Volksoper și Staatsoper.

    Dar după ce murise tatăl meu tot sistemul de valori mi se întorsese cu susul în jos…

    In momentul în care tatăl meu a murit am înțeles că viața înseamnă și altceva, nu doar carieră, carieră, carieră, și am hotărât că nu mai vreau să cânt. Așa, după ce am încheiat contractul pe care-l aveam la Viena, m-am retras în Italia și aproape cinci ani nu am cântat nimic.

    Am reînceput să mi antrenez vocea doar de dragul mamei mele, pe care o vedeam foarte tristă pentru faptul că nu mai cântam, si care se ruga de mine să facem măcar câte o jumătate de oră de vocalize în fiecare zi, așa, doar ca antrenament! (Cântatul  e un sport de performanță!)

     Si așa, încet- încet, mi-am dat seama că, prin ne-cântat, îmi lipsea o parte esențială din mine, și că nu mai trebuia să confund lucrurile, nu mai trebuia să continui să mă mai autoflagelez, trebuia să reîncep să cânt! Dar pe măsură ce aprofundam studiul tehnicii vocale cu mama mea, mi-am dat seama că vocea mea, în acest răstimp se transformase într-o alta, câștigase alte rezonanțe, alte culori, se maturizase într-atât, încât nu mai puteam aborda aceleași roluri pe care le cântasem până atunci!

    Așa am ajuns, trecând mai întâi prin rolurile Butterfly și Aida, la rolul pe care l-am cântat, mai apoi, de peste 80 ori în cinci -șase ani, în teatre importante ale Europei, Abigaille din Nabucco, rol care mi-a adus deosebite satisfacții și la care niciodată nu aș fi îndrăznit măcar să sper, la începutul carierei mele.

       La un moment dat s-au terminat contractele pe care le aveam și nu am avut norocul, (pentru că eu insist, că e întotdeauna vorba de noroc!), să am o agenție care să vină să-mi vadă spectacolele, si să se ocupe agresiv de ceea ce ar fi trebuit să se întâmple în continuare cu cariera mea.  Astfel, deși spectacolele mele aveau succes, deși Abigaille a mea era în fiecare seară altă femeie, de care ajunsesem să mă apropii şi să-mi fie tare dragă, să-i găsesc scuze, s-o alint, s-o iubesc chiar, sosise timpul să mă despart de ea…și în același timp de scenă.

      Așa am hotărât să las locul cântărețelor mai tinere, deși nu mă consider „trecută”, ca să zic aşa, nici acum. Dar mi-am dat seama că tendința actuală în teatre este de a oferi publicului artiști cât mai tineri, cât mai frumoși, noutăți, ori eu eram de-acum- trecută de 40 de ani, și şi mai rotunjoară, căci, trebuie să spun că  nu am fost niciodată o slăbuță … Așa că, socotind că, poate, a sosit timpul, m-am retras din nou în carapacea mea, şi m-am întors, -unde? -acasă la mama!

   Aici, după o perioadă de convalescență sufletească, destul de scurtă- din fericire, am început să întrevăd o posibilitate de a fi din nou fericită, descoperindu-mi darul de a fi pedagog, răbdarea aceea plină de dragoste și strictețe- combinația aceasta stranie, pe care doar un om care știe ce înseamnă să stai pe acea scândură sfântă și-o poate activa, și pentru care azi studenții mei mă apreciază, mă caută, și mă îndrăgesc! 

       Sunt foarte mândră, că anii aceștia teribili de pandemie, am reușit să-i valorific la maximum, finalizându-mi lucrarea de Doctorat în doi ani în loc de trei, și descoperindu-mi, cu această ocazie, și darul scrisului!

Cristina Oprea: După pandemie care a fost viața muzicală pentru dvs.?

 Arona Bogdan: Aici trebuie să vă dezamăgesc, n-am mai avut ocazia să apar în fața publicului deloc, în ultimul an, plănuiam un turneu de concerte cu ciclul de lieduri Wesendonck de Wagner, pe care mi l-am ales ca subiect în cercetarea mea doctorală, dar, din cauza pandemiei a trebuit sa mă rezum la niște înregistrări, și să renunț, la serile de lieduri pe care mi le-aş fi dorit…

     Sunt foarte fericită pentru că îmi dau seama că îmi lipsește din nou publicul, acea energie minunată pe care o schimbăm cu el în momentul în care stăm în fața lui, şi de aceea, îmi promit mai ales mie însămi ca, foarte curând, să pot să vă invit la următoarea mea ieșire la public!

Cristina Oprea: Ce roluri v-au marcat existența și ce roluri vă doriți?

 Arona Bogdan: Rolurile care mi-au marcat existenţa sunt Străina din „Der Konsul”, de Menotti, primul rol cântat la Volksoper din Viena, unde  eu eram cea mai tânără cântăreață, ca ani, și interpretam cel mai în vârstă personaj de pe scenă. Modul în care regizorul a lucrat cu mine la acel rol m-a marcat profund, și m-a făcut să mă îndrăgostesc și mai mult de meseria mea! Este vorba de Nicolas Brieger, actor german, căruia i se încredințase regia la acel spectacol. A fost o experiență senzațională pentru mine. Îmi amintesc că am jucat acel spectacol doi ani, și era încontinuu sold out!

       Un al rol de care aș aminti, atunci când este vorba despre rolurile care mi-au marcat existența este  Nannetta din „Falstaff” de Verdi, și pot spune că succesul în acest rol mi-a asigurat prezenţa pe lista soliştilor teatrului Volksoper din Viena pentru mulți ani după premieră! Și aici a fost extraordinară experiența regizorală pe care am avut-o, lucrând cu un regizor suedez, care, pe parcursul întregii perioade de repetiții n-a schițat un zâmbet!(Falstaff este o comedie!) Am lucrat mai bine de o lună la acea premieră, și-mi amintesc ca aveam mari dubii pentru reușita spectacolului, și cât de mare mi-a fost uimirea când, ajunși la repetițiile la scenă, și mergând să-mi văd colegii din sală, am realizat cât de hilar era totul, făceau toate prostiile cu o seriozitate atât de mare, încât se râdea încontinuu la spectacol!  Era genial regizorul! Extrem de serios, de tehnic, de minuțios Staffan Valdemar Holm,  îmi va rămâne întotdeauna în suflet, pentru că și cu această producție m-am format ,ca artist!

     Și ultimul rol pe care l-aș aminti e Abigaille din „Nabucco” de Verdi, rol cu care am avut nebunia să reîncep a doua parte a carierei mele, la îndemnul maestrului Riccardo Muti, pe care am avut norocul, (din nou!) să-l întâlnesc, exact când aveam cea  mai mare nevoie, şi căruia îi mulțumesc, pentru că mergând „pe mâna lui” am avut ocazia să experimentez bucuria de a interpreta acest rol, care la început îmi părea de ne-realizat, și pentru faptul că e atât de diferit de „mine”, şi mai ales pentru că este enorm de dificil atât din punct de vedere vocal, cât şi tehnic.

    Aici, în izbânda realizării acestui personaj atribui un rol imens mamei mele, împreună cu care am studiat rolul până în pânzele albe, îmi amintesc bine, la noi în living, căutând și găsind motivații, scuze pentru toate acțiunile femeii, culori, timbre, umbre pe care să-mi fie ușor să le inserez ori de câte ori simțeam nevoia pe text, și, bineînțeles, am găsit împreună soluții la nenumăratele probleme tehnice pe care personajul le pune interpretelor ce-l abordează.

       Îi sunt profund recunoscătoare mamei mele pentru, că îi datorez total a doua parte a carierei mele, știu sigur că fără insistențele ei, eu nu m-aș mai fi întors pe scenă, chiar dacă aș fi fost un om nefericit!

      Acum, dacă mă întrebați de rolurile pe care mi le doresc pentru viitor, vă spun că îmi doresc mult să  fac Lady Macbeth din „Macbeth” si Amelia din „Ballo in maschera”, roluri verdiene pe care le-am studiat si pe care sper să am ocazia să le cânt pe scenă în viitor! Foarte mult depindem ca artiști de Agențiile de Impresariat care ne reprezintă, iar eu, întotdeauna, am avut Agenții foarte importante care s-au ocupat de cariera mea, acum, însă, nu se ocupă de mine nicio Agenție. Așa că, sper ca aceste dorințe ale mele să nu rămână doar visuri!

Cristina Oprea:V-ați gândit la regie de operă?

Arona Bogdan: Desigur, dar mi-am dat seama că nu e ceva pentru mine, asta pentru că de foarte multe ori avem de- a face cu cântăreți de operă care nu sunt şi actori, se îngrijesc doar de emiterea sunetelor și nesocotesc partea de actorie, sau de multe ori, pur și simplu, nu sunt foarte dotați în acest sens.  N-aş putea suporta jumătăți de măsură, așa că n-am ajuns niciodată să propun teatrelor o asemenea experiență.

   Totuși, visez la producții pe care să le realizez, eu fiind regizorul,  aproape fără investiții: nu cu costume opulente şi decoruri care să-ţi fure atenția, ci doar din lumini, și lucrând pe relațiile dintre personaje, pe „interiorul”  actorilor cântăreți. I- am povestit mamei despre ideile mele: „ Ce tare semeni cu taică-tău!”, mi-a zis, şi nu putea să-mi facă un compliment mai mare!

Cristina Oprea:Ați concertat pe marile scene ale lumii. Cum vedeți astăzi viața culturală europeană, în contextul politic actual?

Arona Bogdan: Observ cu foarte mar iritare, deja de foarte mulți ani, şi asta în întreaga lume, acel curent în care „Sistemul” stabilește ce nume vin repetate/ livrate de sute de ori publicului, astfel încât, în scurt timp, ele devin foarte cunoscute, devin Staruri, iar ceilalți artiști, care nu intră în acea „Primă Ligă”, nici măcar nu vin scriși pe afișe!

     Pe afișe sunt scrise Titlul, compozitorul, managerul instituției, cine dirijează, cine regizează, cine face asistență acestora, recuziterul, pantofarul, etc, dar pentru a știi cine interpretează rolurile principale, azi în „Carmen”, de exemplu, trebuie să intri pe internet, să cauți, dacă știi cum!

       Pe afișe, în ziua de azi nu mai scrie cine o va interpreta pe Carmen, decât dacă e un Super Star! Si asta e foarte nedrept, în primul rând față de public. Vorbim şi de oameni mai învârstă, care nu se pricep la internet, dar sunt melomani. In general lumea are preferințe, în artă. Mă deranjez, merg în sala de spectacol, ca să-mi văd cântărețul preferat, nu merg sa văd dacă şi de data asta moare Carmen la final, căci știu povestea!

      Mă uimește, de aceea foarte tare că niciunul din colegii mei nu protestează la acest fel de „tratament”! De altfel, cum observ că se întâmplă lucruri identice şi în contextul politic actual…. Acea letargie, acea stare de „îmi văd eu de trebuţa mea, nu deranjez prea tare, să nu cumva să-mi pară rău mai târziu”. Un loc bun şi cald trebuie păstrat întotdeauna, chiar dacă nu e chiar ok ce se întâmplă!….

   Fiecare ține la bula lui de confort în care se închide şi pe care o protejează, ca să nu-i pară rău mai târziu. Nu știu unde se va ajunge…Sper ca Dumnezeu să ne ghideze, totuși, pașii spre Lumină, spre Bine!

      E grozav că avem posibilitatea acum şi prin intermediul internetului şi la tv să vedem spectacole făcute în teatre de pe partea cealaltă a globului, chiar şi în direct! E minunat!

     Mă bucur enorm să descopăr voci frumoase care vin din urmă, artiști de un talent debordant, din când în când chiar şi producții de operă care ne alintă sufletul, şi ne poartă, pentru două ore, în altă lume, mai frumoasă, mai altfel decât cea în care trăim! E important să putem să evadăm din ea din când în când!

Cristina Oprea: Cu ce gânduri și cu ce proiecte pășiți în 2023?

Arona Bogdan: Îmi doresc în primul rând să fim sănătoși, să ne bucurăm de timpul petrecut cu oamenii care  contează, pentru fiecare din noi, să visăm şi să facem în fiecare zi câte ceva, cât de mic, pentru a ne împlini visele!

    Cel mai drag proiect al meu este să ajung din nou să cânt pentru oameni pe scenă, şi mai ales rolurile la care visez!

Cristina Oprea: Vă mulțumesc.

Related posts

Noile modificări ale Codului Fiscal, lovitură puternică pentru afacerile mamelor antreprenor

Theodora-Raluca Paun

,,OAMENI PENTRU OAMENI”

Theodora-Raluca Paun

Comunicat de presă – Vernisajul expoziției artistei Carmen Olteanu

Theodora-Raluca Paun

Eurolife FFH Asigurări devine asigurătorul oficial al Echipelor Naționale de Handbal

Theodora-Raluca Paun

Cornelia Păun Heinzel : La West Side Christmas Market din Parcul Drumul Taberei Andia a făcut spectacol magic

Theodora-Raluca Paun

3 trenduri ale pieței românești de artă

Theodora-Raluca Paun

Lasă un comentariu

Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Vom presupune că sunteți de acord cu acest lucru, dar puteți renunța dacă doriți. This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

Privacy & Cookies Policy