Lector univ. dr. Alexandru Mărchidan
„Trăiți ca oameni liberi, dar nu ca și cum ați avea libertatea drept acoperământ al răutății, ci ca robi ai lui Dumnezeu” (I Petru: 2, 16)
Dacă teoriile etice create de filosofi au o fundamentare rațională, cele susținute de teologi au o întemeiere dogmatică. Dogma stabilește limitele în care anumite idei sunt considerate a fi justificate. Contrar opiniei comune, dogmele nu se găsesc doar în gândirea religioasă, ci și în ideologiile politice, în filosofie, în științele sociale și chiar în științele naturii, după cum reiese din cartea „Structura revoluțiilor științifice”[1], a lui Thomas Kuhn, renumitul specialist american în istoria științei. O dogmă trasează o cale dincolo de care se intră în tărâmul „ereziei”, al ideilor străine de ideile inițiale. Ereziile sunt așadar idei raportate la anumite dogme considerate a fi modul adevărat, autentic de înțelegere în domeniul respectiv. Dogmele sunt transmise de la o generație la alta, se discută pe seama rolului și a valorii lor, a capacității de a cuprinde diverse aspecte ale vieții (apelându-se la exemple), se fac analize comparative cu alte idei/dogme străine, pentru a înțelege unde se situează fiecare.
De obicei, când se vorbește despre dogmă se are în vedere sensul „tare”, al dogmei religioase, adică idee sau ansamblu de idei transmise (direct sau indirect) de către divinitate, aspect care presupune că nu trebuie pusă la îndoială și că nu poate fi cuprinsă decât parțial cu mijloacele raționale. Așadar, dogmei îi este specifică o acceptare care presupune credința, un factor ce depășește modul rațional de raportare, în sensul raționalității instrumentale[2]. Din cauza faptului că dogma religioasă nu trebuie pusă la îndoială și că nu poate fi „disecată” cu instrumente raționale, ea are un sens peiorativ pentru cei care cred că științele experimentale pot oferi răspuns la orice întrebare. Această atitudine ar trebui să fie însă mai nuanțată; trebuie să avem discernământ privind domeniile în care dogmele nu își au locul. În primul rând este clar că locul lor este justificat în religii, ceea ce nu înseamnă că anulează uzul rațiunii. În al doilea rând, este necesar să înțelegem că dogmele pot deveni foarte periculoase dacă sunt cultivate în spațiul socio-politic, iar în acest sens este suficient să ne amintim că totalitarismele secolului al XX-lea au fost întemeiate pe dogme de ordin rasial, politic, economic. De asemenea, trebuie puse sub semnul întrebării dogmele din științe, fie că vorbim despre științe sociale sau ale naturii.
După această introducere necesară, revenim la tema eticii creștine, despre care spuneam că are o întemeiere dogmatică; etica creștină este de tip teologic, având la bază porunca divină. La rădăcina moralei se află învățăturile despre Dumnezeu și faptele Sale, iar morala creștină se ocupă cu învățăturile revelate după care creștinii trebuie să se conducă în viață. Sursele moralei creștine sunt Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție; principiile și regulile morale sunt porunci ale lui Dumnezeu, pe care creștinul trebuie să le urmeze în vederea desăvârșirii sale morale.
Morala creștină, afirmă un teolog și filosof contemporan, nu trebuie gândită în termeni convenționali, „între bine și rău”, ci „între viață și moarte”, adică între salvare (mântuire) și refuzul iubirii lui Dumnezeu, care este moarte a sufletului: „Morala omului e înainte de orice un eveniment existențial: realizarea dinamică a plinătății existenței și vieții, sau eșecul și alterarea adevărului ființei sale. Altfel spus, morala se referă la evenimentul salvării omului: al putinței ca omul să fie salvat, adică mântuit, «teafăr și nevătămat»; să-și realizeze integral posibilitatea existenței și vieții dincolo de spațiu, de timp și de realitățile convenționale; să învingă moartea”[3].
Așadar, perspectiva creștină ca mod ideal de viață și de trăire se situează dincolo de bine și de rău[4], în sensul că este mai presus de evaluarea între cei doi poli care pot diferi în semnificație de la o societate la alta, de la un timp la altul: „Etica Bisericii nu are nici o legătură cu această ambiguitate fundamentală a binelui și răului care nu duce decât la forme convenționale. Ea exclude relativitatea valorilor. Ea nu se referă la nici o convenție cutumiară sau conștientă care să ne permită s-o situăm pe o scară de valori obiective și de niveluri juridice. Etica Bisericii îl «judecă» pe om reliefând chipul lui Dumnezeu în persoana umană și identificând în acesta viața adevărată, pe care o distinge net de supraviețuirea efemeră și de iluzia existenței autonome. Biserica are în vedere libertatea moralei. Ea tinde s-o elibereze pe aceasta de stadiile formale și de determinismele utilitare”[5].
Principiile moralei creștine sunt întemeiate direct pe autoritatea divină (sunt revelate), așadar sunt fără erori; o afirmație ce nu poate fi acceptată de corectitudinea politică a societății secularizate, pentru care orice „subiect”, odată ajuns sub lupa analizei deconstructiviste, poate fi redus la un „punct de vedere”.
Cel mai înalt principiu al moralității nu ține de convenții sociale schimbătoare, ci este voința lui Dumnezeu. Legea morală universală și imuabilă este sădită în om, care are rațiune, voință liberă, sensibilitate, iar legea morală de bază, care este o formă generală a oricăror legi concrete este „să faci binele și să eviți răul”; în Noul Testament această lege devine: „Și precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea” (Luca: 6, 31), pregătindu-i pe oameni să primească legea iubirii pentru vrăjmași, care este o dreptate dumnezeiască, nu una umană, cum este legea talionului: bine pentru bine și rău pentru rău.
Se poate vedea ierarhia legilor morale în creștinism:
– legea pozitivă (concretă) dumnezeiască, care se împarte în Legea Vechiului Testament (cele zece porunci) și legea Noului Testament: „Fericirile” rostite în „Predica de pe munte”, sfaturile evanghelice, parabolele și exemplele;
– legea pozitivă omenească: derivă din cea dumnezeiască și este dată fie de Biserică (legea bisericească), fie de stat (legea civilă).
În viața comunităților și a societăților, legea omenească poate deraia spre interese subiective, iar reperul pentru îndreptarea ei rămâne legea dumnezeiască. S-a spus deseori despre legile Vechiului Testament că sunt imperfecte (cu referire la legea talionului, nu la cele zece porunci[6]) și că din acest motiv a adus Hristos legea iubirii, a Noului Testament. Această idee trebuie înțeleasă nuanțat: desigur că, în raport cu legea iubirii, legea talionului („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”) e imperfectă, dar în acea perioadă istorică ea a fost cea mai potrivită, în sensul că a reprezentat o treaptă necesară (mai ușor de acceptat și de pus în practică) pentru a ajunge la legea înaltă a iubirii aproapelui, chiar dacă el se comportă ca un vrăjmaș: „Și dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Și dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii același lucru fac. Și dacă dați împrumut celor de la care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, și răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv. Nu judecați, și nu veți fi judecați; nu osândiți, și nu veți fi osândiți; iertați, și veți fi iertați. […] căci cu ce măsură veți măsura, cu aceeași vi se va măsura” (Luca: 6, 32-38).
În timp ce oamenii înțeleg „binele” și „răul” într-un mod deseori limitat la provocările specifice epocii lor, morala dincolo de bine și de rău vede dincolo de epoci, ceea ce face posibil ca omul de azi să se poată raporta la primul om creat în lumina scopului pentru care au fost creați de Dumnezeu: acela de a rămâne în iubirea Sa. Aceasta ar putea fi considerată tema teologică ce unește Vechiul și Noul Testament, precum și viețile tuturor asceților care au încercat să o pună în practică. Firul roșu al moralității creștine este cum nu se poate mai bine exprimat în cuvintele „rămâneți întru iubirea Mea” (Ioan: 15, 9), cuvinte[7] reluate și în epistolele acestui apostol supranumit „Teologul”. Ieșirea din iubirea lui Dumnezeu înseamnă moartea: „Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viața veșnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani: 6,23).
Din punctul de vedere al metodei de evaluare a unui fapt moral, etica creștină este o formă de principiism, la care se adaugă mijloacele complementare ale reflecției de tip cazuistic: la baza evaluării morale se află mai multe principii și exemple paradigmatice la care aderă comunitatea creștinilor; orice comportament și orice regulă nouă trebuie să fie compatibile cu aceste standarde inițiale. Poruncile și învățăturile din Evanghelii reprezintă elementele fundamentale ale moralității comune creștine, acceptate prin tradiție. În termenii principiismului creat de Beauchamp și Childress[8], aceste elemente de bază formează mulțimea de norme împărtășite de toate persoanele serioase moral, norme ce leagă între ele toate persoanele în toate locurile și au funcția de ghizi ai moralei personale și sociale. Principiile de bază ale moralei creștine sunt ulterior specificate sub forma unei mulțimi de reguli sau legi pozitive, de obligații, drepturi și virtuți care acoperă tot spațiul vieții sociale.
Principiismul creștin deține avantajul de a avea un cadru instituțional format din sancțiuni interne (conștiința vinovată în cazul încălcării legilor morale) și externe (interdicția de a primi Taina Euharistiei pentru o anumită perioadă; „canonul” primit de la duhovnic etc.), avantajul „verificării” pe parcursul a douăzeci de secole a efectelor respectării normelor morale, avantajul experienței dobândite în lupta cu diversele forme ale răului, ceea ce înseamnă o îmbogățire a cunoașterii morale printr-o cunoaștere a omului.
Deși există în cazul unor eticieni tendința de a simplifica învățătura creștină, despre care consideră că e suficient să cunoști poruncile de bază pentru a le aplica apoi în situații reale, lucrurile nu stau așa. Având permanent în vedere complexitatea vieții reale ce provine de altfel din complexitatea omului, morala creștină se dovedește a fi capabilă să dea răspunsuri nuanțate, rezultate în urma unui discernământ creat în paralel cu formarea virtuților creștine. Întâlnim aceste aspecte ale bogăției eticii creștine în lucrările ce cuprind învățături patristice (cele 12 volume ale Filocaliei – culegere din scrierile Sfinților Părinți) sau în cele numite „Paterice” (întâmplări din viața asceților, monahilor, credincioșilor, unde se caută răspunsuri la diferite probleme morale), dintre care cel mai cunoscut și mai vechi este Patericul egiptean.
Aceste aspecte fac astfel încât morala creștină să fie una vie, actuală, îmbinând în mod echilibrat avantajele kantianismului (deontologismului), ale utilitarismului și ale eticii virtuții.
Cadrul esențial de evaluare oferit de morala creștină este format din cele 19 principii și reguli ale Vechiului Testament („cele 10 porunci”) și ale celui Nou (cele nouă „fericiri”). Pe aceste principii de bază ale moralei creștine se întemeiază legile omenești, adică cele date de Biserică și de stat. Legi emise de Biserică: reguli adoptate de sinoadele ecumenice, cele nouă reguli bisericești pentru desăvârșirea morală și spirituală (ascultarea Liturghiei în zilele de sărbătoare, respectarea zilelor de post, mărturisirea păcatelor, împărtășirea credincioșilor cu Sfintele Taine, respectarea fețelor bisericești etc.).
Legea civilă cuprinde normele de drept promulgate de instituțiile statului, iar la baza lor trebuie să se afle, de asemenea, valorile și principiile morale.
Pe lângă aceste reguli, există și o categorie de reguli speciale sau particulare (în special „datorii”), ce constituie morala creștină empirică și vizează cele mai importante sfere ale vieții umane: trupul, sufletul, familia, semenii, proprietatea, autoritățile de stat, datoriile față de mediu, comportamentul în vreme de război etc.
La acestea se mai adaugă numeroase idei privind virtuțile creștine și modul de dobândire a lor; apoi pildele având rolul unor exemple paradigmatice; sunt povestiri cu tâlc din care se desprind învățături de mare importanță pentru viața creștină, ajutându-i să compare diverse situații concrete de viață cu acele pilde sau parabole evanghelice, pentru a le evalua. Astfel ei pot înțelege mai ușor dacă intențiile și faptele săvârșite se situează în interiorul sau în afara modelului creștin de viață. Exemple: pilda fiului risipitor, a bogatului nemilostiv, pilda aruncării pietrei, pilda semănătorului, a bunului samaritean, a samarinencei, pilda sutașului, a vieții lui Iov etc.
Desigur, pentru a face evaluări bine întemeiate din perspectiva moralei creștine, eticianul respectiv trebuie să fie familiarizat cu acest vast ansamblu de principii, reguli, virtuți și exemple paradigmatice, să fie un bun cunoscător al Sfintei Scripturi, al literaturii patristice și al regulilor morale stabilite de sinoadele ecumenice. La acestea este necesară o inteligență ascuțită, care este capabilă să înțeleagă faptul că regulile moralei creștine nu trebuie să fie izolate de miezul mesajului creștin; cu alte cuvinte, el trebuie să aibă în vedere nu doar „litera”, ci și „spiritul” regulilor morale.
Marele avantaj al eticii creștine în raport cu teoriile etice consacrate în literatura filosofică este, așa cum se poate observa, bogația deosebită a reperelor normative pentru a realiza judecăți morale. În plus, acele teorii au preluat și au pus accentul pe unele dintre principiile morale creștine, accent ce are efectul de a duce în extremă o anumită latură a vieții morale și de a le neglija pe celelalte. Creștinismul a modelat[9] Europa (și nu numai) din punct de vedere cultural și moral-spiritual, având un rol deosebit în formarea mentalităților, a ideilor privind demnitatea persoanei, libertatea, responsabilitatea, dreptatea, universalitatea valorilor morale creștine (a mesajului de iubire indiferent de aspecte rasiale, materiale, de statut social), modul de înțelegere a timpului ca prilej al desăvârșirii morale, ca „aniticameră” a vieții veșnice.
