II. Această generație lirică a ridicat o întrebare perenă și nouă în același timp: este posibil ceva nou în poezie?
La începuturile debuturilor noastre lirice, ne întrebam retoric, uneori, pe marginea unui vers proaspăt citit, care inspiră: poate să mai aducă ceva nou poezia? Substanța poeziei este emoția, iar forma ei este rațiunea. Chiar au spus totul poeții seduși de muze? Poezia este o stare de spirit plenară sau un produs livresc în care ne regăsim sau ne oglindim sufletul frământat. După mii de ani de creație poetică se mai poate vorbi despre ”noutate„ în poezie. Este poezia un proiect literar evolutiv sensibil, care se ține după dezvoltarea societății umane în istorie sau este pur și simplu un act gratuit de necesitate lirică a sufletului uman. Fiecare generație literară are starea de grație cu poezia și metaforele sale. De fiecare dată, când pare că nu mai este ceva de spus, apare poezia ca un nou izvor limpede ce devine un fluviu năvalnic pentru timpul său. Fiecare epocă este surprinsă de propriul „zeitgeist”, acel spirit care este în tot și în toate. Nici poezia nu face rabat de la ”spiritul timpului”, care se introduce insidios sau feeric și-și alege, cu febrilitate, poetul reprezentativ. Poetul semnifică o conștiință vie a comunității. Grecii antici spuneau că poezia este o „convorbire cu zeii”, iar poeții, un fel de egali ai locuitorilor Olimpului. Azi poetul discută liber cu lumea și cu divinul la cafenea, în piață sau pe vârful muntelui. Spre deosebire de Aristotel (Poetica), care vedea poezia ca o excrescență chimică materialistă a umorilor, critica literară modernă percepe poezia ca o expresie a emoției, frumosului și simțirii.
Goethe, în biografia „Poezie și Adevăr”, considera „cuvintele poetului plutind neîncetat în jurul porţilor raiului şi ciocănesc, cerând stăruitor nemurirea”. Poetul este o poartă spre transcendent și un curtezan neobosit al nemuririi.
Limbajul poetic diferă de toate celelalte limbaje, pentru că nu este unul doar semantic, ci încearcă să vorbească inimii, și nu rațiunii. E o limbă a inimii pe care nu oricine reușește să o descifreze, ci doar acela care are ochii iubirii frumosului. Deși de cele mai multe ori autorii de poezie se revoltă față de zei, lirismul este o componentă a transcendentului. Poezia se raportează la ceea ce este dincolo, de cele mai multe ori fără nicio legătură cu aproapele sau preajma. Poezia nu are legătură cu verbele timpului, ci doar cu eternitatea. În acest sens, Homer poate fi contemporan cu Rimbaud în timpul liric, doar instrumentele de expresie diferă. În poezie este o căutare tensionată a punctului comun, a restaurării unui unic estetic. Sigur, instrumentele de aspect pot diferi, dar mesajul excepțional are legătură cu emoția și sensibilitatea trăirii. Este un instrument de redare a revelației lirice mai bun ca altul? Posibil, dar aceasta nu are legătură cu modul de transmitere a obiectului, ci cu felul de percepție a subiectului, de intensitatea emoției primite.
Simbolismul a crezut că a descoperit simbolul poetic, în realitatea duratei lungi poezia a fost perenă și simbolică de la „Cântarea Cântărilor” la „Florile Răului”. Până la urmă, romantismul nu este o expresie de timp post-baroc, ci o formă sufletească de dincolo de timpuri. Odiseu este la fel de romantic și mirat la provocările oamenilor și ale pământului, ca „Demonul” lui Lermontov. Doar instrumentarul de redare a emoțiilor și sensibilităților diferă într-un aspect fluid.
Avangardiștii au crezut că pot schimba lumea în revolta lor împotriva societății și, mai ales, împotriva Civitas Dei. Poeții avangardei sunt niște rebeli furibunzi, care se cred egali cu zeii. Fracturând limbajul poetic și semantic, consideră că pot distruge vechiul sau tradiția și se pot culege, astfel, fructele mâniei care vor înnoi lumea, punând omul la mijloc, într-o umanitate egalitaristă și distopică. În poezie funcționează sintagma nimic nou sub soare? Doar intensitatea și înnoirea simbolurilor într-o semantică instrumentată diferă în tensiunea emoției lirice. Dacă noul nu îl aduce timpul, nu este evolutiv, pentru că poezia transgresează fragmentele durabilității lungi prin transcendent, iar instrumentul este doar o restaurare ciclică în spirală în maniera istoriografică a lui Tucidide, atunci ce poate fi inedit în mesajul liric? O intensitate a stărilor sufletești, o preemțiune și o radiografiere a emoției face diferența dintre poezii, între vers și frază. Poezia nu se măsoară în timp și stil, ci în culoarea intensivă a emoțiilor. Diferența în poezie o face valoarea operei literare. În istoria liricii, nu este evoluție, ci intensitate artistică. Homer este la fel de „modern” și frecventabil ca Shakespeare, Baudelaire sau Pablo Neruda.
Mai contează limba în poezia modernă, în care totul s-a spus și totuși se regăsesc suficiente resurse ca poezia să redevină o renaștere a sufletului emoției? Limbajul este doar instrumentul care sculptează maniera de oferire a inimii receptorului. Limbajul nu este suficient intrinsec pentru a reda trăirea lirică. Limba în sine, oricât de fracturată, nu este poezie. În această chestiune au naufragiat poeții avangardiști ai secolului XX, considerând limbajul fracturat, doar pentru că rupe versul, o poezie în sine.
Poetul autentic este un creator în primul rând de emoții sufletești, care încarcă limbajul poetic și-l transformă în poezie. Fără încărcătură emotivă, versul este doar frază. De aceea emoția în poezie primează limbajului. Spargerea limbajului și fragmentarea versului au fost dorințele pătimașe ale avangardiștilor. Totuși, în poezie, nu gramatica limbajului sau mesajul profan în exces oferă conținut operei literare, ci intensitatea emoției transfigurate în sufletul cititorului.
De viziunea poetică a emoției se apropie cel mai mult în literatura universală poetul american E.A. Poe, în eseul „Principiul poetic”. Poe caută o definiţie esenţialistă a poeziei, întemeiată pe emoţie. Mesajul poeziei propuse de Poe este „creaţia ritmică a frumuseţii”. Celelalte valori surprinse în liric – binele, adevărul – sunt sunt subordonate celei estetice. Pentru poetul american, „principiul poetic” este „aspiraţia umană spre Frumuseţea Absolută” şi se manifestă printr-o „emoţie înălţătoare a sufletului”.
Poetul reface unitatea lumii, redescoperă origini și rădăcini uitate, deși, paradoxal, el vrea să rupă total cu tradiția și transcendentul. „Corespondențele” lui Baudelaire sunt poduri între simboluri creatoare de emoție și vibrează sufletele. Scopul poeziei este intensificarea emoției printr-un frumos transfigurat, așa cum îl percepe, transfigurează și oferă autorul de versuri.
Poezia este o artă pentru artă, nu una cu tendință. Ideologizarea ucide definitiv lirismul. T.S. Eliot publica în anul 1919 teza „Tradiția și talentul personal”, subliniind că poezia reprezintă o expresie a emoției, însă aceasta este impersonală, astfel încât problema expresiei artistice a emoției se întemeiază nu pe intensitatea emoției personale, ci pe expresia impersonală semnificativă a respectivei emoții. Este paradoxul poeziei, care nu aduce neapărat mesaje și limbaje înnoitoare, care se pot repeta ciclic în spirala istoriei, ci intensificări graduale, ale emoției trăite transfigurat, din care se hrănesc inima și sufletul universal. În acest punct comun se regăsește unicitatea, prin care se cuminecă poeții. Împărtășirea emoției se brodează în versuri ce transmit intensitatea sensibilului și frumosului prin forma rațiunii.
Au reușit poeții post-decembriști din Transilvania să răspundă la întrebarea: „Este posibil ceva nou în poezie?” Răspunsul îl vor da, în viitor, critica și istoria literară.
Ionuț ȚENE
Conferință susținută la Universitatea din Madrid, 21 octombrie 2022
