Ovidiu M. Curea:
Timpul agățat în cui
În memoria profesorului Dan Sulugiuc
Simțea cum timpul trece pe lângă el. Fără grabă, dar cu hotărâre, de neoprit, ca un curent de la mare, care simți cu îți trage într-o parte picioarele paralel cu malul sau, mai rău, înspre larg. Mergi cu el. Dacă încerci să i te opui, degeaba. Degeaba încerci să îți înfigi degetele de la picioare în nisipul fin de pe fundul apei, te târăște ca pe o cârpă. Singura scăpare este să încerci să ieși la mal din apa care nu e prea adâncă, abia dacă îți vine până la piept, dar necrezut de puternică pentru frumusețea și căldura ei de la suprafață, necrezut de înverșunată, de hotărâtă și neînduplecată. Te împingi în vârfurile degetelor de la picioare care zgârie nisipul ce fuge în spate, te ajuți și cu brațele vâslind cu disperare spre înainte și, într-un târziu, reușești să ajungi pe plajă dincolo de 100 de metri de punctul în care intraseși. Epuizat, cu respirația întretăiată te prăbușești pe nisipul cald. Era să mă înec, aici la mal, ca prostul, își zicea și puncte luminoase, galbene, verzi, albastre îi treceau pe deasupra ochilor închiși. Plaja se învârtea cu el cu tot. Cădea când spre stânga, când se răsucea peste el, când se ridica și se lăsa înspre dreapta. Încet, încet caruselul se oprea și respirația se mai domolea. Era să mă înec. Am scăpat. Am scăpat.
Timpul trecea pe lângă el la fel de vâscos și de implacabil, dar, spre deosebire de curentul din mare, nu trăgea de el în nici o parte, doar trecea pe lângă el ducându-se spre undeva. Trebuia să-l oprească cumva, dar cum? Era o masă imensă care îl înconjura cu o indiferență hotărâtă din toate părțile. I-a venit ideea să încerce niște soluții parțiale. Să agațe timpul în niște repere fixe. Dar nu făcea decât să desfacă niște fâșii din trecerea lui, fâșii care rămâneau agățate și fluturânde în urmă. Căuta cu ardoare cuie în care să îl agațe. Să taie iarba din curte, să așeze lemnele în stivă, să curețe pomii de crengi uscate, să repare gardul, să citească, să citească, să citească mult, să scrie. Orice era bun, numai să nu stea, să simtă cum trece timpul.
Și totuși, așa n-o să o poate duce mult. Așa nu se poate trăi. Să-ți agăți viața în orice cui pe care te căznești să-l bați undeva sau care îți iese în cale după ce permanent l-ai căutat cu încăpățânare. Să te agăți în vremea de afară dacă e mohorâtă, dacă e ploaie și e cer închis, să te doară capul, să te simți nefericit și amenințat de ceva care n-are nici chip, nici nume și care, de fapt nici măcar nu ești sigur că există cu adevărat, dar care te bântuiește mereu cu perfida întrebare a îndoielii, dacă ți se pare sau dacă, totuși, există. Să te agăți în canicula sufocantă de afară care amenință să-ți încingă sângele până să-ți plesnească venele. Să te agăți de viața prinsă în capcană a șoarecelui ce ți-a intrat în bucătărie să-și caute de mâncare otrăvindu-ți cratițele uitate pe aragaz. Să te agăți de pomii înverziți primăvara care vor rămâne goi și înfrigurați la iarnă. Să vezi în toate viețuitoarele verii, gâze, muște, gândaci cadavrele iernii care o să vină. Să te agăți în tragedia vecinului căruia i-a murit vaca de la care lua lapte și pe care o ducea zilnic la pășune vorbindu-i ca unui copil cuminte și care îi răspundea cu mugete prelungi. Să te agăți în soarta strugurilor din vie pe care pot să îi distrugă mana, grindina sau graurii. Să nu mai știi de ce să te agăți, de soarta zarzavaturilor din grădină asaltate de armatele de melci fără cochilii sau de soarta melcilor care pot muri de foame fără zarzavaturile din grădină? De victima strivită de mașină sau de șoferul care va intra în pușcărie pentru conducere în stare de ebrietate și omor din culpă? De năvălitorii care se sufocă și pier de foame și de sete în ținuturile lor sau de invadații măcelăriți la ei acasă? De gerul care îți arde iarna măna scoasă din mănușă sau de focul care-ți pârjolește vara tâmplele și nările și pietrele pe care calci?
Nu, nu se poate să alergi de la un cui la altul de care să prinzi timpul și de care să îți atârni haina, sufletul și gândul.
Cuiele țineau și ele cât țineau, până într-o zi când se îndoiau și scăpau din agățatul lor tot ce atârnaseși înainte. Nu se îndoiau toate odată, se îndoiau pe rând, dar se îndoiau și trebuia să cauți altele. Când nu mai aveai de unde să iei altele noi, le scoteai cu cleștele pe cele vechi, le îndreptai cu ciocanul și le foloseai bătându-le în alte locuri.
Timpul trecea lăsând zdrențele înșirate în urmă, zdrențe care fluturau atârnate în cuie și din care, cele dinspre coadă, scăpau pierzându-se în zări ca niște cocori care pleacă toamna spre țările calde.
De la o vreme începură să-l doară degetele. Nu mai ținea bine în mână nici cleștele, nici ciocanul. Se mai și lovea cu ele peste unghii sau își prindea între fiare buricele degetelor. Din ce în ce bătea tot mai puține cuie, până într-o zi în care a zis, gata, nu mai bat nici un cui, să-mi bată ultimele cuie cine o vrea, cine o fi, oricine, unde și cum o vrea.
Ovidiu M. Curea
