Mara Răducanu
Este greu să vorbești la timpul trecut despre Liviu Georgescu. Omul. Poetul. Medicul. Muzicianul. Soțul. Tatăl. Prietenul. Fiecare dintre aceste laturi conturează perfect povestea unui crâmpei de eternitate. Scriitura lui, toate cuvintele-necuvinte, așezate magistral în fiecare pagină de carte, descriu o lume întreagă. Una în care și-a întâlnit marea dragoste – pe soția sa Doina – și în care a trăit și a savurat din plin fericirea unui moment unic: nașterea fiului lor, Andrei.
Lumea căreia i-a dat poezia cuvintelor sale, dar și mâinile și sufletul vindecării, atunci când medicul lua locul boemului și altruistului poet.
„Medicul, pictorul, poetul, muzicianul sunt una şi aceeaşi fiinţă. Opera porneşte din aceeaşi dorinţă de dăruire şi din acelaşi impuls creator. Eram medicinist, venit dintre cadavre, vii sau moarte, din suferinţa oamenilor vii şi din laşitatea morţii civile. Arta s-a născut, de multe ori, acolo”, mărturisea, într-un interviu pentru “Observator Cultural”, medicul-poet.
Cuvinte nerostite, doruri nestinse, gânduri neterminate
Liviu Georgescu s-a stins din viață pe 27 aprilie 2023, la Miami, la numai douăzeci de zile după ce împlinise 65 de ani. A lăsat în urma lui atâtea cuvinte nerostite, atâtea doruri nestinse, atâtea gânduri neterminate și atâtea acorduri neobosite de vioară.
Soția sa și fiul lor duc mai departe povestea și îi cinstesc memoria. Doina îmi mărturisește, într-un dialog emoționant, că visează cum Liviu o strigă, așa cum făcea, tot mai des, în anii în care boala începuse să-l doboare.
A fost, de fiecare dată, acolo, pentru el. I-a fost ”călăuză.” Poate nu întâmplător este și titlul unui volum de poezii semnat de Liviu Georgescu. Când se trezește realizează însă că Liviu – prietenul, soțul și confidentul ei – nu mai este. Așa cum la fel de bine știe și că de la plecarea lui eternă, viața parcă nu mai curge.
“Tot ce a trecut prin mâna lui Liviu are semnatura profesionalismului. Chiar și atunci când îmi trăgea la mașină rochiile. Eu nu știu să cos la mașină. În ultimii 10-15 ani, învăța matematică, fizică, zona asta a științei. Avea o putere de muncă extraordinară”, povestește Doina.
Două vieți între scrisori și poezie
Îmi mărturisește că povestea lor de iubire, întâlnirea lor au fost și au rămas speciale. În anii în care Doina era în America, iar Liviu rămăsese încă în România, au curs între ei vreo 40 de scrisori.
Cuvinte frumoase, doruri neștiute, poezie. Miracolul dintre ei. Coincidența fericită a întâlnirii între două suflete pereche. Se gândește să publice într-un volum de poezie, corespondența dintre ei, scrisorile primite de la Liviu. Are însă nevoie de timp pentru a găsi puterea să le recitească, să le adune și să le coreleze. Azi, acum, este mult prea greu.
“Este hârtie de 30 și ceva de ani, nu prea se mai vede bine”
Scria ca un vulcan, deși cu vreo doi ani înainte nu a mai scris poezie. El voia sa facă multe. Era foarte inteligent. Îi plăcea să scrie poezie, pentru că era ceva care venea din el, îi plăcea să facă medicină pentru că știa că ajută oamenii și îl bucura să vadă că-i ajută”, povestește soția sa, Doina.
Liviu Georgescu a reușit să baleieze perfect între lumi diferite, pentru care mulți nu găsesc niciun punct de întâlnire. Era, rând pe rând, cu inima și cu sufletul, poetul, medicul, muzicianul, pictorul. Dădea, din timpul lui, timp fiecăruia. Și ar mai fi dat fără să stea pe gânduri, pentru că, mai presus de toate, iubea oamenii.
Era neobosit, vulcanic, atunci când trebuia să-și ducă la capăt misiunea. Era pretutindeni. Liviu Georgescu știa, mai bine ca oricine, că inspirația și arta vin de acolo de unde ard focurile neputinței, de acolo de unde dorurile și durerile sleiesc trupul firav al omului.
21 de cărți publicate în România
Cea mai fericită zi din viața lui Liviu Georgescu a fost când s-a i s-a născut băiatul. Andrei (fiul Doinei și al lui Liviu – n.r.) a împlinit 30 de ani fără să-l mai aibă alături pe tata. Nu a uitat însă de promisiunile făcute părintelui său.
Romanul despre Revoluția Română din ‘89 (Liviu Georgescu a participat activ la revoluție – n.r.) și o mare parte dintre poeziile lui vor fi publicate anul viitor în România.
“Citea enorm despre subiectul revoluției și voia să afle cât mai multe lucruri. Era un multilateral. De când suntem împreună, a avut mereu suportul meu, l-am sprijinit în tot ce voia să facă. Îi plăcea să aibă alături prietenii. Îi plăcea să vorbească cu oamenii, era foarte deschis și foarte generos. Poezia este ceva foarte profund, iar el se revărsa total în poezie. Era un tip timid, iar tot ce avea și tot ce simțea avea punea în poezie”, îmi mărturisește Doina.
Stația autobuzului 85 și un început de destin
Pe soția sa, Doina, a cucerit-o, simplu, cu vioara. Liviu Georgescu terminase liceul de muzica “Dinu Lipatti” un pansament pentru medicul care avea să devină mai târziu. Întâlnirea lor, una aparent întâmplătoare, în stația autobuzului 85. Undeva în București. Un moment discret, complotat însă îndelung de Univers, care pecetluia o poveste de iubire pe viață.
“Ne-am întâlnit la autobuzul 85. Eu mă duceam acasă, iar Liviu s-a oferit să mă ajute la bagaje. Așa ne-am cunoscut. A avut o copiărie nefericită. Când l-am cunoscut avea o privire foarte tristă și parcă nu-și găsea locul. S-a creat o unitate între noi.”
La cinci luni după ce l-a întâlnit pe Liviu, Doina a trecut printr-un moment greu de descris în cuvinte. Și-a pierdut în două săptămâni ambii părinți. Și-au fost din nou alături, iar timpul a arătat că nu există coincidențe întâmplătoare, ci doar întâlniri predestinate. Așa ca a lor.
Când distanța unește și nu destramă
Viața nu a curs însă lin pentru Doina și Liviu. Cu toate acestea, împreună au știut să înfrunte cele mai neprevăzute și dure situații. Pentru ei, distanța nu a destrămat, ci a unit și mai mult. Doina a ajuns în America în 1987, unde a cerut azil politic. Liviu a rămas atunci în România, iar după trei ani a ajuns alături de soția sa.
Pentru amândoi, depărtarea acestor ani a fost un coșmar greu de descris, mai ales în România comunistă. Scrisorile, azi îngălbemite de vreme și de vremuri, trimise unul altuia în acea perioadă, le mai alinau câtuși de puțin dorul.
“Soţia mea s-a refugiat politic în Statele Unite din 1987. Eu am rămas în urmă şi mi-am depus imediat actele de emigrare. A fost, într-adevăr, un calvar, cu „turbulenţe“ şi brutalităţi de tot felul din partea sistemului şi a Securităţii. (…) Am supravieţuit, iar la Revoluţie am participat din prima zi, de pe 21 decembrie, în Bucureşti, printre acei copii care au iniţiat răspunsul de masă la ceea ce mai tîrziu am aflat ce fusese. Era oare nevoie de aceşti sacrificaţi? Am fost la televiziune, l-am întâlnit pe Nicolae Manolescu acolo.
Am bântuit zilele şi nopţile scenariului, printre provocări şi trasoare, cu gloanţele şuierînd la urechi, cu frică, încredere şi speranţă într-o încleştare pe viaţă şi pe moarte, cînd acea inerţie mentală părea, pînă mai ieri, de netrecut. Un carnaval coşmaresc şi tragic.
Nu am făcut caz de asta şi nici carnet de revoluţionar nu mi-am luat. După marea victorie din decembrie, au urmat altele, demonstraţiile, devastarea sediilor partidelor, intuiţia că totul va fi în van. În final, m-am hotărît pentru alt destin. Am plecat. Am încercat să îmi găsesc altă viaţă, să uit”, a povestit Liviu Georgescu pentru ziua.ro.
America, un alt început de poveste
Venirea în America, dincolo de bucuria reîntâlnirii cu Doina, a însemnat o muncă titanică. A fost un alt început de poveste și curajul de a o lua de la capăt.”Un alt destin”, așa cum spunea chiar Liviu.
“Întotdeauna am făcut totul prin propriile puteri, prin travaliu asiduu. Unora li s-au părut ciudate încercările mele. America e țara tuturor oportunităților, reușesti pe cont propriu, prin propria valoare. A trebuit să iau totul de la capăt, rezidența de medicină internă, trei ani, turele de 36 de ore în cele mai diverse departamente, reanimare, boli coronariene, SIDA, etc., supra-specializarea în reumatologie și boli autoimune.
Am făcut și cercetare de laborator, am publicat în revistele de specialitate americane, din Suedia și Noua Zeelanda. Am scris, am cântat în orchestra medicilor a Universității Albert Einstein, am expus pictura în New York, ca membru al “Flushing Art League”, am publicat volume de versuri în limba engleză la edituri americane, unele în urma unor concursuri”, a mărturisit medicul-poet pentru ziua.ro.
Timpul, “Piatră și Lumină”
“Timpul e o fiară care are nesfârşita răbdare de a înghiţi totul”, spunea regretatul Octavian Paler. (Mai) avem timp? Aproape trei luni de când Liviu Georgescu a trecut la cele veșnice. Omul. Poetul. Medicul. Muzicianul. Soțul. Tatăl. Prietenul. Povestea unui crâmpei de eternitate. In memoriam Liviu Georgescu.Vioara întâi și două suflete pereche.
Gânduri de la prieteni pentru Liviu Georgescu…
“Îmi vine greu să scriu pe această adresa de e-mail, pe care am corespondat cu Liviu, însă știind că tu ești cea care va deschide în locul lui, îmi e la fel ca și cum ar fi el. Voi doi ați fost, asa cum spune și Alex Ștefănești, un cuplu exemplar, care, trecând prin greutățile unui regim absurd, inuman, ați știut sa va căutați, sa va așteptați și sa fiți împreună, acolo, departe, de unde ați știut să vă faceti prieteni adevărați.
Rar se mai pot întâlni azi astfel de oameni. Știu că Liviu a fost dezamăgit de unii dintre cunoscuți, că a plecat din aceast lume supărat, dar sunt convins ca în sufletul lui i-a iertat pe toți, așa cum îi era firea și educația aleasă” – Gellu Dorian
“Am fost fericit și onorat să mă număr printre prietenii lui Liviu. Cum e imposibil să preiau pe umerii mei ceva din durerea soției sale și a fiului său, încerc să-mi administrez propria durere de a fi pierdut un prieten drag a cărui plecare prea timpurie sărăcește o lume și așa din ce în ce mai săracă” – poet și publicist Dorin Tudoran
“Trist că a dispărut prea timpuriu dintre noi, lăsând acest imens gol în viața și sufletele voastre! Impresionant prin cât de talentat a fost în atâtea aspecte ale vieții și artelor și cât de multe au fost recunoscute în România și internațional, incluzând SUA.
Noi toți “cei de pe margini” știm aportul tău, grija și dragostea ta pas cu pas, nu 24/7 pentru el. Dragostea lui pentru tine, Liviu și-a exprimat-o în toate creațiile lui, în poezie, pictură. Când cânta la vioara erai în adâncul sufletului lui. Dumnezeu să vă ușureze despărțirea” – prietenii lui Liviu și ai Doinei
Liviu Georgescu, file de poveste. Medicină, poezie, muzică
- Născut la 7 aprilie 1958 în București, Liviu Georgescu a absolvit Liceul de Muzică și Facultatea de Medicină Generală a Universității din București. A frecventat “Cenaclul de Luni”, condus de Nicolae Manolescu.
- A absolvit Facultatea de Medicină Generală din București (1984). A lucrat ca medic în România până în 1989. Din 1990, a fost azilant politic în Statele Unite ale Americii.
- A făcut rezidența în medicină internă la Montefiore Medical Center-Albert Einstein College of Medicine din New York și specializarea în reumatologie. Din 1997, a practicat medicina internă în cabinetul său din New York.
- A obținut de două ori titlul de medic al anului. A fost un mare iubitor de muzică clasică.
- A concertat pe scena Ateneului, ca vioară întâi a Orchestrei Medicilor din București, dar și la New York, vioara întâi în Orchestra Medicilor de acolo.
- A pictat și, de asemenea, a asigurat concepția grafică a cărților sale.
- A debutat editorial cu volumul Călăuza, în anul 2000 (prefață de Nicolae Manolescu; Editura AXA, Botoșani), pentru care i s-a acordat Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM.
Volume publicate:
- Solaris (prefață de Nicolae Manolescu; Universalia Publishing House, New York, 2002);
- Ochiul Miriapod (Editura Cartea Românească, București, 2003);
- Orologiul cu Statui (Editura Dionisos, Botoșani, 2004);
Piatră și Lumină (postfață de Gheorghe Grigurcu; Editura Paralela 45, Pitești, 2005);
- Nu am voie (postfață de Al. Cistelecan; Editura Paralela 45,Pitești, 2008);
- El (Editura Paralela 45, Pitești, 2010);
- Smulgerea zalei (Editura Paralela 45, Pitești,2010);
- Sau dincoace de Stix (Editura Paralela 45, Pitești,2011);
- Katanamorfoze (postfață de Al. Cistelecan; Editura Brumar, Timișoara, 2012);
- Ziua de dinainte (postfață de Mircea Martin; Editura Paralela 45, Pitești,2012)
- În umbra luminii (postfață de Mircea A. Diaconu, Editura Paralela 45, Pitești, 2014) ș.a.
Premii:
- Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM (2001) pentru volumul Călăuza;
- Premiul Uniunii Scriitorilor pentru poezie (2004) pentru volumul Orologiul cu Statui;
- Premiul „International Library of Poets”, SUA (2002);
- Premiul Fundației Hyperion (2003);
- Premiul revistei Convorbiri literare pentru poezie (2004);
- Premiul revistei Poesis (2005).
- Despre poezia lui Liviu Georgescu au scris critici importanți, precum: Mircea Diaconu, Daniel Cristea-Enache, Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Aurel Sasu sau Ecaterina Țarălungă.
Sursă FOTO: arhiva personală familia Georgescu
