Dacă anul 2022 a fost un an extrem de bogat și prolific pentru îndrăgita scriitoare Aurelia Rînjea, publicând nu mai puțin de 7 cărți personale de autor, iată ca nici anul 2023 nu se lasă mai prejos și începe în mare forță chiar din luna ianuarie, când publică 4 volume de autor, conținând versuri în limba română și în limba franceză, toate aceste volume fiind publicate la Editura Stef, din Iași.
Despre scriitura doamnei prof. Aurelia Rînjea, am mai scris în alte recenzii ale cărților domniei sale și iată că și de această dată, observăm aceeași sete de cuvânt, aceeași dăruire necondiționată prin poezie. Autoarea creează templu de lumină din cuvinte, pe care le închină lumii și lui Dumnezeu.
Cred ca nu întâmplător autoarea a ales imaginea de pe copertă, căci așa cum spune Victor Hugo: „Sufletul are încredere în raza de lumină” (Victor Hugo). Deschizând cartea DRUMUL SPRE ACASĂ, precum deschidem o poartă a frumosului oraș Slanic-Prahova, așa cum ne este prezentat pe copertă, pătrundem pe raze de soare în universul plin de dăruire al autoarei Aurelia Rînjea, care ne întâmpină încă din prag, cu un motto plin de înțelepciune: „Venim de undeva / Atât de sus / Memoria Luminii / S-o trăim / Înnobilând-o / În timpul ce ni-i dat”.
Autoarea, precum o gazdă bună, ni se adresează, nouă cititorilor, cu vorbe calde, de suflet, într-un cuvânt introductiv cu titlul: „Poveștile vii”: „Poveștile ne-au fost dăruite pentru a rămâne vii: de unde am venit, cine suntem… Să întoarcem timpul, să întoarcem cele ce sunt, ca să ne înțelegem întru cele ce suntem. Venim de undeva prin cuvânt, prin bunăvoința Creatorului. Pământește venim din vatra strămoșească, a noastră de a fi, spre a ne întoarce Acasă. Acasă, e locul unde ne-am născut și am cunoscut lumea aceasta pământeană. La venire ne-au întâmpinat Părinții și Bunicii. Venim cu un rost, purtați de Iubirea Luminii, pentru a zămisli un alt cosmos, după chipul şi asemănarea Sa. Venim de acolo, trăim aici pe acest pământ și ne întoarcem crescător în frecvență, mai sus decât de unde am venit, ACASĂ!”
În aceste „povești vii” se află chintesența întregului volum, pe care autoarea îl descrie îmbrăcat în slove parcă sfințite de Dumnezeu, cu o cumințenie a omului născut creștin, român și cu dragoste de neam și țară. Autoarea își deschide porțile sufletului, lăsând cititorul să pășească în templul ființei sale, fără să se gândească că tropotele pașilor ce vor trece peste comorile adunate ar putea să îi diminueze din puritatea cuvintelor așternute pe file. Dintr-o mare iubire de neam, de glie, de om și de tot ce-i viu, autoarea se dăruiește pe sine, oferind necondiționat ofranda versurilor sale tuturor celor ce vor dori să le descopere.
Din cuvintele autoarei înțelegem că „Românul, are în fibra sa sădită iubirea de Dumnezeu, pe care firesc îl situează în familia sa, în capul mesei. Latent, există în fiecare român această chemare spre reamintire al acestui Acasă ancestral, printr-un dor înalt simțit și trăit. Un mod de a trăi lăuntric amintirile și absențele, de a reveni la o stare emoțională trăită și dorită, dar atât de regeneratoare”.
Volumul de poezii DRUMUL SPRE ACASĂ este împărțit în 3 capitole distincte, fiecare având o tematica proprie, construit cu multă dibăcie, precum un puzzle inteligent, unde se așează perfect piesa, cu piesa la locul ei.
Capitolul 1. „Un drum de lumină”
În primul capitol, poezii precum „Acasă”, „Puii dorului”, „Copilăria”, „Hora de viori”, „De Crăciun”, „Un cântec”, ne poartă pe meleagurile dulci, de basm, ale copilăriei, pe plaiuri pline de dor, amintind de sărbătorile de Paște, de Crăciun, de casa părintească, de părinți și de bunici.
Versurile Aureliei Rînjea sunt imprimate cu trăire, cu sentimente sincere și curate, cu un dor cald și proaspăt, asemeni unei pâini ieșite din cuptor. „Casa mea de la țară / Îl mai păstrează / Pe Dumnezeu în prag / Raiul de acasă / Luat cu mine în suflet / La oraș / Mă revendică și mă învie / Cu fiecare dor / De Mamă de Tată / De Bunici” (Un cântec).
Poeta lasă să se desfășoare firul simțirii în poeziile sale, precum un fir de mătase, ce se ondulează pe creste de amintiri pline de simțăminte și emoții, transformându-le într-o mare de cuvinte, pe care navighează nestingherită cu setea în suflet. „Ne ascundem în tăcere / Acolo crește / Setea de adevăr / De credință / Precum iarba printre / Rosturile de piatră” (O sete).
Odată cu trecerea timpului, dorul crește în intensitate. „Câteodată – tot mai des / Îmi vine să mă îmbrac / Cu iia bunicii / Să urc dealul adulmecând / Liniștea tălpilor ei” (Câteodată), pentru că „Limba în care te-ai născut / Scrie mereu drumul spre casă”, pentru ca „Sa nu uităm cine suntem” (Adevăr) „Vin ninsori cu dorul de Mamă / Pe firul de lână al Bunicii / Împleteşte drumul vegheat / De cei ce m-au iubit / Nu e loc în trup să nu doară / Nici pe pământul pe care-l ating” (Durere).
Pentru poetă, poezia este un refugiu al sufletului, prin care poate crea punți și cărări către Dumnezeu și îngeri, sfidând înlănțuirea timpului care ne cuprinde. „Poezia e adăpost / Pentru suflet / Pentru timpul care ne fură / Cu ea ai nădejde / Printre flori de măr”… „Horim un pod de dor / Din dulcele Cuvânt” (Dulcele Cuvânt).
Folosind construcții inedite, poeta Aurelia Rînjea surprinde plăcut cititorul cu expresii originale: „Fior de frunză”, „ochi de fântână”, „vise înflorite”, „rai nerostit”, „mărșăluiesc în priveghi”, să rotim sorii”, „hamacul cerului”, „foița de timp”, „gângură o doină”, „alaiul singurătăţii”, dar și cu sintagme de poveste, care dau poeziilor o alură de basm, „arbori vrăjiți”, „cai înaripați”, tărâmul de basm al bunicii”, potcoave de aur”, „roata a timpului”, „prispa cerului” , „duh de iubire”, „imperiu de corăbii”, „carul cu vise”, „poveşti cu sânziene”, „crai de munte”, etc.
Scriitoarea Aurelia Rînjea se joacă precum un magician dibaci cu slovele, așezându-le într-o combinație surprinzătoare, acolo unde nu te aștepți, într-un mod inovator și plăcut. O poezie de sugestie, un vers al nerostirii, al intuiției, al jocului minții agile să hotărască într-o secundă care este calea de urmat, spre a înțelege sensul dorit de autoare: „Cuvintele înșirate pe ață / Ca niște covrigi să ne țină de foame / Să știm ce gust are veșnicia” (Povesti de noapte).
Doar poeții simt cu adevărat că poezia este de sorginte divină, născută din Dumnezeu, legănată pe bătăi de aripi îngerești și purtată de muze celeste în șoapte spre sufletul poetului, care fără să-și mai pună întrebări o așează pe foaie. Poeta Aurelia Rînjea face referire în versurile sale de nenumărate ori la această sorginte divină a poeziei: „Alerg cu tine în brațe Poezie” … „Până când Dumnezeu / Coboară la Cina” (Demers), „Crește o Poezie / Cu brațe de aer / Ce seamănă cu mine / Pământul o știe / Cerul o mângâie / Iarba o visează / Păsările o cântă”… „În catedrala inimii / Poemele doinesc” (Ca un părinte), „Să-mi apăr comorile / Adunate din râu / Acum ascunse-n penar / Să le pun la fiecare dorinţe / Să le-arunc peste casă / Să se prefacă-n cocori / Purtători de dor şi răvaşe / Pentru Dumnezeu” (Dimineți).
Legătura dintre cele două lumi, cea a trupului și cea a sufletului, dintre viața pământeană și viața veșnică este superb relevată în versurile: „Muntele meu de pâine / Copt pe plita dintre / Cei rămaşi și cei plecaţi”… „De când ai plecat Tată / Aştept o altă apă / O altă Înviere / Via urcă spre cer căutând / Un semn de la cineva / Dar nu e nimeni”… „Bătrânii nu mai urcă muntele / Au săpat galerii / Să treacă mai uşor / Dintr-o poveste în alta / Dintr-un dor în alt dor” (Din dor în dor).
Acest „acasă” la care face referire poeta, nu este casa în care locuiești, ci casa unde sufletul se afla acasă, iar „Românii au plecat în lume / Cu biserica în spate / Satul dintotdeauna a fost / Pentru România / Un Axis Mundi / Din cioburi de icoane / Refacem trecutul / Poporul român / Să-și continue nemurirea / Cu fața la Dumnezeu / O nemurire hristică / Fără valoarea Lui / Suntem pierduți / Poporul acesta a fost / Și va fi o punte a păcii / Între popoare” (O punte).
Pentru poporul român, atât de frumos autoarea își dorește: „Aștept Ziua / Deșteptării înțelepte / Pentru acest popor / A iubirii de neam / De gând de inimă / Într-o rugă / Cât România Mare / Să ne așezăm gândurile / În palmă / Să le înălțăm spre Cer / Să fie pace” (Ruga) pentru că „Armonic curge / Sufletul românului / În poeme dimineţile / Încrustate în suflet / Frântură de rai cugetând / În limba îngerilor – a noastră / Aici bucuria cerului / Curge în oameni cu darul / Împărtăşirii prin Cuvânt / În câmpul infinit Al iubirii lui Dumnezeu” (Împărtășire), iar România este pentru poetă „O Țară de poveste / În care Maica Sfântă / Se plimbă printre români / Mi-e dor de cheile casei puse la grindă / De bătrânii care așteaptă la poartă / De copacii tăiați de străini / Care plâng cu rădăcinile în noi” (Un dor).
Capitolul 2. „Vremuri de cumpănă”
În cel de al doilea capitol, tonul se asprește, cuvintele devin mai grave, iar poeta pune degetul pe rană și vorbește despre „Copii flămânzi / Fără părinți și țară”, care merg la școală „Cu ultimul măr”, despre sărăcie, căci „Se încălzesc la ultimul chibrit”, într-o amenințare continuă a războiului, unde „cerul scutură gloanțe” (Când).
Din versurile autoarei pline de tristețe, înțelegem disperarea și deznădejdea, pentru că „Noi romanii / am fost crucificați”… „Să ne îngenuncheze / Fără legământ / O răsturnare a valorilor / O marginalizare”, căci… „Ne-au luat drepturile” și „Vor o Europa / Fără Dumnezeu / Cuvinte fără acoperire / Mimează încrederea / Ne fură identitatea / Sufletului / Dar nu suntem singuri / Suntem cu EL” (Un Exod). Mai rău de atât, sforile sunt trase de „mai marii lumii” ce „își beau visele la margine de umanitate” (Spectatori), iar noi asistăm ca niște spectatori la spectacolul sumbru ce ni se pregătește. Autoarea spune: „Nu avem voci în Țara asta / Doar ecouri / România a comasat Țara / În Biserică / Acolo respiră / Pentru a se regenera” (Unde sunteți), „Unde măştile nebune / Își joacă rolul / Până la ultimul zid / Al disperării / Jertfindu-se pe altarul / Noii ordini / În azilul răstignit / De saltimbancii care / Şi-au vândut sufletul” (Iartă-i) și se întreabă: „Unde e Brâncoveanu / Bălcescu / Poporul e schilodit / În interior” (Unde).
„În vremuri ale înșelătoriei universale, a spune adevărul este un act revoluționar” (George Orwell). Aurelia Rînjea este un poet asumat care are verticalitatea adevărului în ființa și demnitatea scriitorului, care se simte responsabil de educarea tinerelor generații, de viitorul umanității, un poet care spune adevărul cu voce tare atunci când cei care ar trebui să o facă, dorm parcă, având gândirea înghețată: „Astăzi un virus ideologic / Vrea să schimbe / Matca sufletească / Unii sunt plătiți / Să scrie articole / Împotriva acestui neam / Alții atacă Creația / Nu mai avem repere” (Umbre).
În acest capitol observăm construcții de excepție ale autoarei, ce devin plânset în hohot de răzvrătire: „E frică și ger în oameni”, „Lupi bezmetici / urlă în lume”, „Haite întregi se petrec / Printre îngeri surghiuniți / Într-o dezumanizare slobodă” (Lume Sălbatică), „Niște ochi negri dau târcoale / Caută supraviețuire / Dincolo de granițele răbdării / Se leapădă de tot / Durerea urcă la cer / Care plânge și el” (Nesomn), „Noi – spectatori – / La nebunia lumii / Cerșim demnitatea / În bătaia tunurilor” (Spectatori).
Autoarea Aurelia Rînjea, deși îndurerată și întristată de toate nedreptățile care se întâmplă, ne învață adevărate lecții de iubire și iertare, are puterea să se roage și pentru cei răi: „Pe cei orbi şi necuraţi / Rătăcitori / Adu-i pe calea Ta” (Rugă), „Iartă-i Doamne / Că nu ştiu ce fac” (Iartă-i).
Se spune că speranța este cea care moare ultima, iar prin exemplul propriu și prin folosirea autosugestiei, poeta Aurelia Rînjea reînvie speranța: „Văd cum în / Răsăritul Soarelui / Cuvintele înfloresc / Cum sufletul meu / Ca un curcubeu / Le îmbrățișează / Într-o frumusețe” (O tăcere).
Capitolul 3. „Calea spre acasă”
În al treilea capitol al cărții DRUMUL SPRE ACASĂ, rugăciunile și smerenia în fața lui Dumnezeu sunt primordiale, înțelegând prin aceasta că „Acasă” înseamnă în viziunea autoarei locul în care sufletul se va simți acasă atunci când îl va întâlni pe Dumnezeu. „Acolo sus în ceruri / Este sălașul nostru / Al Luminii / Pe pământ suntem / Doar călători” (Trepte).
Prin recunoașterea harului primit de la Dumnezeu, o superbă lecție de recunoștință ne este prezentată de autoarea Aurelia Rînjea, un dar prin care autoarea s-a regăsit pe sine, s-a redescoperit, „O catedrală de cuvinte”. Poezia este rugăciune, este mărturisire, este un leac și o hrană pentru suflet, „un mar biblic”, „Poezia este lumină / E dragoste / Drum spre rugăciune” (Să zburăm).
Arma poetului din totdeauna a fost condeiul său, pentru că luptând în felul acesta, doar cu „greutatea cuvântului”, scriitorul se mărturisește și se botează întru adevăr, cinste și onoare, iar Aurelia Rînjea înțelege că poate să ajute în acest fel și își asumă acest lucru într-o declarație cutremurătoare: „Umanul răstignit / L-am înviat în Poezie / Din vers am dat sens devenirii / Luminează-mi / Doamne fața / Mă botez în Poezie / Curată ca un prunc ies / fiecare dată când scriu / Am devenit pâine întru ființă” (Pâine). „Simt greutatea cuvântului / Pe umeri / Cu durerea și Lumina din El / Ca o Golgotă / A trecerii de la om la Dumnezeu / Cuvântul zidește și înalță” (Îmi caut rădăcinile).
Și în acest al treilea capitol, autoarea Aurelia Rînjea a presărat metafore și construcții ce explodează într-o feerie de simțire lăuntrică, ce devine uneori chiar vizuală: „umerii crucii”, „orele cad”, „mugur de copil”, „pâinea nădejdii”, „Licăriri fosforescente”, „scintilații de viață”, „înfloresc înăuntru”, „secunda face implozie”, „clepsidra de foc”, „cuibarul toamnei”, „descântec de sare”, „inel de iarbă”, „ zâmbet de cer”, „troiene de gânduri”, „tâmpla sufletului”, „sărutul mut”, „trăiri durute”, șoaptele timpului”, „Colivii suspendate de cer”, etc.
La finalul cărții găsim un „Profil de scriitor”, de unde aflăm despre prodigioasa și prolifica activitate pe plan literar a autoarei care semnează 52 de volume personale de autor, despre nenumăratele antologii, colaborări cu reviste, dar și premii, diplome și medalii cu care a fost răsplătită de-a lungul anilor pentru bogata și intensa activitate literară. Poeta este și un foarte talentat cronicar, scriind recenzii de foarte mare acuratețe și detaliu publicațiilor apărute, cărți, antologii, reviste. Tot aici este consemnat și un număr însemnat de cronicari, jurnaliști și critici literari care au scris recenzii și cronici cărților pe care le-a publicat.
Cartea Drumul spre Acasă, prin complexitatea subiectelor abordate, luminează și călăuzește cititorul pe calea cunoașterii și a adevărului, confirmând încă o dată că poeta Aurelia Rînjea este un scriitor de excepție, de mare forță și creativitate, fiind dăruită cu o inteligență a scriiturii ce-i așterne magic gândurile în versuri de impact, ce vor dăinui peste timp.
Fără îndoială poeta Aurelia Rînjea mai are multe de spus pe tărâmul literar, iar scrierile sale nu se vor opri aici. Harul primit de la divinitate îi da putere și motivație făcând-o să urce noi și noi trepte pe altarul creației, iar „Atâta timp cât nu încetezi să urci, treptele nu se vor termina; sub pașii tăi care urcă, ele se vor înmulți la nesfârșit” (Franz Kafka).
Mihaela CD
Membru TWUC, LSR, WPAC
