”De fapt la mine versurile au venit singure…. din durere și din iubire…
eu n-am făcut nimic deosebit… decât le-am scris…”
Mihaela CD
Mihaela CD s-a născut în România. A emigrat în Canada în urmăcu mulți ani împreună cu familia și s-a stabilit la Montreal.A iubit întotdeauna poezia și muzica dar a început cu adevărat să scrie poezie în urma unui șoc puternic când și-a pierdut tatăl pe care îl iubea enorm.
Versurile au venit singure, fără să vrea,o bântuiau noapte de noapte cerând să fie scrise.Un dar divin,un răspuns al universului care aplică parcă o lege a compensației.Îți ia și îți dă!
Este fondatoarea revistei online: ” Poezii pentru sufletul meu”,revistă de artă,literatură și cultură a românilor de pretutindeni.Pune bazele revistei în 30 octombrie 2018 în Montreal,Canada ajutată fiind de soțul Johnny care este și editorul revistei. Aceasta colaborează cu nenumărați autori,artiști,pictori și muzicieni,revista virtuală fiind citită online în peste 100 de țări din întreaga lume.
Mihaela CD este autoarea volumului de poezii ”Binecuvântare și chin” publicat la editura Celestium, în România în iunie 2019.Lansarea oficială având loc în 28 septembrie 2019 la Montreal,Canada.La un an de la fondarea ”Poezii pentru sufletul meu” Mihaela CD împreună cu soțul său Johnny publică la Montreal primul număr al revistei tipărite Poezii pentru sufletul ,Nr.1/ 2019 Noiembrie/Decembrie. Lansarea oficială a revistei având loc în 25 ianuarie 2020 la Montreal în cadrul evenimentului Gala artelor la ceas aniversar.
Colaborarea cu compozitorul/artistul Dan Lucian Corb i-a adus nenumărate melodii pe versurile sale care pot fi ascultate pe youtube pe canalul autor Mihaela CD. Iar colaborarea cu soprana Corina Maria Zosim îi aduce o altă minunată melodie, un vals: ”Portativul inimii”, pe versurile sale fiind interpretată chiar de compozitoare și prezentată în diverse spectacole la Montreal.Mihaela CD participă la Antologia ”Parfumul clipei, vol. IX” apărută la Editura Scriitorilor din România, în februarie 2020 și tot atunci publică în revistele: Cutezător,Magazin Critic,Luceafărul din Vale și Vocea Literară.Mihaela CD participă în martie 2020 la antologia ”Floriile Poeziei”, editura Ecreator România.
Autoare a volumului Focul din Noi poezii pentru suflet,volum care este împodobit de minunate picturi ale artistului Mircea Rustiuc,publicat în aprilie 2020 la editura Globart Universum din Montreal,Canada în colaborarecu editura Celestium din România.
În aprilie 2020 i se acordă din partea World Literature Academy și World Poets Association,diploma și trofeul pentru promovarea literaturii la nivel global. În luna mai 2020 participă la antologia Cele zece porunci pe scara vieții editura Izvorul cuvântului din România și la antologia Visul copilăriei la editura Ecreator.
În luna iunie 2020 participă la antologia Columna Iubirilor Eterne din România și publică în revistele Freamăt și Ecreator.
În prezent autoarea lucrează la alte două proiecte literare, un al treilea volum de poezii pentru suflet și un roman de proză,continuând să publice zilnic în revista virtuală Poezii pentru sufletul meu și trimestrial în revista tipărită cu același nume.
Colaborează cu muzicieni,artiști,pictori,participând la diverse proiecte literare și publicând articole,traduceri și creații literare în numeroase reviste și grupuri culturale.
IMPRESII:” Poeme dăltuite cu har nr dezvăluie o lume interioară subtilă,complexă,contemplativă ce se descoperă pe ea însăși, cu mirare și dor ca o mimoză literară,gingașă,ascunsă și caldă.Un poesis bun,de înaltă ținută care va avea multe de spus,de dezvăluit,în viitoare tărâmuri de vers,în următoarele coperți de carte!” Mugurel Pușcaș
Expurgată de sentimentalism și pitoresc, poezia reprezintă sunetul cel mai pur al unui lirism profund,în linia lui Montale,în care biograful,drama existențială,în general,sunt inserate într-o vertiginoasă dramă cosmică…
Legea care domină în mesajul poeziei este cea a dorinței de a schimba cursul nefiresc al lumii, de reîntoarcere la esența bucuriei, a dragostei,la tonica poftă de viață…
Există în creația fiecărui poet un dialog și chiar un parteneriat cu divinitatea care se poartă firesc, căci despre poem, viață, moarte vine vorba. Și în general,despre lume,grădina experimentală a lui Dumnezeu, cultivată de moarte, de la căderea omului edenic în păcat și până în zilele noastre. Poetul, robul lui Dumnezeu, mândru și smerit, își face din reînsuflețirea poemului meseria de a trăi.
Mihaela CD îmbină armonios substanța unei culturi temeinic asimilate cu o sensibilitate proprie,privind lumea cu înțelepciunea filosofului convins de antinomiile acesteia. Poeta excelează în arta sugestiei evanescente, în conturarea pastelului interior, fiind posesoarea unui lirism de esențe tari care cultivă îndeosebi diafanul și suavul.
Poezia sa nu poate fi pusă în legătură nici directă,nici mediată cu suferințele/ condiția feminității,nu pariază,cum s-ar spune, pe simbolurile speciei,nepromovând o viziune asupra lumii marcat feminină.
În acest sens,poeta ne face să ne gândim la Ileana Mălăncioiu sau Angela Marinescu scriind poezie pur și simplu,dincolo de orice limitare ontică.Aceasta este zona înaltă în care se situează și poezia sa. Nu se forțează pentru a-ntregi șiruri de metafore. Ele curg șerpuind în sufletele cititorilor recum un fluviu dens și arzător luminându-le prin tainice trăiri poetice Calea spre Mântuire:
”Zidită-i azi o lacrimă-n fereastră
Și deloc nu mișcă, a-nghețat așa
N-aude a iubirii pasăre măiastră
A-mpietrit,nu se mai poate atașa
Cândva se învolbura și-n valuri,
De fericire ori de tristețe suspina
Pierdută între deșertoase maluri
Azi amorțită cu rugina se-mbina
Visând să fie albia sa limpezită
De săruri ce curg lin și domol
Și-n nemurire să alerge repezită
Tresărind iar pe al vieții bemol.”
(Lacrimă zidită)
Repetând, fără a se repeta,ineditele-i stări spirituale, poeta dă sacrului o concretețe vizuală,aproape fizică,umanizând relațiile cu Nevăzutul- Marele Arhitect al Universului -căreia I se încredințează emoționant.
Se realizează,astfel, o aurie comunicare cu Divinul,timpul topindu-se în timpul proteguitor.În acest fel,poezia sa se transformă într-un izvor infinit de Iubire blând-tămăduitoare:
“Pe Terra nu mai este loc de-atâta nebunie și-atâta populație
Și-am hotărât c-ar trebui să ne mutăm în altă constelație
Noi alergăm zi după zi,suntem grăbiți să ne-ncadrăm în grafic
Nici pe șosele n-avem loc să circulăm și ne blocăm în trafic
Înghesuială peste tot,
în autobuze,
în metrou,
ne călcăm în picioare,
Suntem prea mulți,ne strâmtorăm și n-avem loc sub Soare
Nu mai e loc nici de un gând bun,nu mai e loc nici de-omenie
Cui îi mai pasă acum de-un biet bătrân secat de energie?
Spitalele sunt pline ochi de-atâtea suferințe, boli și leziuni
Nu mai sunt paturi goale nici măcar la casa de bătrâni.
Cu vorbe crude lui îi spun,fără regret și fără pic de grație:
Nu mai e loc,plecați acum,lăsați teren la noua generație!
Și crucile se-ngrămădesc, e mare aglomerație și-n cimitire,
Doar sufletele merg în Rai
unde e loc destul și unde-i pace și iubire!”
( NU MAI E LOC)
Pentru cine cunoaște creația literară a poetei Mihaela CD,își dă seama că, indiferent de forma aleasă,modernă sau clasică,înțelege că pentru autoare,poezia constituie o ardere, o combustie interioară permanent întreținută, un ciudat amestec de Dumnezeiesc dar și de diavolesc,fără odihna frământare:
”Când noaptea cerne doruri peste noi
Ne-mbrățișăm pe-a timpului vioară
Dezlănțuindu-se magnetizați în ploi
Ne sărutăm timid,precum întâia oară
Și ne lăsăm purtați în val de tinerețe
Și-i degustăm prin patimă parfumul
Ne-acoperim cu voal de frumusețe
Și-nfometați îi soarbem clipei fumul
Ne înălțăm cântând pe clape de dor
Îmbujorând mugurii plini de fericire
Și ne mărturisim în șoapte de amor
Aceeași dragoste,plină de nemurire”
(ACEEAȘI DRAGOSTE)
Poeta pornește de la premiza că numai înțelegând și interiorizându-ne adevărurile vitale-datorită cărora echilibrul capătă caracter de stabilitate în ființa individuală, ca și în cea colectivă-,există șansa reală pentru a face din normalitate o necesitate de importanța aerului pe care-l respirăm.
Răspunsurile există în toate poeziile Mihaelei CD și pot fi aflate printre rândurile scrise cu patimă și fierbințeală poetică:
“Îmi poți lua orice de prin istoviri
Dar tot nu-mi poți înfrânge visul
Chiar de mă-ngheți cu reci priviri
În veci n-ai să-mi poți tăia scrisul
Îmi poți lua și glasul și romanța
Poți să îneci iubirea-n isteric val
Da’ nicicând nu poți lua speranța
Cât nava vieții mele-i încă la mal
Îmi poți lua doar avuțiile lumești
Și-mi poți fura bunurile câștigate
Dar nu-mi poți lua averile cerești
Ce mi le strâng pentru eternitate
Îmi poți lua binele prin suferință
Poți să te-amuzi de mă chinuiesc
Dar nu-mi poți frânge o credință
Ce-o voi păstra atâta cât trăiesc!”
(Îmi poți lua orice…)
Săpând adânc în intimitatea poetei,dai de un pământ reavăn,cu poeme care te încântă plăcut,aruncându-te într-o contemplare a respirației sufletului.
Poemele impresionează prin simplitatea expresivă a discursului liric dispensat de metafore,despodobit,evocând o lume prin ea însăși simplă,comună,de fiecare zi.Nu mai puțin totuși,fiind astfel,plină de sensuri,de gravitate,de dramatism.Gesturile cotidiene,intrate în obișnuință,în rutină,comportă,cu toate acestea,o redescoperire a lumii și a timpului care vine și pleacă:
” Când ai plecat, iubito,sufletul mi-ai sfâșiat
Tu cărbuni de haos mi-ai aprins în minte
Și inima în franjuri de tristețe mi-ai tăiat
De jale plâng a noastre sfinte legăminte
Dulceața și parfumul serilor pline de iubire
Divina ispită nechemată,ce mă chinuie
Nu vrea să șteargă clipele de fericire
În sufletu-mi pustiu, iubirea mai dăinuie.
De-atâta dor, te-nalț pe stelare piedestale
Și-un infinit de caste flori îți dăruiesc
Angelica mireasmă din catifelatele petale
Să-ți reamintească magic,că încă te iubesc.
Vino înapoi iubito,și-aprinde-mi iară focul
Dă-mi grandoarea clipei,când mă sărutai
Iubește-mă din nou și întoarce-mi sorocul
Dragostea cu spini trandafirii,te rog să stai!”
(DRAGOSTE CU SPINI TRANDAFIRII)
Capacitatea de mirare în fața lumii, a iubirii, ca șansă a fericirii,rămâne principala facultate creativă a Mihaelei CD,metamorfozată prin seninătate și vitalism în cutie de rezonanță lirică.Însă genul său propriu e discret,fără disonanțe,fără false reverberații,fără frisoane acute, Mihaela CD fiind o poetă care se reține de la orice fel de excese. Un echilibru muzical al Vieții și Morții,fixează scala tonalității la moderato cantabile, fără note în registrul fortissimo. Tematica abordată gravitează în jurul existenței creaturii umane- în ipostaza sa cosmică, în cea socială,dar și în raporturile sale cu întreaga natură și ciclurile Vieții…
Viața și Moartea nu pot exista una fără cealaltă,ele se însumează pentru a forma întregul și se despart pentru a se distinge. Așa cum piciorul calcă lăsându-și urma e unde trece,trupul,umbra,mâinile zborul aripilor către înalturi,conduse toate acestea de sâmburele de lumină interioară,creierul spre funcționalitatea întregului,definind de fapt unicitatea și unificarea și nu singurătatea ființei umane:
”Familiile se mută-n cimitire
Înșirați dispar să cânte-n cor
Și ne-ntrebăm de ce deodată
Moartea a prins curaj și spor
Încărunțim în suflet iar și iar
Ne-mbălsămăm cu întristare
Că veșnicia-i piatră de hotar
Trecem pe rând fără strigare
Eternitatea-i un crud blestem
Caută furișându-se pe poartă
Să strângă fire-n al său ghem
Alți mușterii în lumea moartă
Lăsa-vom regretând o lume
Cu bune și cu rele adunate
Și-om pleca pe căi postume
Să regăsim rudele plecate…”
(Regăsire postumă)
Asemenea momente sunt punți către normalitate.Odată ce fenomenul atinge punctul critic,trebuie să aibă loc implozia și,după producere,se va instaura normalitatea stringentă,în momentul de față și care cred că ar duce la împlinirea speranțelor înșelate…
”Azi s-a înecat pământu-n lacrimi
Să zbiere,să se apere n-a putut,
Căci asasinii de verzi împrejurimi
Au tot tăiat până n-au mai avut!
Și sărmana țară plânge revoltată
C-ați dezbrăcat Carpații de-avuții
Și-s triste crestele în zarea agitată
Căci le-ați deposedat de bogății!
Nu v-ați gândit la ziua de mâine
Fi-va viitorul înecăcios din temelii
Copiilor le-ntindeți fum pe pâine
Vor beneficia de-aceste anomalii
Lăsați-le pădurea să-nverzească,
Căci veți plăti pentru nedreptăți
Blestemul gliei să vă răsplătească
Ca să simțiți a pădurilor greutăți!
Căci rabdă săraca, îndoliata glie
Cum mai răbdat-a de atâtea ori
Feriți-vă de-a pământului vijelie
Căci de-o veni,o să vă dea fiori!”
(Blestemul gliei desfrunzite)
Expresivă și orgolioasă,răbdătoare și tenace,profundă și sensibilă ca nașterea lacrimii,pendulând între retină și departele accesibil,pe atât de surprinzător,utilizând forme și expresii blând îngemănate în curgerea poemului. De dragoste și despre sine,Mihaela CD trage osia lumii cât mai la îndemâna ei,încercând o tinerească și nepereche iubire,întru rămânere.
Conștiința sinelui sapă răni în clipă,născând gustul amar al înfrângerii,unica poartă între Om și Cer-dintre nimic și Mântuire:
”Ne-a amorțit gândirea-n pribegie
Iar slovele ne-au ruginit de tot
În nebuloase-ntoarse spre vecie
Ne vindem neputința pe un zlot
Ne amăgim cu vise de un gram
Și cei bun se transformă-n rău
Căutând un criogenat balsam
Ne pierdem tot mai mult în hău
Că rămasu-ne-a numai speranța
În tine Isuse, ce te-au răstignit
Că doar Tu poți trezi ignoranța
Învie-ne Doamne, fă-ne de granit!”
(Învie-ne Doamne!)
În întreaga sa creație literară Mihaela CD plămădește și cum aluatul dă să crească, răbufnind din cuptorul încins al trăirilor vulcanice,emanând permanent parfumul viitoarei lave, menită să se reverse peste răutățile omenești improprii firii sale, cascade tămăduitoare peste rănile sufletești și raze de lumină înmugurind speranța, dând vieții ceea ce de fapt căuta,dragostea.
Optimismul creator o face precum turturica când în cântecul ei cheamă ploaia rătăcită în vremuri să stâmpere setea însetată de dorul norilor plângăreți:
“M-ai dezmierdat în primăveri
Săruturi aburinde-ntr-un alint
Cu-o mantie fină de mângâieri
Și-am ars clipele într-un sprint
Mi-ai picurat în glasuri de viori
Stropi cu dragoste-nmiresmați
Parc-a fost ieri cascada de fiori
Cu-a lor tuș fost-am imprimați
Și mi-e drag să-mi aduc aminte
Toride veri cu ploaia de mătase
Și-a noastre-nflăcărate jurăminte
Pe când dragostea ni se-arătase
Fire de-argint au răsărit domol
Alergând prin ale vieții mlădieri
Iar inima-mi doinește în răscol
Când a trecut? Parc-a fost ieri!”
( Parcă a fost ieri!)
Poeta abordează una dintre temele mari ale liricii dintotdeauna,omul în fața Timpului,a Istoriei și Utopiei.
Fie că sunt scrise în vers alb, fie cu rimă bine stăpânită,poemele-chiar și cele de dragoste-reliefează caducitatea ființei într-o lume a contrastelor,între diafan și agresiv:
” De-atâtea ori în gând m-am întrebat
Oare de ce suntem așa inconștienți
Puternic ne luptăm ca-ntr-un combat
De parc-am fi în viața asta permanenți
Că suntem doar niște bieți călători
Ce grăbiți trecem prin al timpului tunel
Și orișicât am vrea să fim stăruitori
Spre capăt ne-ndreptăm, încetinel
Dar nu ne pasă și-alergăm mereu
Ne zbatem s-avem bunuri și palate
Însă când se sfârșește al vieții traseu
Nimic nu luăm cu noi,aici rămân toate
Dar vine-o vreme când ne deșteptăm…”
( Tunelul timpului)
Poemele sale integrează reprezentări dintre cele mai diferite,neoromantice,onirice,postmoderne,ale unei naturi generoase (de genul celei din poezia lui Octavian Goga sau Ioan Alexandru) ale cosmicității sau- surprinzător -ale vieții interioare. Sunt texte care se citesc cu interes și emoționează cu rezonanță în conștiința cititorului, nu plictisesc. Ele pot fi traduse cu succes,întrucât valorifică în primul rând o idee artistică și nu pitorescul cuvintelor.
Mihaela CD este o poetă care și-a obișnuit cititorii cu bogăția ideilor și frumusețea stilului,precum și o calitate excepțională a cadrului pe care așază frumusețea întâmplările trăite cu ardoare.
George Călin
Interpretarea timpului -comentarii literare si articole vol II
editura Ro cart 2022
