Spațiul concentraționar românesc a reprezentat în trecut, dar reprezintă și astăzi, într-o continuă dezvoltare, inovare, descoperire de noi mărturii din timpul regimului comunist, un subiect de cercetare intens tratat de istoricii contemporaneiști, literați, filologi, teologi, diverși reprezentanți din instituțiile de securitate ale României, IICCMER, etc, iar anumiți ,,lideri” și mărturisitori de credință din siajul mișcării de rezistență împotriva comunismului s-au bucurat de o atenție sporită prin publicarea de cărți, de interviuri cu numele sonore ale rezistenței anticomuniste din munți (Grupul Șușman, Arnăuțoiu, etc), memorii, mărturii orale, povestiri, narațiuni istorice, preoții martiri ca Dumitru Stăniloae, Iustin Pîrvu, Valeriu Anania, Arșenie Papacioc ș.a. au constituit subiectul unor numeroase cărți, cu mișcarea ,,Rugul Aprins” și generația de intelectuali, scriitori și preoți contemporani, plus-minus, lui Valeriu Gafencu.
Sunt de amintit Marieta Sadova, Dinu Pilat, frații Acterian (Arșavir, Haig și Jeni, cei din urmă de origine armeană, din Constanța, implicați în mișcarea culturală, poetică și dramaturgică din perioada interbelică, mai exact din anii ’30 ai secolului al XX-lea. Adăugăm aici nume ca Nicolae Steinhardt (cu al său: Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia, apărut la editura Polirom), Nae Ionescu, Mihail Sebastian (Jurnalul său, De două mii de ani, Steaua fără nume, ultima jucată pe scena Teatrului Naționaldin București) și adeziunea unora la mișcarea legionară din România anilor ’40 ai secolului al XX-lea. Faptul că o parte din intelectualitatea românească interbelică (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, etc.) nu le scade cu nimic importanța intelectuală, culturală, livrescă, iar cei amintiți rămân repere ale literaturii, filosofiei și culturii românești până astăzi.
Frumusețea jurnalelor/memoriilor lui Nicolae Steinhardt, Mihail Sebastian, Jeni Acterian (Jurnalul unei fete greu de mulțumit) ne fac să înțelegem imensul aport cultural-intelectual, pedagogic-universitar și confesional din România înainte de instaurarea comunismului.
În acest context merită înțeleasă/apreciată/valorificată venirea pe lume a omului de cultură și literatului Valeriu Gafencu (1921-1952), trecut prin sistemul opresiv al regimului de detenție de la Aiud (a fost închis și în zarca Aiudului, izolator), Pitești, Galda de Jos, Târgu Ocna, unde și-a și găsit sfârșitul, bolnav de tuberculoză pulmonară în Penitenciarul-Spital de la Târgu Ocna.
Iuncherul Nicolae Bălcescu (1819-1852), autorul monumentalei lucrări pașoptiste Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, a murit de tuberculoză pulmonară ,,în exil”, la Palermo, în 1852, iar la o sută de ani distanță, în 1952, tot de tuberculoză pulmonară își găsea ob¬ștes¬cul sfârșit mărturisitorul credinței românești Valeriu Gafencu (1921-1952).
Universul acestei literaturi de specialitate merită văzut prin filtrul activității ,,Institutului de Istorie Orală” de la Universitatea Babeș-Bolyai, cu toate demersurile și publicațiile apărute pe tema istoriei orale și a narativului istoric, demarate de Dl. Prof. Univ. Dr. Doru Radosav și Dl. Conf. Univ. Dr. Valentin Orga, Directorul BCU, Cluj-Napoca.
Cartea Domnului Al. Florin Țene, tatăl istoricului și poetului clujean Ionuț Țene, Nu plângeți că mă duc de lângă voi. Viața Sfântului Închisorilor, Valeriu Gafencu, a apărut la Editura Ecou Transilvan, din Cluj-Napoca, în anul 2022 și are aprox. 250 și ceva de pagini.
Autor de romane biografice, Dl. Al. Florin Țene și-a îndreptat atenția spre persona-litatea lui Valeriu Gafencu, cel pe care Nicolae Steinhardt l-a numit ,,Sfântul Închisorilor”, interes manifestat și în trecut de alți specialiști, istorici și cercetători (Valeriu Gafencu, Nicolae Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor din România: studiu, mărturii ale camarazilor de suferință și corespondență, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 1998; Iorgovan Moise, Sfântul Închisorilor: mărturii despre Valeriu Gafencu, Ediția a 2-a, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2017; Ionuț Țene, Sfântul Închisorilor: Valeriu Gafencu în arhivele Securității, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2017, ș.a.).
Lucrarea amintită, adusă în atenția cititorilor, a beneficiat de o Prefață (pp. 5-9) scrisă de Ionuț Țene, prin care ne imersează în subiectul cercetării și importanța aprofundării unei astfel de teme. Actualitatea lui Valeriu Gafencu este conferită de însăși perenitatea subiectului din trecut și din prezent.
În Capitolul 1, intitulat sugestiv Un prunc Sfânt se naște (pp. 11-42), este prezentată venirea pe lume și primii ani de viață, trăiți la Sângerei, de către Valeriu Gafencu. Viitorul student la Drept, din Iași, Valeriu Gafencu, s-a născut în familia învățătorului Vasile Gafencu, Boierul, cum era numit de argatul Marin, din gospodăria sa, și al Elenei, în Sângerei, Republica Moldova, pe atunci în România, la 24 ianuarie 1921. Tatăl său voia să-i pună numele Vasile, dar la sugestia lui Onisifor Ghibu, prezent la botezul celui mic, este botezat Valeriu. Așa cum este arătat în carte: pe 24 ianuarie era Ziua Unirii Principatelor Române, iar pe 29 ianuarie era sărbătoarea Sfântului Valeriu. (p. 38).
De amintit sunt pregătirile învățătorului basarabean Vasile Gafencu pentru botezul fiului său. A mers cu șareta, trasă de iapa Steluța, care trăgea tot timpul în dreapta, rămăsese oarbă de ochiul stâng în timpul Revoluției bolșevice din 1917, în orașul Bălți, de unde a făcut cumpărăturile pentru botez (4 torturi, 3 platouri cu prăjituri + alte dulciuri, haine pentru copil și soția sa, Elena, dar ,,tocmește” și un car cu doi boi. A fost o petrecere mare la botezul lui Valeriu Gafencu (au fost aduse toate mesele și scaunele de la școală și biserică), iar la botez, argatul Marin, ce se ocupa foarte bine de gospodăria familiei Gafencu, a primit un pogon de pământ și bani să cumpere cărămidă pentru a-și ridica o casă a lui.
Menționăm că Valeriu Gafencu provenea dintr-o familie înstărită, tatăl său, învăță-torul Vasile Gafencu, era latifundiar. Momentul botezului a fost amplu relatat în carte. La ora 10:00 au venit invitații (cu trăsuri, șarete), iar la ora 11:00 a fost botezul propriu-zis, în spatele alaiului, ce se îndrepta spre biserica din sat, era argatul Marin cu căruța, cu trei cazane cu apă, Să nu răcească băiatul, cum spunea mama lui. (p. 39). Ulterior, în familia Gafencu au mai venit două fete, Eleona și Elisabeta, surorile lui Valeriu Gafencu. Școala primară o urmează în localitatea natală, Sângerei, iar liceul în orașul Bălți, în anii 1932-1940.
În Capitolul 2, Un sul de carte-i cerul strâns cu nod (pp. 43-117), autorul romanului biografic, Al. Florin Țene, ne prezintă anii maturității și ai formării universitare. Încă din anii liceului, Valeriu Gafencu a început să scrie în revista ,,Cuget moldovenesc” (p. 81) și să cocheteze cu ideile legionare. A urmat Facultatea de Drept la Iași, iar în 1940, ăntreaga familie Gafencu s-a refugiat la Iași, din Basarabia ocupată de sovietici. La fel ca Înaltul Bartolomeu Anania (Vezi: Memoriile sale publicate la Editura Polirom, o adevărată operă monumentală, prezentată la seminarul de istorie modernă uni-versală și de colegul meu, Silviu Costin, viitor preot), și Valeriu Gafencu a făcut parte din ,,Frățiile de Cruce”, de la Iași. Încă de la primul curs, din timpul facultății, i-a plăcut foarte mult de profesorul Cristofor Tabacovici, care a realizat o adevărată pledoarie pe marginea numelui Gafencu (pp. 104-105).
În Capitolul 3, Un gând smerit și simplu, o lumină (pp. 117-158), este relatată mișcarea legionară din Iași, afilierea studentului Gafencu la mișcarea legionară, iar după Rebeliunea legionară (21-23 ianuarie 1941), oprită de Mareșalul Ion Antonescu, Valeriu Gafencu a fost arestat și condamnat pe motiv că a boicotat cursurile unui liceu din Iași, îndemnându-i pe elevi să nu participe la ore în zilele rebeliunii legionare.
În ultimul Capitol (IV), Și v-am lăsat cenușa mea zălog (pp. 159-240), ne sunt prezentați anii detenției și ultima perioadă a vieții. Într-o primă fază, a primit 25 de ani de muncă silnică la Aiud, a trecut prin închisoarea de la Aiud, a stat închis în zarca Aiudului, alături de Ioan Ianolide și alții, apoi a fost transferat la închisoarea de la Pitești (Vezi: Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești, soțul Monicăi Lovinescu, de la Radio Europa Liberă, fiica marelui literat și critic literar Eugen Lovinescu). A trecut și pe la Galda de Jos, iar în anul 1949 a fost transferat la Penitenciarul Târgu Ocna, unde moare, bolnav de tuberculoză pulmonară, în Penitenciarul-Spital de la Târgu Ocna, la 18 februarie 1952.
Cartea este încununată de o Postfață, semnată de Elena Buică-Buni (pp. 241-249) și o Bibliografie (pp. 251-252). Este o invitație la lectură pentru toți cei interesați de astfel de subiecte din istoria contemporană și recentă. Un stil captivant și atractiv, o carte ce nu îți vine să o lași din mână până nu o termini de citit. Încheiem periplul nostru în biografia lui Valeriu Gafencu printr-o poezie scrisă de acesta din urmă, în timpul când se afla în Colonia de muncă forțată de la Galda de Jos (1942-1949), Mi-s ochii triști (p. 170; 228).
Răducu Rușet
Mi-s ochii triști
de Valeriu Gafencu
Mi-s ochii triști și fruntea obosită
De-atâta priveghere și-așteptare,
Mi-e inima bolnavă, istovită,
De grea și îndelungă alergare
Și plânge ca o pasăre rănită.
Când ochii mi-i închid și cat în mine
Puteri să sui golgota până sus,
O voce, un ecou din adâncime
Îmi spune blând: ,,Viața e Iisus
Mărgăritarul prețios e-n tine“
Privesc la dimineața minunată
A Învierii Tale din mormânt,
Ca Magdalena, ca și altădată,
Îngenunchez ‘naintea Ta plângând
Și-s fericit și plâng cu Tine-n gând
