Acum câteva zile mi-a căzut în mână la anticariatul ”San Francesco” din Cluj-Napoca un volum de versuri al poetului clujean Alexandru Căprariu, trecut la cele veșnice în 1988. În toamna ”nebun de frumoasă” a Clujului m-a cuprins melancolia amintirilor din anii 80. De poetul Alexandru Căprariu mă leagă o veșnică recunoștință. Eram elev de liceu când datorită domniei sale mi s-a schimbat destinul. Poetul a făcut tot ce era omenește posibil atunci, la mijlocul anilor 80, să-mi faciliteze un transfer școlar de la un liceu tehnologic la unul de filologie istorie (aparțineau de minsitere diferite), cu sprijinul inspectorului școlar general din Cluj, d-na Mariana Stoica, fostă ambasadoare în Israel, care acum este și ea în ceruri. Alexandru Căprariu aprecia că scriam versuri naive și candide specifice adolescenței. De la el am învățat ce înseamnă generozitatea față de tinerii poeți, care trebuie să treacă toate barierele sociale, politice sau culturale. Alexandru Căprariu a făcut parte din pleiada de poeți ”stelari” ai revistei ”Tribuna” din anii 70/80, alături de Aurel Gurghianu, Negoiță Irimie și Victor Felea. Așa că atunci când am atins în anticariatul de pe str. Horea coperțile negre cu scris alb și cărămiziu al volumului de versuri ”Asfințiturile zilnice”, apărută la Editura Dacia, în 1985 m-a cuprins emoția. Volumul a văzut lumina tiparului, în condițiile dificile material ale ”epocii de aur” din anii de criză, cu hârtie proastă și scriere cu litere verzi cu puțină cerneală tipografică, că abia se citesc versurile. Poeziile sunt frumoase, de o sensibilitate interiorizată și poartă amprenta inconfundabilă a stilului poetic a lui Alexandru Căprariu între reflexivul liric al lui Aurel Ghurghianu și melancolia abisală a lui Victor Felea, în maniera unui neo-modernism devenit clasic și prin scrierea de poezii cu rimă. Volumul se deschide cu poezia emblematică a mesajului: Să scrii/cum îți mărturisești/iubirea supremă,/ folosind cu zgârcenie gloanțele cuvintelor/știind că ultimul cartuș/îl datorezi prin destin/inimii de întuneric a minciunii (ultimul cartuș). Biografia poetului se confundă cu orașul natal pe care l-a iubit enorm.
Alexandru Căprariu s-a născut la 20 decembrie 1929 la Cluj. A fsot fiul Mariei (născută Rusu) şi al lui Alexandru Căprariu, funcţionar. Face la Cluj studiile liceale şi Facultatea de Filosofie, absolvită în 1952. A urmat cursurile Şcolii de Literatură „M. Eminescu” în 1951-1952, fiind exmatriculat pentru lecturi interzise din Tudor Arghezi şi Lucian Blaga. Debutează cu poezie în „Almanah literar” în 1949 şi apoi colaborează la „Steaua”, „Tribuna”, „Contemporanul”, „România literară”, „Luceafărul” etc., în ton cu epoca proletcultistă. Este redactor la „Tribuna” (1957-1969), director al Editurii Dacia (1969-1986) şi revine din nou redactor la „Tribuna”, unde ţine nu numai cronica literară, ci şi o „cronică sportivă”. Primește premiul Uniunii Scriitorilor in 1975 pentru Mica autobiografie. A pblicat versuri în volume: – Orizonturi, versuri, 1964; – Cercurile dragostei, versuri, 1966; – Jurnal literar, 1967; – Mica autobiografie, versuri, 1975; – In timp ce pamantul se invarteste, note de calatorie, 1976; – Marea autobiografie, poeme, 1979; – Primavara scandinava, note de calatorie, 1980; – Ochii de pretutindeni, versuri, 1981; – Ierbarul cu amintiri, versuri, 1985; – Asfintiturile zilnice, 1985; – Cicatricele penumbrei, versuri, 1987; – Reintoarcerea menestrelului, versuri, 1988; – Poeme, antologie, 1997; – Corespondenta, 2000. Traduceri: – 42 de Poeti greci contemporani (in colab. cu Vasile Igna, Aurel Rau), 1984; – Poezie si umanitate (in colab. cu Ion Deaconu). Alexandru Căprariu moare după o grea suferință de cancer în orașul natal Cluj-Napoca, pe 4 februarie 1988. A fost un pasionat al fumatului. Poetul Alexandru Căprariu a scris și un excelent volum de călătorii, care a fost bestseller în epocă: ”În timp ce pământul se învârte” apărut la Editura Dacia în 1976. Căprariu a călătorit mult și și-a expus impresiile de călătorie într-o manieră plastică și mai ales culturală. Aici descoperă pe fișa de reclamă de la clanța de la o cameră a hotelului ”Diplomat” a unui oraș din Suedia următoarele versuri, care m-au inspirat și reprezintă cheia vieții și motto-ul poetului. Versurile fuseseră scrise de un fost preot care a stat la hotel. Căprariu la cererea recepționarului le-a tradus astfel din suedeză, parafrazând: ”Dar fericirea nu-i ca ieri/E floare care moare/Dar fericirea nu-i ca ieri/E lebădă în veci călătoare”. Viața merge mai departe în timpul rotației pământului indiferentă la zbaterile oamenilor. Însuși titlul cărții este o poezie.
Lecturarea volumuri ”Asfințiturile zilnice” este o anamneză a sfârșitului vieții împletite cu moartea naturii în toamnă: ”Cuvinte cad din toamna unui gând,/Se-așază-n versuri – pietre funerare,/Tristețile, alcooluri fumegând,/plâng harta unor amintiri amare…” (Noiembrie sosește). Căprariu se simțea unei păsări măiastre ajunse la asfințit: ”Asemeni păsării rănite,/ o zi căzând în asfințit./Se prohodește, pasămite,/secunda-n care ne-am iubit.” (Întreg). Alexandru Căprariu a trecut prin viață asemeni versului totemic: ”Eu de dezastre m-am salvat râzând”. Râsul a fost crezul lui Alexandru Căprariu până la sfârșitul vieții. Reintroducerea în circuitul liric a poeziei lui Alexandru Căprariu este o necesară restaurație a poeziei autentice în noul mers generațional al poeziei neo-avangardiste și milenariste. Poeții tineri au foarte multe de învățat de la lirica reflexivă și nostalgică a lui Alexandru Căprariu, care a scris poezii cu puternice irizări metaforice blagiene într-un limbaj restructurat stilistic.
Ionuț Țene
