13.6 C
Nürnberg, DE
May 22, 2024
Exclusiv

AL. FLORIN ȚENE – O VIAȚĂ ÎN SLUJBA LITERATURII ROMÂNE DE EXCELENȚĂ

Daniela Vasiloschi

Dacă dorești să pătrunzi în sufletul unui scriitor, să cunoști tainele lăuntrice, e suficient să îi citești opera.
Cunoscând-o, vei devoala cortina de mister și vei fi tot mai aproape de cele rostite și nerostite.
Gradina literaturii e întotdeauna parfumată, posedă aromele sale.
În cele ce urmează, voi face referire la o personalitate literară, Președintele Național al L.S.R., domnul Al. Florin Țene.
O cascadă de talent, un munte de gândire, un cristal pur de filozofie, un împătimit al locurilor natale, un iubitor de țară, limbă și neam, un adevărat edificiu literar, fluviu de erudiție, o genialitate manifestată modest și cumpătat, un autor care și-a pus amprenta creatoare asupra unui secol, iată câteva din atributele sale!
Subliniez că este unicat prin opera irepetabilă, efervescența scrisului, polivalența scriitoricească (poet, romancier, dramaturg, critic literar, eseist), prin vocația de a atrage sevele nebănuite ale limbii române, originalitate, spirit vizionar. Totodată promotor al valorilor literare românești, și-a pus viața cu dedicație pe altarul culturii și literaturii naționale, un bard care ne dăruiește simfonia unor gânduri și sentimente fără egal, o mirifică paletă de imagini poetice și prolificitatea scriiturii.
Numele de profundă rezonanță al Domniei sale se bucură de apreciere pe plan național și internațional, reprezentând o emblemă a erudiției și talentului.
Fiind Președintele Național al L.S.R., constituie locomotiva de excelență a acesteia.
Liga dispune de 30 de filiale, 18 în țară și 12 în străinătate.
Salutara inițiativă a Domniei sale de a înființa L.S.R. semnifică un mod de descentralizare a mișcării literare din România.
Cenaclurile reprezintă “adevărate școli de literatură” (Prof. Univ. Dr. Tiberiu Mateescu).
În opinia Domniei sale, literatura contemporană are nevoie de o carte de istorie literară actualizată.
De menționat că bardul drăgășănean a făcut parte din trioul la al cărui propunere, apoi legiferată (legea 53/2011), Ziua de 31 August a fost declarată oficial Ziua Limbii Române. Din acest punct de vedere poate fi considerat un părinte al Limbii Române.
Domnul Al. Florin Țene a scris 95 de cărți, ce însumează poezie, romane, proză scurtă, piese de teatru, biografii (viața unor scriitori români), scrieri filozofice, eseistică.
Raportat la viața și opera unor scriitori români, amintim: Gib Mihăescu, Al. Macedonski, Radu Gyr, Vasile Militaru, Valeriu Gafencu, Ion Minulescu, Traian Dorz.
Născut la 13 Iunie 1942, Drăgășani, județul Vâlcea, România, răzbătătorul reprezentant al Zodiei Gemeni și-a urmat destinul de glorie.
Pașii l-au purtat spre calea desăvârșirii, lăsând în urmă “casa albastră pe cărare” și chipul blând al mamei, căreia în semn de recunoștință “în fiecare zi îți aprind din inimă lumină”.
“Îmi port crucea plecării mele din sat
Alergând după fluturi sub cerul depărtării,
Iar, dacă uneori am căzut în păcat,
Îți cer iertare, mamă, la ceasul înserării ” (Lumină pentru mama/Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014).
Casa părintească, “Casa de sub nucul dintre două veacuri”(Vol. În genunchi mă-ntorc la vers,2014) este o casă emblematică, mereu vie și prezentă în lumea amintirilor.
La tinerețe, era convins că “nu se poate muri crescând îngeri în colivii de aur” sau “încrustând scrisori de dragoste pe inelele porumbeilor”. Lumea imaginației și a bucuriei era bogată și mirifică.
Acum, casa de sub nucul dintre două veacuri e singură, părăsită, iar nucul “scârțâie” ca un “sicriu” al timpului.
Bardul și-a manifestat talentul pe mai multe paliere: a) poezie; b) proză; c) dramaturgie; d) critic, filozof, eseist, paliere numite de distinsa doamnă scriitor Liliana Moldovan paliere ale autorității.
Al. Florin Țene, ilustrul bard, a scris 34 de volume de poezii.
Federico Garcia Lorca, renumit poet spaniol comenta : “Toate lucrurile au misterul lor, iar poezia e misterul tuturor lucrurilor”.
Voltaire ne spunea : “Poezia este muzica sufletului și mai presus de toate, a sufletelor mari și sensibile.”
William Somerset Maugham (dramaturg și prozator englez) definea poezia drept coroană a literaturii.
Poezia a constituit pentru ilustrul poet Al. Florin Țene, locul unde se întâlnește cu sine, o adevărată oază a sufletului.
Să nu trecem cu vederea faptul că, începutul cochetăriei cu poezia s-a manifestat la 17 ani, când a debutat în revista Tribuna, cu poezia “Eu m-am născut când…”
Debutul editorial se realizează tot cu un volum de poezie “Ochi deschis”, 1974, Editura Litera București.
Temele poeziilor sunt următoarele: a) nostalgia locurilor natale, dorul de părinți și casa părintească; b) considerații despre poet/ poezie, plăcerea și emoția de a scrie; c) poezia filozofică; d) dragostea de țară, neam și dulcea limbă românească; e) diverse.
Întreaga existență a poetului s-a desfășurat în simbioză cu poezia, precum conexiunea dintre om și umbra sa. Reputatul bard e conștient de prolificitatea poemelor, a actului creator în sine.
“Circulă prin mine un tren de poeme
pe șine de artere
Mi-e sufletul locomotivă înhămată
alergând prin noaptea sfâșiată” ( Un tren de poeme/ Vol. Ochi deschis, 1974)
Poezia îl încântă într-o asemenea manieră, încât, considerând-o muzica sufletului, o pune pe note muzicale, o simte parte dintr-un cântec.
“Mă simt în suflet Do de vis
Sau poemul pe note pus,
Ce-l cântă mierla în Apus” (Secretul poemului/ Vol. Punte printre cuvinte).
Poeții sunt sensibili, cu sufletul vulnerabil, pământul respiră prin emoțiile lor.
“Aici i-a fost pieptul cu vulnerabila-i inimă
Se cunoaște după cum respiră pământul, prin văile și piscurile
Crescute asemeni emoțiilor” (Locul unde a dormit poetul/Vol. Nucul dintre două veacuri, 1996).
Actul poetic e perpetuu, de aceea “gara poeților” este mereu ticsită, aglomerată, iar “verbul umblă descălțat prin fraze” (Gara poeților/ Vol. Antologie de poezie românească, 2008).
Poeții au sorbit din izvorul nemuririi, ne spune cu mândrie bardul.
“Poeții nu mor niciodată, ei doar își odihnesc zborul
între clipa ce vine și visul ce-a fost…
Ei au în vene al patrulea simț,
Metafora din sânge a unui prinț” (Poeții nu mor niciodată/ Vol. A șaptea zi după Artur, 2009).
Poetul e considerat un visător ce plutește în univers, de unde culege seva versului ( Poezia/ Vol. Sonată pentru creșterea ierbii, 2010).
Bardul e convins de “paritatea între gând și cuvintele ce atrag realitatea” (poemul Cuvintele atrag realitatea/ Vol. Sonată pentru creșterea ierbii, 2010).
Poetul are conștiința valorii operei sale, scrisă cu multă iubire și cu sufletul plin:
“Deschide, cititorule, această carte,
Fereastră spre alcătuirea universului la loc
Vei găsi sângele iubirii ce se-mparte
Zvâcnind din amintirea unui foc” (Răbdarea pietrei din iarbă ascultând sonata/ Vol.Rabdarea pietrei, 2011).
În poemul Sunt seva pământului meu, poetul se autodefinește. Se identifică cu creația, cu poezia, o contopire, o conexiune, precum via își fierbe versurile creației în vin:
“Sevă sunt și via mă fierbe în must
Prieten sunt eu și mă sorb
Din cupa mea de trup și gând” (Vol. Răbdarea pietrei, 2011).
Versurile din poezia Abatere de la firesc (Vol. Contemporanul meu Iisus, 2012) aduc la vedere instrumentele de lucru ale poetului. Sunt amintite verbul, rima rebelă, rostirea, fraza… învăluite în imagini speciale.
Însuși poetul devine “verbul unei abateri de la firesc,/ Ce poartă sub aripi visul îngeresc”.
Ideea se continuă în Poemul cu păcate (Vol. Răbdarea pietrei, 2011) în care “caii tropotesc ridicând nori de adjective”.
În toată această avalanșă de simțire poetică și meșteșugite figuri de stil, poetul exclamă:
“Doamne își mulțumesc că sunt contemporan cu tine” (Contemporan cu Dumnezeu/ Vol. Contemporanul meu Iisus, 2012).
Metaforele, preferatele autorului, cărora le-a rămas fidel o viață, “clocotesc a sevă, fluierând din soc” … “iar floarea ruginii fumurie/ Coagulează metafora la un loc” (Metafora ruginii/ Vol. Întoarcerea poetului, 2022).
Obsesia și plăcerea de a scrie, de a modela cuvintele din “trenul de cuvinte” apar și în poemul Ascuns în cuvinte (Vol. Emirate de gânduri, 2013).
Ne relatează: “foamea îmi macină dorința de scris”. Autorul e ascuns într-o gară, unde trenul adăpostește cuvinte (se repetă ideea din Gara cuvintelor, cu altă conotație).
Imaginația aleargă. Se vede călătorind pe corăbii cu vele “suflând dinspre pupa”. Dar marea e de fraze, precum trenul de cuvinte.
În Cineva sus mă iubește (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) poetul e convins că are o misiune sacră a scrisului, idee reluată și în Dincolo de Styx (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014).
“Cineva sus m-a timis în cuvinte,
în înalturi ca un zmeu din poveste,
De atunci rătăcesc și caut un Părinte
Așezat pe-un fotoliu dincolo de creste” (Cineva sus mă iubește).
Interesant și înălțător se prezintă poemul Dumnezeu este o carte, care cuprinde în sine “începutul și viitorul ce vine”.
Concluzionează că Dumnezeu e rezultanta unui “ ars combinatoriu ciclic”.
Lovește clipa clopotul răbdării (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) este o combinație de filozofie și poezie. Pe lângă problema spațiu/ timp, bardul drăgășănean mărturisește că spațiul în care ne naștem “e o întâmplare în care sunt zidit”, în “epitetul unui veac neîmplinit”, în care “metafora ia proporții în viitor”. Precum afirma Ion Barbu: “Matematica și poezia se întâlnesc într-un punct luminos”, tot așa observăm la eruditul poet Al. Florin Țene, că filozofia și poezia se întâlnesc într-un punct luminos.
Sufletul poetului rătăcește printre vitraliile gândului, iar vocea i se aude “ de sub brazdele timpului”.
Iată și definiția lirică a poetului:
“Poetul e un accident ireparabil
Sosește ca o solie
Ce își bate singur în frunte
Cuiul lui Pepelea
Pentru câteva imperii de poezie” (Rădăcini pe rene/ Vol. Punte printre cuvinte, 2015).
Poetul devine o solie în timp, ce își asumă greutăți inerente, cu nobilul scop de a dărui posterității “imperii de poezie”. Sufletul autorului e “un miel sacrificat” pe rugul creației.
Istoria unui poem renaște, precum sunetul renaște dintr-un fluier de soc, la fel cum frunzele renasc din rădăcinile nucului.
“Paginile s-au rescris la loc
Cum renaște sufletul ca nou,
Într-un fluier de soc prin ecou” (Istorie/ Vol. În genunchi mă-ntorc la vers).
Poemul renaște prin ecou, se perpetuează.
Iată cum se definește venerabilul poet Al. Florin Țene:
“Sunt poetul esențelor tari”…
“Sunt visătorul esențelor tari”.
“Sunt poetul esențelor tari
Ce sorb din apa lui Hristos,
Când pe drumul confuziilor mari,
Înțelepciunea mă face mai frumos” ( Sunt poetul esențelor tari/ Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014).
În poemul Poezia este, se caută poetul (Vol. Întoarcerea poetului, 2022) folosind personificări meșteșugite, ne relatează că poezia se dilată în lumină. În acest context și verbul și metafora se descătușează.
Folosind momentul, poezia caută și alege “poetul pentru veacuri de asalt”. Doar “rătăciții de inspirație” se agață de tichia de mărgăritar.
“Atunci e clipa când poezia își alege
Poetul pentru veacuri de asalt.
Dar până atunci nimeni nu înțelege
De ce oscilăm între ură și înalt ”.
Să lăsăm să predomine înaltul, iar poezia va ști să aleagă cum se cuvine.
Semnalez o poezie cu adânci reverberații în care nostalgia amintirilor se revarsă.
Nucul dintre două veacuri este un poem emblematic, impresionant, un summum al creației poetice.
Legătura sufletească puternică dintre autor și nuc e augumentată de folosirea repetitivă a adjectivului posesiv (nucul meu) și totodată a verbului a trebui, în varianta de verb impersonal, cu înțelesul de: se cade, se cuvine, e necesar, musai (popular).
Nucul îl atrage ca un magnet. Nu e un copac oarecare. Acoperă în timp două veacuri și își așteaptă cu bucurie și emoție oaspetele. Om și natură îngemănați în iubire, pioșenie.
Bardul simte o imperioasă nevoie să se întoarcă la nuc, de câte ori timpul îi permite. Aici își găsește liniștea, echilibrul, starea de bine, de reverie, emoțiile pure, nostalgia copilăriei.
Timpul secular al nucului și tempus breve al bardului se contopesc.
Întoarcerea la nucul amintirilor e un fel de transhumanță.
De la ora prânzului și până seara poetul contemplă măreția nucului.
Inițial sângele (metaforă) urcă (personificare) în frunze spre cer, dând strălucire “faianțelor” (metaforă) înaltului.
În continuare, vede cum lumina apusului se pierde în crengi “arzând” (personificare) ca un “colb de aur” dintre două veacuri.
Elementul auditiv aduce o notă de surprindere.
“Clinchetul nucilor verde” nu se aude decât în preajma pașilor cunoscuți. Numele poetului seamănă cu un “zbor în anotimpuri”, iar nevoia de întoarcere la arborele îndrăgit, chiar dacă e târzie, le încarcă amândurora bateriile.
Nucul simbolizează statornicie, perenitate, putere, atașament, vibrație, amintiri, nostalgie.
O parte a naturii desăvârșite creată de Dumnezeu se contopește cu natura umană prin iubire.
După o trecere în revistă a opiniilor despre poet și poezie, despre simbioza duioasă realizată în sufletul autorului, mă opresc la o componentă de anvergură a creației distinsului bard drăgășănean, și anume poezia filozofică.
În poemul Speranța binelui relativ (Vol. Răbdarea pietrei, 2011) Al. Florin Țene, gânditor prin excelență, redă relația om, timp, spațiu.
Constată că pașii făcuți în timp ne înstrăinează de el, dar totodată, prin încărcarea cu “trăiri și istorii” și prin luptă cu obstacolele, omul se încarcă în timp. În inevitabilul raport om-timp, omul e temător de “judecata în care crede”.
Conform concepției biblice, la început a fost cuvântul, poetul afirmă: “Credeai în cuvânt, chiar înainte de a spera în tine”.
Timpii ce vin, constituie un infinit “incolor și inodor” pentru ființa umană, iar drumul ei este înfășurat în speranța binelui relativ.
Timpul poate fi închis sau deschis, raportat la ființa umană, înstrăinat, disipat, încărcat, în schimb drumul e pavat cu speranța binelui relativ.
Altă poezie din același eșantion filozofic este Sfârșitul, început perpetuu (Vol. Răbdarea pietrei, 2011). Credincios, poetul ni se confesează:
“Dumnezeu e sursa libertății mele”.
Bardul se identifică cu eul, și “arde”, respectiv se consumă în actul creației.
Sfârșitul și începutul sunt două emisfere ale întregului. “Poezia Doamnă, precum anotimpurile, pășește veșnic pe iarba primăverii”.
Așa cum timpul evoluează și se scurge în infinit, la fel și poezia devine repetitivă într-un timp evolutiv.
“Orice călătorie are un sfârșit,
Așa cum iarba se usucă toamna,
Ca primăvara să înverzească înzecit
Pe care să pășească Poezia Doamna”.
În Poemul postum (Vol. Răbdarea pietrei, 2011) până și sfârșitul vieții, când “moartea ne ia la întâmplare”, e privit cu o aparte filozofie:
“O ultimă rimă și verbele cad pe spate”.
Câteodată poetul învinge moartea, o păcălește. În ciuda convingerii Doamnei în negru, care are certitudinea că “inima a murit”, această inimă continuă să pulseze în cartea postumă. Denotă imortalitatea poetului și a inimii sale, care este însăși poezia.
“Doar câteodată, unul dintre sute
De Doamna neagră crezând că a fost cosit,
Cade în cartea postumă scrisă pe tăcute,
Când inima mințise c-a murit”.
Foarte interesante considerații conține poemul În inimă, undeva… (Vol. Paznic la o pisică și un cățel, 2011).
În accepțiunea bardului, în inimă se află un loc, ce adăpostește un cântec. Dacă spațiul s-a umplut de cântece, locul e ocupat, purtătorul trece în neființă, timpul fiind tot mai greu, împovărător.
Și ca o ciclicitate, cântecele fug speriate, “într-un zbor circular și veșnic” și merg să se adăpostească în alte inimi.
În poemul Al doisprezecelea ceas (Vol. Contemporanul meu, Iisus!, 2012) maestrul constată că orele sunt plimbate de indicatoarele ceasului, pe un cadran mutat de cineva.
E un fel de dezordine, ca în mișcarea browniană, a acelui vinovat care “n-a știut să numere decât până în ceasul al doisprezecelea” (respectiv până în ultimul moment). Același irreparabile tempus…
Călcâiul vulnerabil al mării II (Vol. Călcâiul vulnerabil al mării, 2012) aduce cu sine noi reflecții. Cu o bogată imaginație, consideră că există o scoică loială, care nu evadează din marea agitată, ci apără călcâiul apei, format din spumă de maluri.
Marea se teme de munte, de înălțimea și veșnicia lui, iar muntele se teme de adâncimea și hăul mării. Îmi pemit să adaug, că în istoria ciudată a timpului, munții au devenit adâncuri de mare, iar mările au secat adăpostind munții.
Ciudată ciclicitate! Adâncă filozofie!
Temător, Pontul Euxin se retrage în cochilia unei scoici.
În Mileniul își scrie istoria pe oglinda mării (Vol. Călcâiul vulnerabil al mării, 2012) se realizează o radiografie a timpului, a mileniului. Se scriu “stânci de cuvinte pe apă, și la sud și la nord”.
O adevărată enciclopedie a timpului, pe pagini de apă, de infinit. Fiecare mileniu cu istoria lui!
După cum se vede, poetul și filozoful sunt de nedespărțit.
“Abia acum nevăzute albastre mâini
Scriu adevărul pe pagini de apă,
O enciclopedie la care latră niște câini,
Din care mileniul se mai adapă”.
În Cercul timpului nostru (Vol. Călcâiul vulnerabil al mării, 2012), conform opiniei maestrului, oamenii sunt născuți pentru două lumi paralele “una cu o clipă mai înainte, cealaltă mai apoi” unite printr-un puzzle de schele.
Când va veni timpul, “invizibil și chiar mat”: “Furnica din trupul meu cară
Părți nevăzute din cer, lăsate pe pământ,
Să mai zidească o casă frumoasă și rară
În lungi versuri rostite prin CUVÂNT”.
Actul poetic e repetabil, iar cei înzestrați cu har îl vor perpetua pe pământ, prin cuvânt.
Marea e o plăcută sursă de inspirație pentru bard, prin fascinația ei. Ascultă fermecat cântecul apei, venit “din istorie” sau schimbările de tonalitate, când marea, lovită în călcâiul vulnerabil “mugește sub ape” (poemul Călcâiul vulnerabil al mării I/ Vol. Călcâiul vulnerabil al mării, 2012).
“Furtuna își cioplește chipul în soare,
Iar marea lovită în călcâi, mugește sub vapoare”.
Poemul Poetul și călugărița (Vol. Întoarcerea poetului, 2022) are conotații speciale.
Este de o profunzime specifică maestrului. Poezia și credința sunt daruri de la Dumnezeu. Scriitura are accente eminesciene. Cele două personaje prezintă tentă biblică. Poetul e heruvimul care “alunecă pe-o rază cu minuni” în chilia călugăriței. Aceasta este contemplativă, cufundată în rugăciuni.
Și dimineața și seara așteaptă ca “poetul din cer să răsară”… Dar fiecare rămâne în lumea sa, în universul său de vis, ori rugăciune, între cer și pământ.
În poemul Suma unei existențe (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) poetul trage o linie, încercând să facă bilanțul existențial. Adună nopțile cu visele și zilele cu speranțele, crezând că le va putea transporta dincolo (de Styx).
Din păcate, concluzia e sumbră, visele nu încap, iar speranțele au rămas aici, într-o filă de calendar.
Întrebare din cuvântul întrebare (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers. 2014) tratează o problemă pe care și-o pun toți filozofii, cu referire la existență.
“Mă întreb cât de adânc e lacul din cuvântul lac…
Și cât de cărunte cuvintele din Limba Română,
Cât adevăr există într-un răspuns”
Cursus rerum se desfășoară în sensul că o întrebare generează o altă întrebare.
“Din cuvânt mai iese pe-o cărare
O rădăcină căreia îi cresc înțelesuri
Spre o altă întrebare”
În Stăpân pe auz (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) se continuă reflecțiile. Deși Morfeu îl ademenește, poetul e stăpân pe auz, deoarece zeul îi întoarce auzul spre sine. Trăiește cu speranța că “la fântâna înțelepciunii unde auzurile își vor da mâna”, auzul se va întoarce spre cugetător.
Identitatea, visul absurdității (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) aduce noi cugetări.
Individul e considerat “un crepuscul, un electron liber”.
Omul iese din calea visurilor și cade în propria-i capcană. De ce? Ne aflăm într-o luptă cu propria umbră. Într-o vreme “de spațiu suptă”, observăm că am pierdut definitiv identitatea.
O interesantă abordare găsim și în poemul Drama nopții (Vol. Platanii visează veșnicia, 2015).
Folosind personificarea ca figură de stil predominantă, ne prezintă imaginea nopții, care în accepțiunea sa se autodevorează. La prânz se hrănește cu stele, în timpul nopții își bea propria lumină. Deci noaptea trăiește prin autodevorare.
Infinitul ne salvează (Vol. În genunchi mă-ntorc la vers, 2014) cuprinde o abordare filozofică aparte.
Din vremuri ancestrale, oamenii s-au urcat precum cuburile, unul pe umărul celuilalt, spre a se înălța, încercând din veac în veac să descopere cerul. Nu au înțeles marele univers.
Au încercat să-l inventeze pe Dumnezeu, fără să-și dea seama, că Dumnezeu “era de mult acolo sus”. Dumnezeu nu are nevoie să fie inventat!
Ne naștem la întâmplare și murim pe rând. Neputința ne-o salvează infinitul.
În Platanii visează veșnicia (Vol. Platanii visează veșnicia, 2015), poetul “înveșnicit” pe aleea parcului, îi admiră. Platanul și poetul visează, platanul veșnicia, pe când bardul alunecă “odată cu platanii spre trecut”.
“Platanii pe maluri abrupte de lacuri
Visează veșnicia cu capul de lut,
Pe când eu cu rădăcinile scoase din brazdă
Am alunecat odată cu ei spre trecut”
În poemul Platanul (Vol. Platanii visează veșnicia, 2015) reapare adjectivul posesiv folosit și în poezia Nucul dintre două veacuri: platanul meu. E un fel de manifestare părintească, de atașament, conexiune.
Natura copleșitoare și ademenitoare îl determină pe poet să exclame:
“E un semizeu
Copacul din parcul clipelor tăcute”
Dragostea de neam, de strămoși, de istorie, de limbă, se manifestă pregnant în poemele bardului.
În Evadare din istorie (Vol. Emirate de gânduri,2013) își imaginează că dacul din Munții Orăștiei evadează, coborât pe sub pământ sarmisegetusian.
Dacul a evadat din istorie de dragul acestor locuri sfinte, adânc înfipte în inima istoriei românești.
Timpul, văzându-i chipul, l-a cioplit, “statuie în stâncă pe care se risipește luna”.
Ce este patria, mamă, în timp de epidemie? (Vol. Germinația cuvântului de sub zăpadă,2012) este un poem de-a dreptul impresionant. Asistăm la întrebarea repetitivă a poetului și la răspunsurile mamei. Astfel se constituie o definiție de suflet a patriei. Răspunsurile sunt surprinzătoare. Iată-le!
• “Eu trăgând la plug,
Taică-tău trudind la brazdă”- Se referă la muncile cotidiene din mediul rural.
• “E pâinea pe care nu o avem”- Este o aluzie la sărăcie.
• “Sunt președinții care ne amăgesc
C-un ciur de mălai
Să-i alegem de Paști”- Maestrul vizează promisiunile electorale neonorate.
• “Sunt cei de care îmi este teamă,
Umbra ce pe la colțuri ascultă”- Face referire la securitate.
• “E mormântul necunoscut al unchiului tău, mort pentru țară”- Se relevă sacrificiul suprem.
• “Este lacrima după casa de comuniști demolată” – E redată durerea în fața nedreptății.
• “Este ce vezi peste tot”- Respectiv ceea ce se întâmplă pretutindeni.
• “Este limba dulce ca mierea
Cu care minciuna ne-o spun
Într-un viitor promis și bun”- Aici devoalează minciuna politică plasată în dulce grai.
• “Spitalele în care mor oamenii
Coronavirus, o dramă
Patria e cu miros de mir,
Lumânări aprinse-n cimitir”- Simțim durerea pierderii celor dragi.
• “Ce este patria?”
“Oul?”
“Ce este…”
Oul este germenele din care izvorăște întrega manifestare. El simbolizează universul. Ideea că universul a fost plăsmuit dintr-un ou, se găsește în toate culturile. Oul este realitatea primordială ce conține semințele, ce vor da naștere numeroaselor viețuitoare. Deci oul, germene și continuitate.
Mihai Eminescu este o conștiință românească în eternitate, tezaurul poeziei naționale.
Într-o stare de beatitudine, în poemul Dor de Eminescu (Vol. Antologie de poezie românească, 2008) autorul exclamă:
“De-atât dor zăpezile cern poeme în brazdă…
Îmi este dor de Eminescu!”
În această stare de profundă exaltare față de Eminescu, diamantul poeziei noastre, sufletul lui Al. Florin Țene e mistuit de dor, precum ni se confesează.
“Construiesc din metafore cu migală palate
Și alături de el, cad iarăși în ispită”
Venerația pentru Limba Română se manifestă năvalnic în poezia Glorie Limbii Române pentru înțelepciunea ei.
După cum mărturisea Lucian Blaga, “Limba Română este întâiul mare poem al unui popor”.
Fănuș Neagu consideră că “Limba Română este actul meu de naștere, eu sunt ființa de sub măslinul ei, care rodește de 2000 de ani, dreptul meu e să-i țin dealul verde și bătut de soare și să stau în genunchi sub ploaia cântecelor ce țâșnesc din ea”.
Eruditului poet drăgășănean, Al. Florin Țene, îi este drag să viseze și să rostească cuvinte în Limba Română.
Figurile de stil folosite sunt fermecătoare, fascinante.
“Fiecare cuvânt un fagure
Ca mierea luminii în degetarul macilor,
Ca vârsta arborilor în cercuri,
În fiecare din ele trudește un străbun,
Veghează balada”
Prin glasul pâinii se strecoară ab initio și până la noi seva înțelepciunii tuturor neamurilor. Această sevă se va maifesta prin limba ce o vorbim.
“Când mănânc painea, urcă până la mine
Neamurile noastre toate
Seva înțelepciunii
Adusă până la noi
De limba ce o vorbesc”
Limba Română este sacră.
În fiecare cuvânt se ascunde “un oier și un tăran”.
În ea se simt: “gustul mierii, vânturile copacilor, mirosul câmpiilor”.
Cuvintele trec “din hrisoave în versuri eminesciene”.
Între patrie și Limba Română există o sfântă conexiune.
Așadar “Patria îmi este Limba ce o vorbesc
Pe care am supt-o de la mama
Cu ochii blânzi ca Miorița”.
Se detașează o afirmație de sublim patriotism. Dacă ia în palme un bulgăre de pământ, bardul simte oasele străbunilor încorporate.
Istoria, patria, limba, strămoșii sunt un corolar de patriotism transpus în versuri.
“Eminescu, cetatea Limbii Române
cu toate turnurile Carpaților
modelate de balade
În care își au adăpost
Decebalus per Scorilo, Mircea cel Bătrân,
Toți bărbații înmuguriți pe acest pământ”.
Mihai Eminescu este creatorul Limbii Române literare. Iată ce ne spune bardul: “Eminescu, planetă luminoasă
În jurul căreia gravitează astrele cuvintelor”.
Conclusiv, Domnia sa, Al. Florin Țene afirmă: “Patria îmi este Limba Română
În ea bobul de grâu germinează
Verbele poemelor eminesciene”.
Cine este Al. Florin Țene?
Un om, o flacără, o sclipire, un freamăt de aripi, germinația cuvântului, un catarg fâlfâind pe oceanul de esențe, un model pentru contemporani și viitorime.
Un om liniștit, așezat, blând, modest, iubitor de semeni, care nu cunoaște ce înseamnă ura, răutatea, competiția, care nu a ridicat niciodată glasul.
În schimb a ridicat poezia la nivelul unui glas de clopot ce scoate sunete înalte.
Domnia sa atinge cerul prin credință, pământul prin iubire și poezia prin suflet și identificare.
Nu scrie o poezie emfatică, ostentativă.
Se axează pe o poezie liniștită, senină, a esențelor, a unei gândiri pure.
Imaginația venerabilului bard e mai amplă decât compasul zborului, figurile de stil abundente și unice conferă versurilor o paletă a frumosului, conexiunea poezie-filozofie e miezul fierbinte al creației.
Poezia domnului Al. Florin Țene se detașează de stilul zburdalnic, săltăreț, țopăitor pe arpegiul rimelor, nu e o poezie păpădie, ci un adevărat edificiu literar, fiind profundă, filozofică, reliefată prin adâncimea gândului.
Așa cum se autodefinește, este “poetul esențelor tari/ ce sorb din apa lui Hristos”.
Domnia sa constituie patriotul animat de credință în Dumnezeu și valorile creștine, un biruitor al cuvântului pe care l-a șlefuit într-un creuzet special, un homo cogitans ce vibrează pe antenele timpului.
Deține în palmares o mulțime de premii și diplome obținute pe plan național și internațional, ceea ce atestă valoarea incontestabilă a maestrului.
Numele de Al. Florin Țene și opera sa sunt sinonime cu excelența în materie de poezie, poemele scrise vor înfrunta trecerea vremii, păstrându-și prospețimea, compasul gândirii, latura profund umană ce le animă.
Maestrul ne lasă o abundentă și valoroasă zestre literară, în care perfecțiunea se unește cu timpul întru nemurire.
Domnia sa reprezintă o verigă din cordonul de aur al personalităților naționale și universale.

Daniela Vasiloschi

Related posts

   “Transnistria între Moldova, Ucraina și Rusia “ cuiul…, nu al lui  Perpelea, ci al Rusiei imperialiste.

Liliana Moldovan

Primul stat românesc medieval – Regatul Țării Românești, cu capitala la Veliko Târnovo, din anul 1186

Liliana Moldovan

Sculptorul care face lemnul să vorbească în șoaptă

Liliana Moldovan

Vizită de lucru în Republica Federală Germania, 5-8 aprilie 2024

Theodora-Raluca Paun

Oglinzile Eseniene: Cum atragem persoanele potrivite

Theodora-Raluca Paun

CRĂCIUN COMUNIST

Liliana Moldovan

Lasă un comentariu

Acest site web folosește cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența. Vom presupune că sunteți de acord cu acest lucru, dar puteți renunța dacă doriți. This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More

Privacy & Cookies Policy