Poeziile doamnei Maria Cozmescu seamănă cu creațiile literare care vizează necuprinsul. Poeta își construiește gândurile pe suavul ecou produs de fâlfâitul aripilor de vis. Universul său liric este diafan și zglobiu și se dezvăluie la granița dintre vis și realitate, la cumpăna dintre speranță și înnegurata realitate care ne străbate. Sonetele din volumul antologic intitulat „Aripi de vis”, sunt, ca și pastelurile ori poeziile de factură onirică, rezultatul unei experiențe creatoare mature și profunde. Prinsă în taina gândului poetic, doamna Maria Cozmescu își cântă tristețea, uimirea, bucuria și spreranța folosind o retorică poetică relativ simplă dar extraordinar de frumoasă și expresivă.
„Aș vrea cuprinsul
să ne fie necuprins
și-n suflete cuvântul
rădăcini să prindă
și să-și găsească rostul
care pare-a fi pierdut.
De înțelepciunea lumii
din nou să se aprindă…
Mă voi găsi în el
ca-ntr-o oglindă” (p. 107) – scrie autoarea în poezia „Post scriptum”.
Aflându-se în căutarea unor vremuri de mult apuse, ea urmează calea acelui „sâmbure de lumină” care să o înalțe, sperând că, prin versurile pe care le compune, o să reușească, la rândul ei, să înalțe sufletele cititorilor, spre o lume mai bună unde „curge liniștită apa vieții”.
Nu este singulară credința scriitoarei în puterea salvatoare a cuvântului poetic. Asemenea majorității autorilor de versuri, Maria Cozmescu crede în misiunea poeziei de a pune în valoare frumusețea lumii. În ciuda nedreptăților și urâtului din jur, scriitoarea nu se retrage din lume, ci ancorată adânc în cotidian, zămislitoarea de versuri își păstrează luciditatea până în momentul în care simte nevoia de a evada în poezie, ca într-un vis permanent.
„Rămân o clipă, două,
Să privesc iar înapoi
dar…
Visu-i …vis.
Tu pleci pe drumul tău
Pe mine mă așteaptă
încu-un nor…” („În vis”, p. 34)
Chipul enigmatic al pictorului Dan Cozmescu, soțul domniei sale, îi tulbură oglinda sufletului și o aburește cu valuri de iubire. Cu o imensă iubire își amintește poeta de chipul mamei, de „aromele de ceai de flori de tei”, de biserica din deal și de vremea copilăriei.
În uimitoarea sa călătorie poetică doamna Maria Cozmescu adună cuvintele pierdute la o margine de drum, se-ndepărtează de toți spinii și mărăcinii lumii, culege tăcutele ninsori, face popas în pioasele duminici, admiră stolurile de amintiri și se trezește în toamna vieții întrebându-se de unde vine și încotro va merge.
„De unde vin
și încotro …s-apuc?
Cum aș deschide, Doamne, ochii
să mă văd
și mă cutremur
măsurându-mi firea…( „De unde vin”, p. 37)
Evident, doamna Maria Cozmescu vine din poezie și tot spre poezie se îndreaptă. La fel afirmă și poetul Mircea Dorin Istrate, autorul prefeței volumului „Aripi de vis” : „Toate poeziile autoarei vin, cu siguranță, din fântâna sufletului ei curat ca o apă vie, limpede, dătătoare de speranțe, de vise”. (p. 6). Apoi, spre finalul prefeței, Dl. Istrate constată : „Aici este esență pură de poezie, cea care îți încântă simțurile, care te farmecă făcându-te să simți că trăiești o clipă de dumnezeire”(p. 8).
Plecând de la această premisă, cititorii cărții își vor înconjura sufletul și mintea în voalul unor versuri care pendulează între tradițional și modern, lăsându-se vrăjiți de cântecul unic al unor poeme lipsite de arabescuri inutile, concepute, după cum bine a observat Mircea Istrate, „pentru a le obloji sufletele”, pentru a-i purta într-o lume plină de liniște, parfum și alint.
LILIANA MOLDOVAN
