13.6 C
Nürnberg, DE
May 22, 2024
Cultură Noutăți

Ion C Pena, 1911-1944, perceptorul – scriitor alaturi de fiul lui Mihail Sadoveanu in Cimitirul Eroilor din Alba Iulia

Dublu cenzurat, scos de comunisti din istoria literaturii

A scris și s-a impus intr-o perioadă tulbure a istoriei noastre, urmată de epoca devastatoare a regimului comunist, care a dus la scoaterea sa in afara circuitului public prin includerea de cǎtre ciracii cenzurii in “fondul special interziși – (S)”, intre 1945 și 1989. Viața lui s-a desfǎșurat sub zodia tragicului, ca sǎ nu spun a blestemului. Ca prim nǎscut, a avut parte de un destin frant la doar 33 de ani, fiind al cincelea copil, din cei șapte, pe care pǎrinții l-au pierdut in timpul vieții. Rugă pentru adormiți!

Incepand cu anul 1942 poetul Ion C Pena era publicat in “Universul Literar”. Este de notorietate faptul că Palatul Universul, de pe strada Brezoianu, a fost centrul presei interbelice, “Universul Literar” fiind suplimentul celui mai popular și influent ziar din perioada interbelică, “Ziarul Universul”. In 7 martie 1942, redactorul Ștefan Baciu (1918 – 1993) il numea pe Pena – “Un poet plin, de un talent robust, original și format, care face o figură cu totul aparte in corul celorlalți”, „astăzi Ion Pena vine intre noi cu o liră cu totul innoită, așezandu-se dintr’odată pe primul plan al poeziei tinere … versurile lui trebuie citite cu toată atenția. In miezul lor se zbate un poet de rasă care semnează simplu și deslușit: Ion Pena. Celelalte poezii, toate, una mai intreagă decat cealaltă. „Iată un poet!”, am exclamat către camarazii mei după ce isprăvisem lectura lor. Și nu mă inșelasem deloc: Ion Pena, acest nou poet, i-a cucerit și pe ei, prin simpla lectură, fără reverențe și fără salamalecuri. Aceasta este pecetea talentului.” 

Profesional, ca finanțist (perceptor), a funcționat timp de 4 ani și 10 luni in Banat la Sichevița – județul Caraș Severin (1936 – 16 iulie 1941), ca delegat de agenție. Aici inființează Căminul cultural – “Lumina”, cu sediul in incinta Primăriei, doneazǎ cǎrți bibliotecii și impreunǎ cu sǎtenii procurǎ un aparat de proiecție.

Apoi, la Domnești – Muscel, actualmente in Argeș, Pena lucrează ca agent administrativ. Aici inființează, in 1941, “Biblioteca modernă” prin care caută să satisfacă cerințele de lectură ale localnicilor, in special intelectualii comunei, precum și tineretului școlar. El este sprijinit de tineretul grupat in jurul normaliștilor Luca Ionescu și N. Ionescu. In Domnești se imprietenește cu Gheorghe Șuța, care-l și găzduiește pană la plecarea pe front. Acesta era președintele Partidului Național Țărănesc, mare industriaș și comerciant, unchiul Elisabetei Rizea din Nucșoara, Argeș, participantă activă la Rezistența anticomunistă din Munții Făgăraș, “Haiducii Muscelului”. In fapt, Gheorghe Șuța era fratele avocatului Nicolae Șuța, șeful de cabinet al vicepreședintelui PNȚ, Ion Mihalache și deputat de Muscel in Camera Deputaților. A fost susținător al Partidului Național Țărănesc, de aici și prietenia lui cu Gheorghe Șuța, președintele PNȚ din Domnești. Orientările amintite aici i-au adus – decedat fiind pe 29 iulie 1944 – in perioada 1945-1989 – represaliile sistemului care l-a inscris in „Fondul special – interzisi (S)”.

Marin Scarlat

I. Poezii publicate în diferite ziare şi reviste ale vremii

          Alpinism

Pe piscuri goale, fără viaţă,

Unde nici vulturi nu s’avîntă

Eu mi-am tîrît povara sfîntă

A trupului flămînd de viaţă.

Cu patimă m-am strîns pe stîncă

Strîngînd spasmodic piatra tare …

Şi-i drept că gura-mi, nu arare

Cerşea un sprijin de la stîncă.

Prăpăstii mi-au surîs sarcastic,

Guri de-abia înfiorătoare,

Dar prins de culme cu ardoare,

Am rîs şi eu – la fel – sarcastic …

1928

Publicată în „SO4H2”, anul  I, nr. 1, din 15 aprilie 1932

               Noapte la Turnu Măgurele (1930)

Noaptea caldă … noapte pasăre nocturnă

Aripa de neguri grele şi-a lăsat-o

Pe oraş ca un „Adio del Passato”

Fredonat într-o lagună taciturnă.

Pietonii pe trotuare trec în grabă.

Liniştea se sparge’n uşi de cafenele.

Catedrala’nalţă turlele spre stele

În mirosul de grătar şi de tarabă.

Stingerea se sună lung la regimente,

Cu ecouri prelungite. În grădină

Teatrul râde-n revelaţii somnolente,

Pe când paznic al luminilor de lapte

 – Sfinx pe soclul său de piatră carpatină –

Stă eroul de la şaptezeci şi şapte …

Publicată în „Graiul tineretului”, anul  II, nr. din 11 iulie 1933

              

              Voiaj

Sbor alb, aruncat peste zare,

Trec albe legiuni de gânduri –

Nici-o stea, nici-o statuie de sare,

Înfipte-n trecut, în curânduri.

Alergam, aur, printre platanii suri,

Ceas deşteptător pentru fluture şi cuc,

Iarba ne mângâie, plopii mahmuri

Şi Dumnezeu e bun ca un eunuc.

Privire departe, cer larg, deschis,

Ne jucăm cu focul, cu inima mea;

Somnul e mort, visul e deschis

Către viaţă, moarte, aer, catifea.

Plouă la sud, fulgeră norii,

Peste noi ţipă cocorii de spaimă –

Numai un puţ numără călătorii

Şi rugăciuni adânci singur îngaimă.

________________________________________

Publicată în „DRUM”, anul  II,  nr. 4 – 5 din 1 ianuarie 1937

               Anii   mei

Anii mei ca merele toamnei trec

Cu dragostea, cu tristeţea, cu bucuria;

Peste calendar, peste zile m-aplec

Şi-mi plac colindele şi Sântamaria.

Visez ades la biserica din copilărie,

Bătrână, cu denie, cu joc, cu prohod;

La bâlciuri o fată, o menajerie

Şi eu evoluând, între ele, Irod.

Drumuri în apă, berzele călătoare,

Feerie de primăveri şi uimire.

Blândul Isus între copii, sunătoare

În frunza de plopi – aninată vuire.

Anii mei, lunile şi zilele mele,

Fraţi şi surori cu viaţa, cu amintirea

Merg către unde? Şi vă scutur nuiele

În sufletul negru cum este cernirea.

________________________________________

 Publicată în „DRUM”, anul  III, nr. 3 din 27 noiembrie 1937

                   Melancolie

Stăm aşa gravi, timpul ne plouă,

Cu destinul alături îmbătrânim;

Altă lumină, aer, lume nouă

Şi călătorim etern către ţintirim.

Scocul nădejdii sec, gândul coclit,

Prin sânge trece cornul tristeţii:

Plânge, aripa ruptă, vag infinit

În care coboară pâraiele vieţii.

La răsărit zările pară,

Alămuri ruginite ţipă strident,

Vrerea uitată, surdă, amară,

Şi cortina lăsată funebru, atent.

Poate mai ştii idila de an, de zece,

Creşte-n noi amintirea cenuşie,

Toamna, moarte, visul falnic trece

Şi privim în ram pe Sfânta Marie.

________________________________________

Publicată în „DRUM”, anul  III,nr. 8 – 9, 24 aprilie 1938

      Poetul din urmă

Pe-aici poetul este rătăcit,

Prin hârburi de anafură şi besnă,

Heralzii în tăcere i-au murit

Şi plânsu-i-au durerile în glesnă.

De vreme îndelungă-i călător –

Cu pietrele şi roua din grădină,

Cu pulberea, cu norul tunător,

Cu toamna îmbrăcată în rugină.

A năzuit o ţară de poveşti –

Naiade în albastră legiune,

Luceferi în betele îngereşti

Şi verile cu umbră de cărbune.

Să fluture alaiele în zob,

Pe lanuri să se scuture belşugul,

Din cupe să hălădue –  şi rob

Ca neaua să-i  lucească meşteşugul.

O ţară de lumină şi de vis

Poetul peste ani a căutat-o;

I-e sufletul de negură, închis

Şi ţara pân’acuma n’a aflat-o.

________________________________________

Publicată în „DRUM”, nr. 1 din 15 iunie 1938 şi în „PREPOEM” an II, seria II, nr.19 din iunie 1941

                                   Opriţi-vă

În drumul meu opriţi-vă fierbinţi,

În carnea mea cu târnăcoape.

Am să vă dau mistere şi arginţi,

Ca fumul, bogăţia să vă’ngroape.

Mi-e inima de fulgere ocean.

Mi-e palma năzdrăvană şi haiducă.

Opriţi-vă cu sufletul ochean

Să beţi înfiorarea hăbăucă.

Pe steiul ars de foc şi’nchipuiri

Să vă înalţ o clipă, să vă doară.

Crepuscul de altare şi zefiri

Şi vorba peste moarte să vă moară.

Nu închinaţi cu mine rugăciuni

Ci treceţi, ca barbarii, mai departe,

Mă jefuiţi de grâne şi tăciuni.

Deschis îmi e pătulul ca o carte.

Eu voi rămâne singur, vagabond,

Un cerşetor de soare şi de vise.

Voi ocoli destinul rubicond

Cu porţile de marmură, închise.

________________________________________

Publicată în „DRUM”, an IV, nr. 1 din 15 iunie 1938 şi în „UNIVERSUL LITERAR” an I, nr. 21 din 23 mai 1942

                            Vântule !

Te caut, vântule, cu palma sus

Ca să te prind şi să te fac pândar

Pe toate vorbele ce nu s-au spus –

Să le păzeşti cu veghe de ogar.

Din ele eu apoi să împletesc

Minune de lumină şi noroi,

Stindarde cu argint împărătesc

Şi noapte cu luceferii strigoi.

Nu vămuiesc tratate şi comori –

Istoria-i bolnavă de eres.

Tu să-mi aduci din soare şi din nori

Hambare de cuvinte cu’nţeles.

Te-oi pune autor, deopotrivă,

Cu mine pe coperte, pe uluci,

Dar, iată, ţi-este glezna colestivă

Şi aripa copaie de năluci.

O! vântule, cu palma către cer

Zadarnică e plasa ce ridic

Ai ostenit bătrâne cavaler

Şi eu rămân, departe, mai calic …

________________________________________

Publicată în „DRUM”, an IV nr. 2 – 3 din 24 octombrie 1938

 

  După amiază

Cine oare a murit

În oraşul’ncremenit,

În oraşul necăjit?

Bate clopotul a gol

Cine e de-acum sobol?

Cine spânzură de cer

Cu suflarea ca de zer?

Bate clopotul şi bate;

Mare doliu în cetate –

Au murit o mie poate

De tot bate şi mai bate.

De tot bate şi mai bate.

(Din volumul în manuscris „Iarmaroc”)

________________________________________

Publicată în „DRUM”, an IV nr. 4, din noiembrie – decembrie 1938

 Moartea Mariei

Ce să însemn în gând, în noaptea groasă,

Din ceasul rău, din apele tăriei?

Întinse moartea mâna fioroasă

Şi, cald, culese sufletul Mariei.

Odihna veşnică îi stă acuma

Pe ochi, pe buze şi pe mărţişoare,

N’o mai călca, zglobie, toamnele şi bruma

Şi n-o mai pune vara’n chiotoare.

Cinci oameni vor veni după amiază

Cu paşi de pâslă şi cu mâini uscate –

O vor culege parcă ar fi trează

Şi-or aştepta să-i dea nişte agate.

Dar pân’ la urmă rece va rămâne,

Cu cer şi cu ţărâna măritată;

Isuse ’nalte, nobile stăpâne,

Dece chemaşi, la tine, mândra fată?

(Din volumul în manuscris „Iarmaroc”)

________________________________________

Publicată în „DRUM”, an IV nr. 4, noiembrie – decembrie 1938

                       Hei, moarte

Hei, moarte, ce treci ca un vânt,

cu zile de cer şi pământ,

opreşte trasura dealatul cu noi,

dealatul atâtui gunoi.

şi stai ca să bem un cotnar

magnific de bun şi de rar,

cotnar bătrânesc,

cu pulpă de lut românesc.

Hei, moarte, ursuză şi rea,

cu fruntea de negură grea

deshumă focoşii cârlani

să bem un milion de ani,

să bem sacadat şi urât

cu toată durerea în gât.

Tu, moarte, nimic nu câştigi

că noaptea în ochi mi-o înfigi

şi-alături de-atâţia nebuni

un hoit obosit mai aduni.

Tu, moarte la fel hăueşti

cu lupii şi câinii cereşti,

că omul în viaţă adastă

o vârstă mai vastă.

Ci lasă porunca eternă

şi vino cu noi în tavernă

la mese bălţate şi mici,

cu turme de palizi calici.

Petrece cu noi şi te joacă,

bizară, hidoasă, potroacă,

retează-ne palma, ne fură din bile

dar lasă-ne sacul de zile.

Ah, iată şi iată – n’asculţi

ruga atâtor desculţi.

Hei, moarte, aceeaşi rămâi

în legile astea lălâi …

un rece tăcut negustor

pe-al vieţii pridvor.

Te bucuri s’adoarmă drumeţul

dai preţul.

şi-alături cu fraţii şi naşii

îi iei chiuitul şi paşii.

Hai, trage’n bătătură,

să mă sui în trăsură.

________________________________________

Publicată în PREPOEM” an I, nr. 3 din septembrie 1939 şi în „UNIVERSUL LITERAR”, an I, nr. 12 din 21 martie 1942

     

      Amintirea    vârstei

Amintirea vârstei fără prihană

Ca un cocor fâlfâie peste suflet;

Aud clopote, chiote, dojană,

Iarba cum creşte şi melcii la umblet.

Copil fug, alunec peste băltoace,

Munţilor le fac căciulă de azur.

Port în palmă pietre, lemne de toace

Şi cioburi de sticlă gunoaelor fur.

Vârsta trecută, mamă eşti uitată,

Acum am crescut, urmărul e mare:

Furtuni de neguri, apă tulburată,

Cruce pe gânduri peste amplă zare,

Duc prin viaţă trecutul, colbul aprins,

Pasăre cu lat de picior, aplecat,

Efigie de stele pe cerul întins

Sau lac din care nuferii albi au secat.

________________________________________

Publicată în „DRUM”, anul  III, nr. 46, Crăciun 1939

              

                           Golănească

Să bem, prieteni, mult şi anonim,

hârdaie cu vin roşu ne adastă,

la urma urmei tot ne poticnim

şi ni se culcă greerii în ţastă.

Acelaşi basm urît e împrejur

cu aripa de plumb şi coiful rupt,

deasupra cerul pus în abajur

şi îngerii ce visele ne-au supt.

În ăst peisaj călătorim mereu

dealung de ani şi veştede tristeţi,

halucinaţi cătăm un empireu

ce nu se mai iveşte’n dimineţi.

Zădărnicia stă cu noi la cot

şi’n suflete ne urlă când şi când.

Măcar să bem cotnarul lumii tot

învinşi, nemîngîiaţi şi fluierînd.

_________________________________________

Publicată în „DRUM”, an VI nr. 1 din aprilie 1940 şi în „PREPOEM” an I,

nr. 10 din aprilie 1940

              

                         Scrisoare scurtă

Bunul meu prieten, n’am

nici un câine ca să facă ham!

Nicio mâţă oarbă ca să ţipe

la soboli şi la aceste clipe.

N’am un greer mic în grindă

veşnicia’n cîntec să aprindă.

N’am un strop de seu, o lumînare

ca să-ţi scriu misivă mare.

Iată un bătut de ger,

de hârtoape şi de nopţi de fier,

De stafii mărunte ca un zob

şi durerii mele rob.

Ce să fac prin ceasul greu?

Morţii putrezesc mereu.

putrezeşte şi Isus în gînd,

i-auză-l  plîngînd.

(Din volumul în manuscris „Iarmaroc”)

________________________________________

  Publicată în „DRUM”, an VI nr. 1 şi

 în „PREPOEM”, an I, nr. 7, ambele din aprilie 1940

              

                               Uite   strigoii

                        Uite strigoii, uite liliecii

                   Au ieşit în marginea potecii

                   şui, bădărani şi tărcaţi

                   ca nişte argaţi.

                           Aşteaptă să treacă

                     fata cu zodia seacă,

                     s’o ademenească, s’o fure

                     pentru subpământeana pădure.

                        Măi strigoilor, măi liliecilor,

                   ajunge-v-ar umbletul melcilor,

                   lăsaţi fata, lăsaţi bucuria

                   cu numele Maria.

                           Ştiu o babă slută,

                     o poiană de cucută

                     şi nişte gunoi:

                     acolo e de voi.

————————————————–

Publicată în „DRUM”, anul  I, nr. 11 şi în

„PREPOEM”, ambele din mai 1940

S a h a r a

Degeaba strigi

Domnule cu şapte covrigi.

Hulubăria e încuiată

pentru orice rimă, pentru orice fată.

Bate la cer

cu toiag de fier,

bate la pădure

cu armură de mure.

Poate acolo

o mai trăi Apolo.

La noi e tristeţe.

Au murit bietele precupeţe.

Caişii au îngenuncheat

peste marele hat

şi alungat cu resteul

a fugit curcubeul.

________________________________________

Publicată în „DRUM”, anul  I, nr. 11 şi în

 „PREPOEM”, ambele din mai 1940

P a n o r a m ă

Vraciule înfricoşat

surd, olog şi guşat

arată-mi comorile tale

înalte, pătrate, ovale.

De câteva zeci de ani

vinzi minuni pe gologani

dragoste, noroace, blesteme,

care modeste, care cu steme.

Poate ai aur, poate ai rubine,

căpestre, ogoare, albine

sandale ca Petre Schlemil

ori alt obiect mai util.

Dă-mi-le pe toate mie

pentru o imensă filotimie,

pentru ca să cumpăr cojoace

la toţi puii care ies din găoace.

________________________________________

Publicată în „DRUM”,  anul  I, nr. 11 şi în

„PREPOEM”, ambele din mai 1940

P a r a b o l ă

Unde sunt miresmele,

Cocorii, catapetesmele?

Cine e hoţul, cine e blestematul

Care ne-a jefuit satul?

Plecaţi în toate părţile,

Cercetaţi pădurile, cercetaţi hărţile,

Răsturnaţi împărăţiile

Şi aflaţi bucuriile.

Până la veacul mic

Mai e un drum de nimic,

O şchioapă, o săritură de piţigoi.

Să n-ajungem cu desagii goi.

Arhanghelii, îngerii, sfinţii

Aşteaptă să le ducem arginţii

Şi din toate cele câte ceva.

Măcar o aţă, o mucava.

Altfel nu dau zapis

Că vom intra în paradis

Că vom săruta mereu şi mereu

Bocancii lui Dumnezeu.

________________________________________

Publicată în „DRUM”,  anul  I, nr. 11 şi în

„PREPOEM”, ambele din mai 1940

S i n d r o f i e

Feţi frumoşii, harapii, călăii,

broscoii, ţînţarii, dulăii

veniră la mine’n pridvor

din toate ghiocile lor.

Domnilor, iubiţi vizitatori!

iată scaune, merinde, viori,

parabole, sîrme, cotnar în bărdace.

Luaţi de unde vă place.

În seara aceasta bătrînă

sîntem o apă, o targă, o mînă,

mari evadaţi din poveşti

fără căciuli şi fără caleşti.

Şi eu sînt frate cu voi.

Mi-e fruntea stelară, piciorul gunoi

atîtea cuvinte încurc

şi tot către moarte mă urc.

Ci poate vreodată

O glorie pală, uşor deşelată

ne-o rîde, ne-o plînge pe crestele mici

pe unde fugirăm aşa de calici.

________________________________________

Publicată în „DRUM”, anul  I, nr. 11 şi în

„PREPOEM”, ambele din mai 1940

E p i l o g

Lăsaţi licuriciul să vie

la pasărea din colivie

să i-aducă lumină sacră

în colivia acră.

Pasăre sunt şi eu

în colivia lui Dumnezeu

dar sărăcia şi migrenele

mi-au escamotatpenele.

C-o schiloadă mînă

stau rezemat de ţărînă.

C-o slabă cutremurare

holbez ochii a mirare.

Licuriciul meu e mort.

Nu-mi mai aduce steluţe în cort,

nu mai rîde, nu mai luminează

ceasul ca o amiază.

Poate Maica Precestă

o ieşi pe secetă

cu Isus feericul,

s’alunge întunericul.

________________________________________

Publicată în „DRUM”,  anul  I, nr. 11 şi în

„PREPOEM”, ambele din mai 1940

              Scrisoare  din  oraş

Comuna mea cu leat pierdut în ciaţă,

Cu linişti mari, cu case de argilă,

Prin visul meu, prin alba dimineaţă

Te năzăresc îndepărtată şi umilă.

Eu am plecat în larguri de migdale

Din anii mici ca nasturii şi melcii

Tu ai rămas pe coastele ogale

Cu grâu şi flori şi râurii zuvelcii.

Poate-i mai bine, dreaptă în natură

Să stai aşa de dor de catapeteasmă,

Arar să-mi joci în orele de sgură

Pe canavaua gândului mireasmă.

Prin jurul meu e colb amar şi trudă,

În creştet nici-un înger nu coboară

Cu bozi în păr nu văd o paparudă

Şi chiar regina vântului e chioară.

Căsoaie mari, cu pântece bălţate

Sudalme sure bucură peisajul,

Poemele sunt frânte, lăbărţate,

Pe vârfuri e actor cabotinajul.

Şi nimeni nu visează o minune.

Un boloboc de logică e traiul,

Pe-aici e mort şi timpul în tăciune

Şi luna nu-şi mai vântură mălaiul.

Ci tu eşti doar un pumn de sărăcie

Dar eu te simt, comună de pe zare.

Luceafăr înălţat în veşnicie

Cu Dumnezeu în frunte şi altare.

______________________________________

Publicată în  „ZARATHUSTRA”, ianuarie 1941, Buzău,

placheta 3 şi „UNIVERSUL LITERAR”, an I, nr. 10,

din 7 martie 1942

                    Portret

            Eu sunt sălbatec ca un vis

Ce noaptea liniştea sugrumă,

Ca un profet păgân închis

În carapacea mea de humă.

Eu sunt înalt ca un stindard

Ce-i ros de umbră şi de glorii,

Ca un păcat spălat de nard

În patruzeci de purgatorii.

Eu sînt pribeag ca un strigoi

Ce scuipă lumea cu blesteme,

Ca un nebun cu pumnii goi

Şi tidva plină de poeme.

________________________________________

Publicată în „PREPOEM”, an II, seria II, nr. 19 din iunie 1941

                        Metamorfoze

Acest drumeag de lespezi încâlciţi

Îmi rupe carnea goală şi trufaşă

Pe urmele a mii de neofiţi

Şi cu azur durerea mă înfaşă.

Nestăvilit’nainte mă îndemn

Urcat pe uriaşe crepuscule,

E lumea ca o amforă de lemn

Şi fluer în sărăciile-i pătule.

Hei, suflete deapururea hoinar

Opreşte la o margine de vară

Şi soarele luându-l felinar

Să trecem peste margine afară.

Voi ocărâ de-acolo, fără cosorog

Acest pământ aidoma cu-o sferă

Şi voi scuipa pe mersul lui olog

De brută prăbuşită în holeră.

Nu-i voi mai cere niciun dumicat,

Nicio tingire doldora de varză

Ci-a ferecat în foame şi păcat

Îl voi lăsa să urle şi să arză.

Târziu în veacuri, poate, rătăcit

Voi reveni pe urme vechi, halucinat,

Cu altă zestre iar de peticit

Şi fi-voi jaguar sau împărat.

________________________________________

Publicată în „UNIVERSUL LITERAR”,

an I, nr. 10 din 7 martie 1942

                  Rechizitoriu

Burgul e rânced de păcate,

Orbit de noapte şi de scame.

Gigantice clădiri durate

Încep fiinţa să-i destrame.

Ziua e şchioapă ca o targă.

Ograda văduvă de spice.

Nerăzbunata sete largă

Ţipă în creştete şi bice.

Molii se coc în rădăcină

Pe lângă seci mărgăritare.

Gingaşe stele nu mai pot să vină

Ca să ne dea un coif la fiecare.

Isus a rebegit în pieţe

Uitat, lovit, cu faţă mută.

Între borfaşi, naivi şi precupeţe

Nimeni durerea nu-i sărută.

Vrednic în sparta lui ogivă

Ca să primească trei sodoame,

Burgul e putred deopotrivă

De bogăţie şi de foame.

________________________________________

Publicată în „UNIVERSUL LITERAR”,

an I, nr. 17, din 25 aprilie 1942

sodóm (Munt.) și sudóm (Olt. Trans.) n., pl. urĭ și oame (

                  Roşiorii de Vede

E-o viaţă, mai vânătă, mai stinsă

În burgul vechi de care îmi legai

Adolescenţa mea trudită şi învinsă –

Năvod de stele, vis şi putregai.

Îmi pare toamna mai fără conture

Cu miros de răşini şi de inert

Decât altdată barca ei uşure

Ce reteza nădejdile pe sfert.

Alţi oameni defilează pe’nserare

Ca să-şi înghită porţia de timp.

Burghezi mărunţi, ei nu duc în spinare

Nici besne mari, nici ţăndări din Olimp.

Încătuşat pe-o rână în restrişte

A amuţit şi parcul ca un gând.

Pe bănci nu’ncearcă nimeni să mai rişte

Să-i gâtuie tristeţile, râzând.

Şi totuşi câtă pulbere subţire

Nu se cernea din soare pe aici.

O! burgul meu frumos din amintire

Azi parcă din cavouri te ridici!

________________________________________

Publicată în „UNIVERSUL LITERAR”,

an I, nr. 25, din 20 iunie 1942 

                        Către Don Quijotte

Cules din mituri, însuţi tu un mit,

Biet pelerin cu inima bolnavă

De uriaşa visului otravă –

În piscul tău cu râvnă m’ai primit.

Sărac şi bleg prin holde de pământ,

Contrariu cum canoanele învaţă,

Doar tu mi-ai fost mireasmă şi povaţă

Sub nu ştiu care straniu legământ.

În jur, încet, trăgându-mi azi hotar

Eu ignorez pogoanele de spaţiu.

Tăcut şi dârz adulmec cu nesaţiu

Himere cârd, şi-al lor mărgăritar.

Surpat ades în vânturi şi restrişti

Nu m’am sculat un ceas pentru tăgadă,

Ci mi’am purtat tot visul meu grămadă,

Cu ochii veseli, niciodată trişti.

Întrezăresc în tine, ireal

Erou de comedie zăpăcită:

Străfundul omenirii ce palpită

Mereu, după un fir de ideal.

________________________________________

Publicată în „UNIVERSUL LITERAR”,

an I, nr. 30, din 25 iulie 1942

Noiembrie

Soare veşted, soare vechi

Cât o palmă de  înalt,

Îl iau plopii de urechi

Fără scară, fără salt.

E bolnav de veşnicii

Câte-a tors şi-a îngropat,

Câte umbre şi stihii

Între timp a destrămat.

Soare umil, saore mic

Cât o ancoră abea

Înfloritu-i-a în spic

Dulcea somnului zăbrea.

O să doarmă iar blajin

Undeva adânc şi cald

Rotunjindu-ne cu chin

Pentru mâine alt smarald.

________________________________________

Publicată în „UNIVERSUL LITERAR”,

an I, nr. 37, din 13 septembrie 1942

                         Prefaţă

Gingaş întâi, un ger îmi creşte’n oase

O iarnă rea, cu-aromă plumburie.

Din piscuri mari de piatră şi trufie

Mă râd, bălane, stele somnoroase.

E chinul meu trudind între hotare

Nelimpezi înainte, nici în urmă

Ca să culeg din vreme ce se curmă

O zestre-abea, cu boabele amare.

Visai un pod pe veacuri şi pe spaţii

Sub care-o lume proaspătă să crească

Dar mărginit în coaja lui firească

Se sparse visu’câteva vibraţii.

Drumeţ, bătrân acuma de înfrângeri,

Întorc în umbră aripile-acasă.

Poema strâmbă doar le e rămasă.

Te simt, citită, inimă cum sângeri.

________________________________________

Publicată în „UNIVERSUL LITERAR”,

an I, nr. 42, din 24 octombrie 1942

                   Şes natal

Şi, Doamne, eu fui pe aici.

În ţara cu luceferii înalţi,

Văzui catapetesme cum ridici

Şi floarea cu parfumuri cum înalţi.

Văzui însămânţările cu rod,

Stupinele cu miere, dimineţi

Cu mândre aurore în năvod

Şi falnică sburarea de ereţi.

Zimbirea călărea peste obraz,

În vine se rotiau chiuituri,

Ţâncaş cu mămăligă şi cu praz

Creşteau peste hotare sărituri.

În urnă tresăriau şi mai adânci

Pâraele cu apă şi cu har,

Credeam în ele, Doamne, că tu plângi

Şi eu eram pe margine pândar.

Cu visul mă culcam şi mă sculam,

Irod între coteţe şi cârlani,

În gene bucuria o ştiam …

Aveam atuncia 12 ani.

________________________________________

Publicată în „VREMEA”, an XIV,

nr. 676, din 29 noiembrie 1942

Realism

Mă suflete, tâlhar de primăveri,

 De azurii migdale şi tării

Întoarce şi tu coarda pe averi

Şi te ridică’n sure clădării.

Priveşte, am rămas doar noi calici,

Cu tidva şi cu tolba de imagini –

Din  rime potrivim mereu panglici

Şi’n buzunar ne miaună paragini.

Ce te mai uiţi la acatiste şi iconi,

La glorii afumate, la candori ?

Imită larg atâţia histrioni

Şi-om hăuli şi noi între comori.

Poema noastră nu ne dă nimic

Nici în gâtlej şi nici îmbrăcământ.

La dracu toată zarea din colnic –

Mai bună e o traistă de pământ.

________________________________________

Publicată în „UNIVERSUL LITERAR”, an I, nr. 48, din 10 decembrie 1942

                             

                       Leit – motiv

Simt toată vremea care curge hău

Cu Dumnezeu de mână prin oraş

Şi-o prinde omul, hoţ ca un geambaş,

Ca s-o anime-n calendarul său.

Ispita asta ne-a cuprins de mult,

Orânduiţi sub moarte şi sub cer

Şi ne-a legat în zodii ca un fier –

Otrepe vechi în cosmicul tumult.

Culegem an cu an în traista grea,

O movilă de ani până la fund,

Cădem sub crucea ei – rotund,

Laţi şi fărâmaţi ca o curea.

O, dă-ne Doamne, ceasul cât un veac,

Cât muntele de piatră necuprins,

Să trecem pe sub stele mai întins

Departe mai un pic de berbeleac.

________________________________________

Publicată în  „OLTUL”, anul I, nr. 1 din august 1943

                          

           Invocare

   În toată ora mică măcinat

De cai ce duc mereu la cimitir

Eu ţie, Doamne, des m-am închinat

Din palme ridicându-ţi un potir.

Cu fruntea aruncată către cer

Un sac de osanale ţi-am trimis

Că mi-aperi în talazele de ger

Merindele de stele şi de vis.

În carnea-mi răvăşită peste ani

Tu mare şi cărunt ai zăbovit

Şi-n pleava de ferigă şi golani

Deasupra m-ai purtat, neistovit.

Eu robul unui lut nemângâiat

În suflet te amestec şi te cresc,

Dă-mi arcul de arhangheli ferecat

Pe demoni în grumaz să-i nimeresc.

________________________________________

Publicată în  „OLTUL”, anul I, nr. 1 din august 1943

                    Lucifer

Eu navighez pe marile genuni,

Pe anii răi, pe temple de dureri.

În cîrca mea duc haite de nebuni,

Bătrîne răni şi secolii de ieri.

Cu linişti aspre nopţile întind

Strigoii-mi sar atuncea din hambar,

Arhangheli albi în stele se aprind

Şi dorul mă încearcă fără har.

De veşnicii mă sbat şi mă întorc

Să prind de cer şi aprig să-l sugrum.

Aceleaşi ape vrăjile îmi torc

Şi stau golaş în veacuri şi în drum.

Bolnav mi-e iadul plin de mucegai

Săracă fierăria de cătuşi,

Mă sfîşie mînia ca un scai

Şi blestem pe Isus de după uşi.

________________________________________

Publicată în  „OLTUL”, anul I, nr. 4 din noiembrie 1943

      

                      

                   Cuvintele mele

Cuvintele mele moi ca nişte bureţi

Duceţi-vă unde vreţi,

Unde vă place, unde vi se pare,

Eu nu vă mai dau de mâncare.

A venit moartea la uşă

Să mă culeagă, să mă facă cenuşă.

Cum să vă mai ţiu, cum să vă mai cresc

În chivotul meu prea pământesc.

Pentru lunga voastră călătorie

Luaţi-vă merinde, luaţi-vă pălărie.

Până la Învierea cea mare

E o vreme fără hotare.

Şi dacă vorbiţi cu bravul Pan

Spuneţi-i că naiul nu mai face un ban,

Că peste umanitate

Urlă zeiţa Răutate.

________________________________________

Publicată în  „OLTUL”, anul I, nr. 1 din februarie 1944

      

                     

                 Nocturnă

Hei telegari ai visului,

Purtaţi-mă pe unde nu voi ajunge vreodată,

La porţile paradisului

De crin, de ismă şi de vată.

Eu sânt un om sănătos

Bun pentru etajul cel mai de jos

Al vieţii a doua,

Sudul şi slava şi roua.

Cel puţin uşoara voastră cotigă

Să mă treacă pe lângă Dumnezeu

S’aud pe Arhangheli cum strigă

La sufletul meu.

Apoi la’nvierea cea mare

Nu voi mai aprinde lumânare,

Nu voi mai scula oasele

Să-mi poarte ponoasele.

Cu multă societate la cot

Voi face băi de pucioasă şi fiere,

Îngerul negru va strânge din bot

Gândind la edenica miere.

Aşa voi străbate eternitatea

Cu păcatul, cu răutatea.

Aşa voi flămânzi

În fiecare zi.

________________________________________

Publicată în  „OLTUL”, anul I, nr. 8 din martie 1944

      

 Paşte 

   Lepădaţi căpestrele

Deschideţi ferestrele

Să intre binecuvântarea

Cât Golgota, cât zarea.

Am fugit de pe cruce

Cu picioarele năuce

Şi-am venit înapoi

Să vă dau anafura vieţii d’apoi.

Să fiţi cuminţi toţi

Miniştri, cerşetori şi idioţi;

Cu roua, cu deşertăciunea

Faceţi-vă zilnic rugăciunea.

Eu am să plec imediat.

Satan e concediat

Aşa că veţi trăi fără frică

Şi om şi măgar şi pisică.

Voi mai veni odată

La Învierea cea adevărată.

Să-mi pregătiţi hlamidă

Fără pălămidă.

________________________________________

Publicată în  „OLTUL”, anul I, nr. 9 -10 din

aprilie – mai 1944

 

                 Primăvara

Ceasul fagilor a venit înapoi.

Toţi fagii au costume noi,

Eftine, fragede, verzi,

Numai să le desmierzi.

Parca e vorba de nu ştiu ce protocol

În marele pădurii ocol,

Până şi mărăcinii şi fragii

Şi-au pregătit nădragii.

Filosofilor, aruncaţi ceasloavele,

Puneţi la cai potcoavele,

Ucideţi veghea, ucideţi casna

Şi luaţi-o rasna.

O să vă’ntâlniţi cu Dumnezeu

În muguri, în fluturi, în curcubeu

Şi o să vă spună el

Cât e regatul vostru de mititel.

________________________________________

Publicată în  „OLTUL”, anul I, nr. 11 din iunie 1944

II.     Poezii pregătite pentru publicare, rămase dactilografiate în Placheta  „SIMPLE NIMICURI”

 

      

                          Iubirea

Mario, sărut dimineaţa ochilor tăi.

Sufletul tău urcă în mine.

Munţilor, deschideţi magice căi

Să treacă iubita cu gesturi feline.

Hei, arcaş fioros al zădărniciei

Nu mă cutremură hohotul tău.

Păzit de fericirea iubitei

Trec mândru şi-ţi zic: nătărău!

Ştiu, mâine va fi un apus

Caraghios, banal, îndoliat

Totuşi mă voi lăuda cu fruntea sus:

               – Ceasul fericit a existat.

      

      

                                  Vizită

Pădurea măreţ m’a’ntîmpinat:

– Intră la mine’n palat

Descreerată creatură, hoinar copil

Şi umblă pe cât e posibil tiptil.

Eu sunt alegoria viselor tale.

Toate frunzele mele-s pocale

În care stă vinul cerului sfînt.

Ridică-te şi bea-l fără cuvînt.

Am avut şi smei odinioară,

Zîne, vîntoase, mama pădurii chioară.

Nu ştiu ce s’au făcut, nu ştiu cum

Au devenit legendă şi fum.

Copil hoinar, sărută coaja copacilor mei,

Obrazul bătrînilor mei soldaţi

Şi sufletul meu dacă-l vrei

În scorburi înalte să-l caţi.

          Fuga   din   cotidian

Prostii. Se’nvîrteşte pămîntul?

Nu e smeu pocit vântul?

Nu strănută noaptea, nu rîd blonzii nori?

Ah, camarade, să rîzi şi să mori.

Ce’ndrugă lunganul acela?

Doar e tatăl domnişoarei Manuela

Îl ştiam normal şi om de lume!

De cînd face asemenea glume!

Iată basme călări pe cocostîrci

Demoni înjugaţi cu năpîrci

La carul osîndei – îngeri apoi

Măturînd paradisul doi cîte doi.

Şi cîte mai sunt. Cavaleri, cosînzene,

Miracole, greeri, petale, migrene,

Mere de aur, parcuri de aur

Crunt străjuite în jur de balaur.

Toate-s înaintea mea

În vis, în ochi, în jur, după perdea.

Ca o trenă lungă se ţin după  mine,

Cum să te cred lunganule pe tine?

Logica ta o calc cu picioarele.

Eşti căpcăunul ce-mi strică odoarele,

Mîndrele odoare, cugetul bun.

Adio, adio, perfid căpcăun

        Prietenul   sinucis

Epaminonda, frate, băete,

Tânăr ai îmbrăţişat necunoscutul.

Plînseră atâtea fete

Că nu ţi-au gustat sărutul.

                       Mîine viermii vor muşca din el.

Duşmane rădăcini îl vor pătrunde

Încă o zi, încă un an, încă niţel

Şi nimeni n’o mai spune: unde?

Idealul tău despre viitor, despre artă

Bolnav a căzut în ţărînă.

Epaminonda, amintire deşartă

Nu mă chema cu putreda-ţi mînă.

                        Peisaj

Octombrie. Aer ceţos, dens.

Timpul parcă e lipsit de sens.

Dimineţile gripate

Şi decese multe în cetate.

Ciorile se ploconesc la cer

Mirosind a iarnă, a pătul, a fier.

Domnilor, cu bunăstare,

Pregătiţi-le, vă rog, din vreme demîncare.

        Tristeţea umblă pe stradă

În haine de mare paradă.

Ne umple ochii, ne mîngîie mîna

Tristeţea e moale, uşoară ca lîna.

În vechiul parc, în vechiul parc

E numai Aureliu Marc.

Un Marc – statuie de granit

Şi palidul poet ţîcnit.

          Intrus

Nu era nicio sanctitate în cer.

Lipsea marele cavaler,

Arhanghelii, îngerii deopotrivă.

Numai eu rătăceam cu silueta costelivă.

Ciupercile, crizantemele, bujorii

Îşi fardau fără jenă obrăjorii.

Berzele şi rândunicile

Dănţuiau ca furnicile.

Până unde, până unde se vedea

Brazii, palatele erau de acadea.

Poveştile, vorbele cu paturi de puf

Lungite suveran în zăduf.

Nu ştiu cât am mers, nu ştiu cât am stat

Dar la urm’ un gândac m’a acostat

Şi mi-a ordonat cu voce barbară:

– Eşi afară, eşi afară!

                Poetul

      
       Oratorul a cuvîntat patetic

Pentru solitara lună, pentru motivul estetic,

Pentru toate culorile, pentru obstacole

Şi pentru fel şi fel de miracole.

Creatorul naiv. Oamenii hohoteau.

Numai privighetorile înţelegeau,

Numai licuricii, teii, biata păpădie

Acompaniau divina melodie.

Anii stau roată, palatele semeţe.

Disputele generale se purtau pentru coteţe.

Biata reverie se uscase

Jocul cu amărăciune dezertase.

Cîndva oratorul a dat ortul popii.

L-au jelit numai greerii, plopii

Nebunii, vagabonzii, elevii repetenţi.

Principii erau absenţi.

                        Reflux
Amarele, profundele tăceri

Au ucis ziua de ieri.

Steaua, victoria, dragostea mea

Cine le fură, cine le bea?

Ah, aprindeţi corabia.

Frângeţi catargul şi sabia,

Ne-ameninţă tot mai nebun

Nebiruitul, măreţul taifun.

Universul e văduv de bucurii.

Plecară cele din urmă copilării,

Cele din urmă poveşti.

Nici lămâiţa nu mai e la fereşti.

Pentru ce să cutremurăm ţărîna

Dacă ne putrezeşte mîna!

Pentru ce se invocăm cerul

Dacă nu ne aude misterul!

Propun o sinucidere generală

În costume de gală.

                      Halucinaţie

Falsul echinox tălăzuia pe ape.

Ochiul meu abil îl percepuse,

Din mireasma lui voia să scape

Şi exilul cu mirare începuse.

Falsul echinox era ca luna.

Mîna mea rîdea, sbura în jur.

Se lărgeau mirarea şi laguna,

Infinitul apărea mai pur.

Anii treceau, în flanc, îmbătrîniţi.

Genii coborau de pe statui,

Falsul echinox, cu sateliţi,

Rătăcea mereu al nimănui.

– Pelerin nebun, mi te opreşte!

Zis-a infinitul la o vreme.

L-a ucis cu dreapta, voiniceşte

Şi-a tîşnit o salbă de poeme.

     

      Zeul    nopţii

Zeul nopţii umblă pe stradă.

E foarte afemeiat şi beţivan,

Il cheamă Stafie, Poveste, Ivan

Şi-l ţin felinarele să nu cadă.

L-am întâlnit în grădina oraşului

Zăpăcit, cocoşat, de o cruntă paloare.

Mirosea a infern, a candoare

Şi semăna groază ca ochii ocnaşului.

Fremătau crizantemele de spaimă,

Îndrăgostiţii aveau impresia unei ample zădărnicii,

Toţi vagabonzii meditau nemernicii.

Numai luna era plină de îndrăsneală şi faimă.

Zeul nopţii m’a sărutat pe frunte.

Buzele lui aveau gustul morţii.

Am mers alături până la pervazul porţii

Unde m’a lăsat cu toate grijile mărunte.

După el stăruia ceva ca o dojană paternă.

Strigoii, liliecii erau singura-i zestre

Şi după ce-a îmbrăţişat o mulţime de ferestre

A intrat în prima tavernă.

Punctual pînă la rang de model

Seară de seară face la fel.

                      Om    sărac

Doamne, sunt tare pismătăreţ

Şi am toate motivele, toate:

Tu ai îngeri şi luceferi în coteţ,

Eu numai pofte şi goalele-mi coate.

M’ai creat după chipu-ţi în van

Şi m’ai aruncat în ţărînă.

Nu mi-ai dat aripi, nici grâu, nici găvan.

Stau năcăjit într-o rînă.

Ce cruzimi ai pîrguit în mine?

Ce gînduri, ce ură ai prăbuşit?

Doamne, rodesc ca un  mărăcine

Numai ghimpi, otravă, scrîşnit.

Dă-mi din împărăţia ta, tată,

Măcar un cer cît de mic, cît de sur,

Măcar un luceafăr cu lumina deşelată

Să-mi lumineze împrejur.

               Degradări

Mărunt şi păcătos sub cer

Totuşi cu râvnă mai visez un pisc.

Trufia bleg am pus-o în cuier

Şi umil câte-o şuetă mai isc.

Crezui odată în minuni, destul.

Cetăţi cădeau, mureau dureri mîrşave,

Avea tot orbul soare în pătul

Şi’nalt sunau aplauzele grave.

Ci anii curseră sătui de glod.

Arcaş, văzduh s’au poticnit în trestii.

N’a izbăvit tăria un crîmpei de rod

Gemea în jurul doldora de bestii.

Cu arcul frînt, tocit, bolnav

Astăzi mai urc între zăbrele

Şi de azur, de vis gîngav                    

Strîng putregai şi scrum de stele.

 
Cîntecul din urmă
Am obosit umblînd alandala

Prin hîrburi, dudaie şi gloate.

Demult mi-e tocită sandala

Şi moarte iubirile toate.

Acuma, la actul final,

Numai strigoii-amintirii

Dănţuie crud, rătăcind, infernal

În jur, în meandrele firii.

Cerul e şi el putred, lălîu,

Nicio salvare nu-i ţipă în creştet.

Nicio minune în ciute, în grîu

Şi Domnul e veşted.

Meschin se dărîmă, rece coboară

Visul în cripta bolnavă.

Rîme băloase, neguri omoară

Fruntea suavă.                    

O! naiv jucător în azur,

Flamura, slava, cocorii ucide;

Drept se ridică, sălbatec, impur

Lupul uitării cu deşte livide.

Related posts

Sunt fiică de cer cu-un strop de mister

Theodora-Raluca Paun

Lansare de carte la Sediul Central „Mihail Sadoveanu”

Theodora-Raluca Paun

Număr record de ateliere la Festivalul Puppets Occupy Street – Carnivale Edition 2022!

Moderator1

Vernisajul expoziţiei temporare itinerante „Țesătura tradițională, motiv și inspirație”

Moderator1

Anunt consulat itinerant – Ingolstadt 10-12 martie 2023

Theodora-Raluca Paun

Epopeea lumii ,,mascate” și speranța din noi

Mara Răducanu

Lasă un comentariu

Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Vom presupune că sunteți de acord cu acest lucru, dar puteți renunța dacă doriți. This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

Privacy & Cookies Policy