Născut la Drăgășani, la 13 iunie 1942, Al. Florin Țene este un important și cunoscut jurnalist, dar și un valoros și prolific polihistor – scriitor, dramaturg, poet, critic literar, filosof, istoric – în egală măsură redactor de reviste și animator cultural, într-un cuvânt, o personalitate a vieții spirituale contemporane.
Având o prodigioasă activitate de peste o jumătate de secol pe tărâmul jurnalismului, Domnia Sa este și o prezență constantă în domeniul literaturii, semnând până acum 97 de cărți de poezie, proză, romane, teatru, critică literară, eseuri. Este Președinte al Ligii Scriitorilor Români, membru al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe.
Răsplătit cu numeroase distincții, diplome și premii (este suficient să enumerăm: Diploma de jurnalist european, oferită de Comisia Europeană, 1996; Marele Premiu de Poezie, Uzdin, Serbia, 2000; Premiul pentru Poezie al Revistei „Poesis” – Festivalul Blaga, Sebeș, 2000 etc.), Al. Florin Țene este autorul a peste 6.000 de articole de presă, fiind membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
Tanța Tănăsescu: Știm că v-ați născut la Drăgășani unde, pe când erați elev în clasa a X-a a liceului din această localitate, ați înființat pe lângă Casa de Cultură de aici un cenaclu literar. Ați făcut facultatea la Baia Mare și ați lucrat în presă, atât în București, cât și în provincie. În prezent, locuiți cu familia la Cluj. Puteți să ne spuneți dacă Ardealul v-a atras dintotdeauna, sau stabilirea dumneavoastră în această metropolă transilvană a fost rezultatul unei conjuncturi? Cum ați ajuns, așadar, la Cluj? Ce diferențiază spiritul ardelenesc de cel oltenesc, căruia, prin naștere, îi aparțineți?
Al. Florin Țene: Înainte de a răspunde la această întrebare, mi-a venit în minte zicerea lui Immanuel Kant care spunea: „Omul a fost făcut dintr-un lemn așa de noduros, încât e un lucru îndoielnic că s-ar putea ciopli vreodată din el ceva absolut drept”. După Institutul Pedagogic am lucrat ca profesor de limba română la Școala Primară din satul Valea Seacă și în comuna Tarna Mare din regiunea Maramureș, publicând articole în ziarele din zonă: „Pentru Socialism” și „Steagul Roșu”. Pe când eram student la Institutul din Baia Mare am înființat în cadrul Bibliotecii Regionale cenaclul literar „Nord”, împreună cu poeții Vasile Radu Ghenceanu și Ion Ghiur Pauleana.
Ivindu-se un post de redactor la Stația de Radioficare din Drăgășani, orașul meu natal, m-am mutat la Drăgășani. Aici înființasem în 1958, pe când eram elev la liceul din localitate, cenaclul ,,Orizont” ce a funcționat în cadrul Casei de Cultură. Inițial l-am numit „Gib Mihăescu”, însă Comitetul Raional de Partid ne-a interzis să-i dăm numele scriitorului născut la Drăgășani, datorită romanului ,,Rusoaica“. În 1966 Comitetul Regional Pitești ne-a aprobat să-i dăm numele scriitorului amintit. La ședințele cenaclului au citit din creațiile lor: Virgil Mazilescu, Radu Vasile, viitorul prim ministru, fiind coleg de clasă cu mine, Doru Raiciu, Nicolae Cochinescu, viitorul procuror șef, Doru Moțoc, Ion Vasile, tatăl lui Radu Vasile, prof. Emil Istocescu, exeget al operei lui Gib Mihăescu etc. În cadrul Stației de Radioficare difuzam în fiecare zi o emisiune de o oră cu reportaje, medalioane literare, informații din cadrul instituțiilor din localitate, și, în 1967, când s-au desființat din toată țara Stațiile de Radioficare, am lucrat ca redactor șef la ziarul „Lumina de pe Lotru” de la Voineasa. Era ziarul sindicatului Hidrocentralei de pe Lotru.
Datorită faptului că, în 1977, ne-a fost demolată casa părintească din Drăgășani, împreună cu părinții și copiii ne-am mutat la Cluj, din dorința părinților să fim alături de sora mea, care era profesoară de biologie la un liceu din capitala Ardealului.
T.T.: Ați debutat ca poet la vârsta de 18 ani dar, pe lângă poezie, ați cochetat și cu alte genuri literare: roman, dramă istorică, critică literară. Fiind un autor prolific, ideea de a face critică literară, în mod deliberat, fiind în cunoștință de cauză, având calitatea de autor, vi se pare a fi fost un atu, cum puțini critici se pot lăuda (cel mai cunoscut caz fiind acela al lui George Călinescu) sau pur și simplu a fost o întâmplare?
A.F.T.: Am început să scriu prezentări de cărți pe când eram elev de liceu și conduceam cenaclul ,,Orizont “, pe care le citeam în ședințele de lucru. Am început să public cronici de carte pe când eram redactor la Stația de Radioficare Drăgășani, pe care le citeam în acea oră zilnică a emisiunii pe care o difuzam. Însă, prin 1966, am început să public cronici de carte și prezentări în revista „Argeș” din Pitești, pe când era redactor șef poetul Gheorghe Tomozei. În ziarul săptămânal „Curierul primăriei” din Cluj-Napoca și în revista „Cetatea culturală”, unde eram redactor, susținute financiar de către Primăria clujeană, am avut rubrici permanente în care publicam cronici literare ale cărților sau analiza unor expoziții de pictură, inclusiv eseuri pe diferite teme. Iar în prezent public analize critice, cronici, eseuri, în revista „Agora Literară”, oficiosul Ligii Scriitorilor, unde sunt director și președinte național al acestei organizații profesionale.
T.T.: În tinerețe ați avut șansa să cunoașteți la București o serie de personalități ale timpului respectiv. Care dintre acestea v-au rămas în amintire? V-am ruga să ne istorisiți o întâmplare legată de aceste personaje, sau chiar mai multe. Care dintre ele v-au fost model sau ghid spiritual?
A.F.T.: „Singura prietenie de preţ este cea care s-a născut fără motiv”, spunea Arthur van Schendel. Acest principiu mi-a călăuzit viața. Astfel că, în perspectiva unei amiciții, în anul 1960 i-am luat un interviu lui Mihai Beniuc, acasă la dânsul, în strada Grădina Bordei. Interviul l-am publicat în „Informația Bucureștiului”, discutând în biroul acestuia la un ceai servit de soție. Și, uneori, admirând galeria de tablouri pe care o avea pe pereți. De la dânsul am învățat multe privind construcția poeziei. Pe atunci eram elev la Școala Tehnică Poligrafică „Dimitrie Marinescu”, aflată în București, pe strada Argeș. La rugămintea mea, acesta a venit la o șezătoare literară în clubul școlii. Tot în perioada aceea, l-am vizitat acasă pe Zaharia Stancu, împreună cu tatăl meu, cu care fusese coleg de școală la Turnu Măgurele. Am avut bucuria să-i citesc câteva poezii, pe care le-a oprit pentru „Gazeta Literară”. Acele poezii au apărut peste un an fiindcă paginile revistei de pe Bulevardul Ana Ipătescu erau ocupate cu romanul fluviu „Rădăcinile sunt amare”. În anii aceia, împreună cu poetul Virgil Mazilescu, care era student la Filologie, am vizitat-o acasă, în Cotroceni, pe soția lui Ion Minulescu, doamna Claudia Millian. Mai târziu, prin anii ‘70, m-am împrietenit cu scriitorul, editorul, traducătorul și eseistul Mircea Ciobanu, care lucra ca redactor la Editura „Cartea Românească”. În biroul dânsului i-am prezentat un ciclu de poeme și, citindu-mi poezia „Amurg de întoarcere”, mi-a spus, entuziast, redau textual: „O astfel de poezie se scrie la o sută de ani! ”. Cu acest prilej l-am cunoscut și am devenit prieten bun cu poetul Florin Mugur, căruia îi citeam poezii, la fel îmi citea și el, la o bodegă de alături, unde serveam o cafea cu nechezol. Mircea Ciobanu mi-a fost mentor o perioadă de timp, până când Dumnezeu l-a luat la Dreapta Sa.
T.T.: După o prolifică colaborare la reviste literare precum „Tribuna”, „Steaua” și multe altele, se poate spune că ați cunoscut îndeaproape mediul scriitoricesc din România. După anul 1989, în breasla Uniunii Scriitorilor au intervenit anumite situații care v-au determinat să înființați în 2006 „Liga Scriitorilor Români”, având peste 39 de filiale în țară și în străinătate. Care au fost, pe scurt, motivele pentru care ați luat această decizie?
A.F.T.: Primind o bursă în Belgia, împreună cu filosoful Gabriel Andreescu, din partea doamnei ambasadoare Karen Foog, am constatat că în această țară democratică erau mai multe asociații scriitoricești, toate cu drepturi egale și finanțate de statul belgian. Venind în țară, m-am interesat dacă mai funcționează fostele uniuni ale scriitorilor din țările ex-lagărului socialist. În urma acestor investigații, am constatat că toate s-au desființat și au apărut alte organizații pe baze democratice. Numai la noi a rămas Uniunea Scriitorilor, înființată pe principiu sovietic și stalinist. Datorită acestei evidențe, m-am gândit că e necesar să democratizez mișcarea scriitoricească de la noi. Astfel, am înființat Liga Scriitorilor Români. În prezent, această organizație are 39 de filiale, dintre care 12 în străinătate, și edităm 19 reviste, fără să primim finanțare de la bugetul statului. Edităm numeroase antologii, anuare, inclusiv cărți. Oficiosul Ligii Scriitorilor, revista ,,Agora Literară“, care apare trimestrial, este foarte bine apreciată de cititori, făcând parte din cele mai onorabile reviste din peisajul jurnalistic din țara noastră.
T.T.: Sunteți unul dintre susținătorii ideii proclamării datei de 31 august ca zi dedicată sărbătoririi limbii române. De aproape un deceniu, românii din țară și din străinătate celebrează această zi cu entuziasm, organizând evenimente și manifestări specifice. Ce resorturi intime v-au îndemnat să susțineți această idee magistrală și ce simțiți când vedeți că milioane de români răspândiți pe toate meridianele globului sărbătoresc în această zi limba română, de fapt o propunere ce vă aparține și dumneavoastră?
A.F.T.: În 2010 am publicat un volum de poeme „Sonată pentru creșterea ierbii”, la Editura Carte și Arte, București, editură condusă de scriitorul Corneliu Leu. Eram amici, în spiritul unificării limbii române de pe cele două maluri ale Prutului. Discutând împreună, am ajuns la concluzia că e necesar să oficializăm și la noi în țară Ziua Limbii Române, așa cum Moldova de peste Prut o făcuse cu câțiva ani buni mai înainte. Au fost persoane care ne-au sugerat să o sărbătorim pe 15 ianuarie, însă noi am dorit să o sărbătorim în aceeași zi cu moldovenii noștri, pe 31 august, în spiritul unității limbii și al poporului de pe ambele maluri ale Prutului. Astfel, am făcut un memoriu către Parlamentul României, conținând propunerea pentru sărbătorirea Zilei Limbii Române. Eu, la audiență cu domnul Tăriceanu, am subliniat că vin cu această propunere și din partea celor câteva sute de membri ai Ligii Scriitorilor. Audiențele au continuat ca o presiune din partea noastră – Corneliu Leu, Al. Florin Țene și Ligya Diaconescu – asupra birocrației care era la forul din Palatul Parlamentului. Până la urmă am reușit. Ca urmare, Liga Scriitorilor a organizat în fiecare an, începând cu 2011, „Ziua Limbii Române” la Sinaia, Jupiter, Eforie Nord, Olănești, Cluj etc. La aceste manifestări au participat scriitori români din țară, Canada, Anglia, Franța, Italia și, bineînțeles, din Moldova de peste Prut.
T.T.: Familia Țene (dumneavoastră, dar și fiul, Ionuț Țene, și soția dumneavoastră, poeta Titina Nica-Ţene) este puternic implicată în viața culturală (presă, literatură, activism cultural etc). Cum reușiți să aveți o asemenea energie și spirit întreprinzător pe tărâm cultural, desfășurată atât în țară cât și în străinătate (sunteți sufletul unor numeroase inițiative creatoare, fondator de cenacluri, întâlniri, congrese și concursuri scriitoricești, evenimente culturale ș.a.)?
A.F.T.: Iubind literatura, Limba Română și prietenia cu iubitorii cuvântului, scriitorii, ne-au făcut să fim slujitori neobosiți ai culturii române. Nu numai noi trei, ci și băiatul nostru cel mare, Florin, care lucrează la televiziune. Acesta, din punct de vedere tehnic, face emisiunea de la Cetate cu poetul Dinescu. Sentimentul iubirii de Limba Română l-am înveșnicit în poemul „Gloria Limbii Române”, din care redau un fragment, fiindcă poemul este un fluviu și a apărut într-o carte cu același titlu despre istoria Zilei Limbii Române, volum editat în anul 2022:
Mi-e dat să-mi rostesc gândurile
să visez
în Limba Română,
fiecare cuvânt un fagure,
ca mierea luminii în degetarul macilor,
ca vârsta arborilor în cercuri,
în fiecare din ele trudește un străbun,
veghează o baladă.
Patria Limbii Române e Istoria
acestor plaiuri păscute de Mioriţa,
modelate de doine
şi fiecare cuvânt al ei a fost cioplit
cu grijă
la izvoarele dorului.
Ea nu poate fi mutată,
cum nu se poate înstrăina fântâna
de izvoare.(…)
T.T.: Referindu-ne la domeniul jurnalistic, vă rugăm să ne povestiți cum au fost primele dumneavoastră contacte cu presa, cum vi se păreau redacțiile ziarelor și revistelor din epoca debutului Domniei Voastre?
A.F.T.: Primele articole le-am publicat în ziarul regional „Secera și Ciocanul”, ce apărea la Pitești. Am și lucrat în tipografia de la Găvana. Am publicat în ziarul ,,Înainte” din Craiova, fiindu-mi amic ziaristul, scriitorul, profesorul Marian Barbu. Am făcut pe zețarul, pe mașinistul de la tiparul înalt. Îmi plăcea mirosul de cerneală tipografică de la marea rotativă, întinsă pe 2 etaje, de la Casa Scânteii. Am fost corector nopți întregi la ziarul de șantier „Lumina de pe Lotru”. Pentru mine, redacțiile ziarelor și revistelor îmi păreau sanctuare ale cuvântului sfințit de înțelepciune. Pășeam în camerele redacțiilor cu sfială și vorbeam în șoaptă.
T.T.: Având o asemenea longevitate în presă, cunoscând și bunele și relele din evoluția presei românești, cum ați defini în câteva cuvinte presa de atunci, comparativ cu presa de azi? Ce anume este pozitiv și ce anume vi se pare negativ în jurnalismul contemporan?
A.F.T.: Presa de atunci avea responsabilitatea cuvântului scris, cu toate că slujea o ideologie a unei noi ere sclavagiste. Presa de astăzi, în numele libertății, iresponsabilizează esența cuvântului.
T.T.: Vă rugăm să adresați tinerilor confrați din presă, jurnaliștii din zilele noastre, câteva sfaturi și îndemnuri pentru activitatea lor, în condițiile destul de vitrege pe care presa le traversează în prezent.
A.F.T.: În anul 2019 am publicat două cărți, una la Editura UZP și alta la Napoca Star, având ca titlu comun „Orice călimară poate să devină un Vezuviu”, așa a spus-o Balzac, având o prefață semnată de regretatul prieten Doru Dinu Glăvan, în care scria: „Nostalgic și sentimental, Al. Florin Țene nu-și uită niciodată originile și, scormonind prin Lada cu amintiri, se întoarce mereu la anii fragezi, când, alături de foștii săi colegi de clasă, Radu Vasile, fostul prim-ministru, Mugur Isărescu, Virgil Mazilescu, ori istoricul Ilie Vulpe, punea la cale șotii sancționate prompt de profesorul Mușulescu, care îi punea pe recalcitranți la colț, pe coji de nucă, așa că, de teamă, iar nu din conștiință, învățam. Parcurgând suita de eseuri și comentarii critice pe teme diverse, și deopotrivă de incitante, de la Heidegger la Nietzsche și de la Socrate la… Patapievici (văzut ca model invers) regăsim un amestec suav de idealism liric, altoit pe un solid fundament cărturăresc. Aventurile ideilor, cartea scriitorului și ziaristului Al. Florin Țene, în structura academică a demonstrațiilor sale, o carte puternic polemică, croită după chipul și personalitatea vulcanică a autorului ei”.
Dragi ziariști tineri, luați cuvintele regretatului Doru Dinu Glăvan ca o lecție pentru voi. Nu uitați că la baza jurnalismului stă cultura. Studiați, studiați, studiați!
T.T.: La finalul acestui interviu, pentru care vă mulțumesc și vă doresc în continuare ani mulți și bogați în creații, vă invit să adresați un mesaj colegilor noștri din Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.
A.F.T.: Dragi colegi, nu uitați: noi suntem conștiința neamului, ochii, urechea și CUVÂNTUL.
Interviu realizat de Tanța Tănăsescu / UZP
