SFÂRȘIT DE VARĂ
Tot mai trec prin dunga zării
Turme grase de mioare,
Lenevind în umbra serii
Pe coclauri și ponoare
Și în sunet de talangă
Se deșiră-n zeci de cete,
Tot cătând într-o viroagă,
Fir de apă, că li-i sete.
Doi măgari, cărând de toate,
Mergători în leneveală,
Cu boccelele în spate,
Seara zilei, parc-o cheamă.
Câinii toți, cu limba scoasă
Merg alăturea de turmă,
Ziua pare norocoasă,
Că doi nori pe cer s-adună
Și umbresc de-acum pământul
Într-un soi de răcoreală,
Iar de-adie și-un pic vântul,
Toate-mi sunt o….potriveală.
Și când seara mi se-ntinde
Până-n margine de zare,
Umbra ei, încet cuprinde
Toată larga depărtare.
Iară somnul mi-i îmbie
Pe trudiții osteniți,
Pe pruncuții ce-o să fie
Îngerei visând cuminți.
Tu, Mărite, dă o ploaie
Peste dealuri, peste crânguri,
Cela câmp mi-l învioaie
Liniștit, în șapte rânduri,
C-apoi mâine dimineață
Turma s-o porni hai-hui,
Ca o umbră-n câmp de ceață,
Ici i-acuma, și-apoi nu-i.
FRUNZĂ, AMINTIRE
A căzut o frunză, galben ruginie,
Dintr-un pom văratic, lenevind la soare,
A plutit o clipă ca-n vremelnicie,
În rotiri răzlețe, volte largi, ușoare.
Și s-a dus departe, drum fără oprire
Ca-ntr-un vis de noapte, ca-ntr-ombrățișare,
Să îți fie ție, vechea mea iubire,
Gând întors în vreme, caldă lăcrimare,
Unde împreună, într-o altă vară
Făstu-am Adamii lumii de-nceput,
Liberi să ne facem pofta din visare,
Și dorința vie-a gândului cel mut.
De simți-vei încă vfraja-nfiorată
Celei vremi de-atuncea ce încet s-a scurs,
Lasă-te în visul clipelor purtată,
Ce le ții în taina gândului ascuns.
Vraja amintirii, nimănui știută,
Toată adunată-n dulcele sărut,
Zborul, înălțarea, pierderea durută,
Toată ceea lume care-a dispărut,
Pune-ți-o sub pleoapă într-o lăcrimare
Din oftatul clipei celei de atunci,
Să ți se topească într-o lăcrimare,
Pe altarul vremii, pe cărări prin lunci.
Ține-mă de mână, să fugim în vise
Din această lumea care ne-nconjoară,
Să mai fim odată, slovele nescrise
De poeme care-s, dor și-nfiorare
ÎNDEMN DE TOAMNĂ
Toamno! Geaba-mi coci tu via și-ncă prunele-mbrumate
Și din Cornul Abundenței îmi oferi de-acum de toate,
Dacă-mi dezvelești veșmântul codrului întunecat,
Dacă-n zbor cocorii încă de pe-aicea mi-au plecat,
Dacă slobod îmi lași vântul să îmi bată cum o vrea,
Dacă ploile mărunte îmi fac ziua tristă, grea,
Dacă soarele mângâie doar un pic, pe la amiază,
Dacă îmi lungești cea noapte și mă ții cu minte trează,
Dacă-n vălătuci de ceață valea mi-o ascunzi în zori
Și în cuiburi îmbrumate pui scânteie de ninsori.
Crezi că pentr-un sac de mere și o poală de gutui
Și de crama tu mi-o umpli pentru vrerea nu știu cui,
Eu și încă mulți ca mine, te-om ierta că ne-ai furat
Vara noastră lenevoasă, într-o joie, pe-nserat?
Ce ne-ai dat la schimb, răcoare și cât ducem, zgribulit,
Iar plimbatul meu pe-alee tu făcutu-l-ai grăbit,
Și la fel ca-n altă toamnă tu-mi aduci mereu aminte
Că trecut-a ceva vreme, iar de am un dram de minte
Să-nțeleg, că pân’ la gata, nu-i mai chiar așa de mult
Și-ar fi bine, spui tu toamno și de tine să ascult.
Bine! numai vezi tu toamno, că de ce-o veni, n-am treabă,
Tu de ce-i pe lume-acuma te socoate și mă-ntreabă,
Lasă-mi cerul ostenească să îmi țină rânduială
La câți încă-i urcă-n slavă, la câți face-le-o pomană.
Tu, mă amărăști acuma și-mi faci sufletu-ntristat,
De-asta am să-mi iau diseară doi băndași și pe cântat
Ne vom pune pân’ la ziuă, vază toți că mai trăim,
Că petrecerea ne place și că viața o iubim.
Mâine, ce va fi să fie, cum o vrea din cer, Măritul,
Norocoși de înc-o ziuă, întristați de-o fi sfârșitul,
Pân-atuncea sus paharul! haideți dar, ne veselim,
Că aici și-acuma încă, viața asta, o trăim.
MIRCEA DORIN ISTRATE
