3.1 C
Nürnberg, DE
April 18, 2024
Exclusiv

Spre copilul din mine

Lucruri mici

Ce mare lucru e să te poți bucura de lucruri mici. Să le observi și să te lași fascinat de ele, fără
să cauți să le înțelegi. Am stat de vorbă cu copilul din mine. El știa multe despre lucruri mici.
De ce oare atunci când suntem mici credem că oamenii mari știu totul și ne dorim și noi să
creștem și să ajungem ca ei? Când defapt, mici fiind, totul ne bucură, fără a ști și a înțelege de
ce. Creștem și învățăm lucruri mari, dar uităm să ne bucurăm de ele, iar lucrurile mici nici nu le
mai observăm.

Copilaș

Am trecut pe lângă un leagăn, ce încă se mișca în sus și în jos. M-am uitat în jur, dar nici urmă
de vreun copilaș. Am îndrăznit să mă apropii. Parcă mă chema să mă așez, ca el să mă poată
legăna. M-am așezat. Pentru o clipă s-a oprit. Apoi a început să mă poarte când sus, când jos.
M-a cuprins o stare de amețeală. Semăna mai mult cu un delir. Am început să zâmbesc. Apoi
am râs în hohote. Era bucurie ceea ce simțeam. O bucurie pe care o uitasem. M-am întors spre
copilul din mine. Mi se adresa cu o voce răgușită, ce semăna cu un scârțâit – poate pentru că
trecuse prea mult timp de când nu mai vorbise -, dar încet-încet prindeau contur vorbele sale.
Peste tot în jur s-a făcut liniște. Acum îl auzeam doar pe el.
– Unde ai fost până acum? Am încercat să îți vorbesc, te-am strigat, dar nu mi-ai răspuns!
– Am avut lucruri importante de rezolvat! i-am răspuns cu un sentiment de vinovăție.
– Și ai uitat de mine…Dar acum mă bucur că te-am regăsit! Nu o să te mai las să uiți de
mine!
Eram zdruncinat. Găsisem ceva ce credeam de mult pierdut. Fusese cu mine mereu, dar a fost
ascuns într-un colțișor, în care nu căutasem de multă vreme.
Brusc am început să văd lumea din jurul meu. Până acum am mers într-o direcție, care credeam
că mă va duce spre împlinire. Totul a fost o goană spre soare, un soare care mă orbise cu
strălucirea lui. În drumul meu, ploaia cădea măruntă peste mine.
– De ce nu te întorci cu spatele la soare? Atunci lumina nu îți va mai bate în ochi!
Așa am și făcut! M-am întors și am privit înapoi. Vedeam din nou. Și totul era plin de culoare.
M-am adresat apoi copilașului:
– Ai avut dreptate…!

 

Curcubeu

– Uite curcubeul! a spus el în grabă, nelăsându-mă să termin ce aveam de zis. Dar cum
putea să mai asculte, când toată ființa lui se bucura de frumusețea arcului multicolor?
Am rămas mut și am savurat acel spectacol de lumini, care încet devenea tot mai palid, până
când s-a stins în albastrul cerului. Abia atunci mi-am recăpătat vocea și am spus:
– Știai că doar dacă te întorci cu spatele la soare poți vedea curcubeul? Dacă nu erai tu,
eu aș fi continuat să merg pe drumul meu și aș fi pierdut toată această bucurie. Și trist
este că nici măcar nu aș fi știut ce aveam să pierd.
– A fost atât de frumos!!
– Și curcubeul meu a fost într-adevăr frumos! am răspuns eu.
– A mai fost un curcubeu? De ce nu mi l-ai arătat și mie? Tare mi-ar fi plăcut să îl văd și
eu!
– Vorbesc despre același curcubeu!
– Atunci de ce spui că a fost al tău?
– Fiecare dintre noi vede propriul curcubeu. Chiar și atunci când două persoane stau una
lângă alta și privesc un curcubeu, același curcubeu, el arată diferit în ochii fiecăruia. Am
putea spune că un curcubeu este de fapt o multitudine de alte curcubeie.
– Pare să fie foarte complicat! Dar tu și eu am privit și am văzut același curcubeu, nu?
Am zâmbit. Nu știam ce să îi răspund. Încă nu puteam să îmi explic prezența sa. Nu voiam să îl
încurc și mai tare sau să îl supăr (deja se încruntase – poate era nedumerit sau poate chiar se
întristase). După un moment de tăcere a continuat:
– Nu am văzut niciodată un curcubeu care să nu fie frumos și care să nu mă facă fericit!
Dacă fericirea ar putea să prindă formă, cred că ar avea forma unui curcubeu. Fiecare dintre noi
percepe diferit fericirea. Ea este alcătuită din aceleași culori, dar din nuanțe diferite.
Uneori vedem doar o parte din ea. Deși în ochii noștri pare finită, ea nu are capăt. Ia forma unui
cerc.
Cu toții ne dorim să atingem fericirea. Dar cu cât alergăm mai mult după ea, cu atât pare că se
îndepărtează. Poate nu știm cum să o trăim. Sau poate ar trebui doar să ne oprim din goana
noastră și să ne ridicăm ochii spre cer.
De multe ori fericirea vine în picături mici. Ar trebui să apreciem fiecare culoare în parte și
fiecare nuanță a fiecărei culori. Pentru că un curcubeu, care să le cuprindă pe toate, se arată
rar.
Centrul curcubeului este indicat de umbra celui care îl privește. Așadar, fericirea ta depinde de
tine. Tu ești busola care indică fericirea ta. Bucură-te de viață și răspândește în jurul tău lumină.
Sub bolta unui curcubeu cerul este mereu mai luminos.
– Un lucru totuși nu îmi place la curcubeu! am spus eu după un moment de tăcere.
– Ce anume? m-a întrebat el curios.
– Faptul că dispare.
– Nu fi trist! Îl voi aduce înapoi! m-a consolat copilașul.
Am zâmbit. Naivitatea sa era atât de pură. Era dispus să facă orice, ca să mă vadă fericit. Mă
întrebam ce punea la cale.

 

Baloane de săpun

A băgat mâna în buzunar și a scos o sticluță de plastic. Era verde. Pe capac avea o biluță, care
se tot mișca, încercând să își găsească locul. A deschis capacul și printr-o suflare a umplut
cerul cu baloane de săpun.
– Privește curcubeul tău! Este în fiecare balon de săpun!
– Abia acum îl văd în întregime! am răspuns eu, plin de bucurie.
– Să vedem cine prinde cele mai multe baloane! a spus el în timp ce alerga cu mâinile
întinse după sferele multicolore.
Când suntem copii prindem fiecare clipă de fericire. Nu le lăsăm să se piardă. Le trăim și le
păstrăm vii în amintirea noastră. Creștem apoi și doar admirăm frumusețea baloanelor de
săpun. O lăsăm să zboare mai departe, fără să ne întindem după ea, ca să o prindem pentru
noi. Credem că nu merităm să ne bucurăm de ea. Chiar dacă ar zbura spre noi, tot nu am
prinde-o. Am sufla spre ea, să nu se spargă, să își continue drumul spre cineva care ar fi
pregătit să o îmbrățișeze.
Dar am ales să mă bucur din nou ca un copil. Alergam, râdeam și săream ca să ajung la micile
curcubeie zburătoare. Le prindeam în palmă. Nu mă mai întrista faptul că dispăreau. Știam că
vom face altele noi.

Cuvinte

Cât de ușor aruncăm cuvintele. De multe ori am vrea să ne luăm vorbele înapoi, dar când este
deja prea târziu. Dar dacă am avea un număr finit de cuvinte? Atunci cu siguranță am fi mai
chibzuiți. Cuvintele rostite ar fi mai valoroase. Fiind șlefuite, ar răni mai puțin. Am avea mai
multe gânduri nerostite. Am vorbi mai mult cu noi înșine. Nu am mai irosi cuvinte pe istorisiri
despre viața unuia sau altuia sau pe detalii nesemnificative ale unor lucruri oricum superficiale
sau pe filosofii despre lucruri pe care de fapt nici nu le înțelegem. De ce să umplem timpul cu
vorbe goale, când și tăcerea are multe de spus? Dacă am rămâne fără cuvinte, atunci am
învăța să ascultăm.
Când venim pe lume, nu avem cuvinte, dar știm să ascultăm. Auzim încă din pântec. Auzim și
ascultăm. Pentru că ascultând adunăm cuvinte. Învățăm apoi să folosim cuvintele și încet
începem să nu mai ascultăm. Abia când îmbătrânim ne amintim să ascultăm din nou. Și vorbele
sunt tot mai puține…până când se sting într-o lungă tăcere. Cel din urmă care se stinge este
auzul, pentru că la final am vrea să mai ascultăm încă un cuvânt și încă unul…
Copiii vorbesc mult, dar vorbesc despre lucruri cu adevărat importante. Dacă am fi atenți la
ceea ce spun, atunci am afla multe despre ei, despre nevoile lor și despre lumea lor interioară.
Pentru că ei sunt sinceri. Pentru că ei vorbesc despre ei. Vorbesc cu ei înșiși, uneori chiar și cu
voce tare. Și vor să împărtășească totul cu oamenii mari. Dar uneori oamenii mari sunt prea
ocupați să îi asculte. Alteori nu îi iau în serios. Și atunci copiii nu înțeleg la ce sunt bune
cuvintele. Și încep să le folosească tot mai puțin cu oamenii mari. Le păstrează pentru ei, pentru
gândurile lor.Și adulții vorbesc mult. Uneori prea mult, că nu îi mai poți opri. Se întâmplă să piardă chiar ei
controlul asupra propriilor vorbe. Este mare lucru să poți stăpâni cuvintele. Să le rostești cu
înțelepciune și să le asculți cu înțelegere.

Porumbei

Stăteam pe bancă. Bucățile de biscuiți împrăștiate pe asfalt adunaseră în jurul meu o mulțime
de porumbei. Aceștia dădeau nerăbdător din aripi și alegeau meticulos fiecare fărâmă.
– Fugi că te priiind! A strigat el râzând, în timp ce alerga, cu mâinile întinse, după un
porumbel. Când acesta și-a luat zborul, copilașul a stat credincios și a așteptat să se
întoarcă. Iar el s-a întors. Și astfel urmărirea a continuat.
– Ai grijă…
M-a prins de mână. Mă chema să mă alătur lui, chiar în momentul când eu mă pregăteam să îl
opresc.
– … să nu cazi! Mi-am continuat gândul în șoaptă, doar pentru mine, simțindu-mă
oarecum rușinat.
Când suntem copii, alergăm după ceea ce ne dorim, după ceea ce ne bucură. Piedicile nu ne
opresc. Ne scuturăm de praf și continuăm. Ne creștem aripi ca să putem zbura și nu ne este
teamă de prăbușire. Apoi creștem și ne oprim din alergat. Ne îndreptăm spre visurile noastre
pășind. Alteori, doar așteptăm ca ele să se împlinească. Un singur obstacol este suficient uneori
să pună capăt unui vis. Ne plângem că nu putem zbura, doar pentru că nu avem aripi. Și cu
toate că nu zburăm, tot ne temem de prăbușire.
Dar am ales să alerg iarăși, ca un copil.
– Fugi că te priiind! m-am surprins strigând în următoarea clipă, în timp ce goneam după
porumbei.
Pluteam printre păsări. Era un sentiment înălțător. Mă simțeam liber. Mă simțeam fericit. În acel
moment am realizat că bucuria nu vine doar din atingerea unui vis, ci din fiecare încercare pe
care o facem spre realizarea lui.

Șotron

Mergeam gânditor pe trotuar, cu mâinile la spate și priveam asfaltul cum se derula înaintea
pașilor mei. Pașii îmi erau lenți, dar gândurile îmi fugeau departe. Deodată a apărut în fața mea
o siluetă, pe care am recunoscut-o imediat. M-am oprit. Stăteam față în față cu un vechi prieten.
Încă purta aceleași carouri ca altădată. Aștepta cu brațele larg deschise, dar eu nu știam cum
să îl îmbrățișez. În acel moment a apărut copilașul, care sărind într-un picior s-a aruncat direct
în brațele sale. Fusese atât de natural gestul său.
– Haide și tu să joci șotron cu mine! m-a chemat copilașul, văzând că ezitam.
Când suntem copii, avem atât de multă iubire de oferit și ne arătăm dragostea atât de ușor. Cu
mâinile noastre mici putem cuprinde întreaga lume într-o singură îmbrățișare. Apoi creștem și
începem să iubim din ce în ce mai sfios. Ne arătăm dragostea tot mai puțin, până când uităm
cum să oferim o mângâiere. Nu ne mai întindem mâinile spre a îmbrățișa, ci mergem cu mâinile
împreunate la spate și ne ascundem mângâierile în propria îmbrățișare.Dar am ales să îmbrățișez iarăși, ca un copil.
– Este rândul meu! am spus eu, în timp ce mă îndreptam spre șotron. Am sărit sfios în
primul carou, apoi încrezător m-am avântat în brațele sale.
Săream când pe un picior, când pe celălalt, săream de fericire. Nu era un simplu joc de șotron,
era o îmbrățișare a copilăriei mele.

Pietre

Mergeam agale pe bulevard. Era frig. Mi-am strecurat mâinile în buzunare. Într-unul dintre ele
am găsit o pietricică. Tocmai mă întrebam ce căuta acolo, când l-am auzit pe copilaș:
– Și eu am cu mine lucrurile importante! a spus el, în timp ce scotocea prin buzunare.
A scos o mulțime de lucruri (pietre, castane, frunze, două pene, un băț, câteva semințe de
arțar), pe care le ținea acum cu grijă în mânuțele sale. M-am mirat cum de încăpuseră toate în
buzunarele lui micuțe. A început apoi să mi le prezinte mândru pe fiecare. Erau defapt o colecție
de amintiri.
Când suntem copii, adunăm tot felul de lucruri mărunte. Deși pot părea nimicuri, ele sunt de fapt
lucruri de mare valoare. Iar valoarea lor este dată de amintirile pe care le poartă cu ele. Prin
intermediul acestor mici “pietre”, putem rememora momentele plăcute, care totodată devin
palpabile. Creștem apoi și ne golim buzunarele de lucrurile mărunte, ca să facem loc lucrurilor
așa-zise împortante (un mănunchi de chei, un telefon – sau chiar două -, un portofel, eventual și
un pachet de țigări). Cheile ne țin blocați pe același drum bătătorit. Ele deschid mereu aceleași
uși. Ne pierdem curajul să încercăm alte uși noi, care duc spre necunoscut. Telefonul ne
deconectează de la realitatea din jurul nostru, pentru a ne conecta la o realitate îndepărtată.
Banii ne vând sufletul atunci când ne lăsăm conduși de ei, iar țigările ne amăgesc cu plăcerea
momentului. Iar pe acestea le numim noi importante.
Dar am ales să adun iarăși pietre, ca un copil.
– Și pietricica mea este valoroasă! Am primit-o de la un bun prieten! am spus eu,
amintindu-mi de momentele în care jucasem șotron.
Abia am reușit să o strecor înapoi în buzunarul burdușit de alte lucruri. Am decis să las
deoparte pentru o vreme celelalte lucruri și să pornesc într-o călătorie, în care să adun noi amintiri.

Józsa Rodiana

Related posts

Poezia trece mai departe

Liliana Moldovan

A apărut revista de creație și cultură “Bogdania “ nr.113-114-2023

Liliana Moldovan

   Am fost prizionier de conștiință în România din perioada dictaturii ideologiei comuniste sovietice-rusești, și după…

Liliana Moldovan

Muzeul Viei și Vinului din Drăgășani

Liliana Moldovan

Vinovăţia criticilor şi istoricilor literari care şi acum promovează „operele” scriitorilor ce au scris în spiritul realismului socialist.  Un pericol pentru educaţia tinerilor

Liliana Moldovan

România a avut ieșire la Marea Ionică! ”Casa Iorga” – pământul românesc al recunoștinței albanezilor

Liliana Moldovan

Lasă un comentariu

Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Vom presupune că sunteți de acord cu acest lucru, dar puteți renunța dacă doriți. This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

Privacy & Cookies Policy